MIRCEA DORIN ISTRATE - Vis ferice, de codană

 

Încercare poetică

 

,, Luceafărul ,, geniului Eminescian,

în versiunea unui poetaș,

pe care-l chinuie un oarece talent

 

(Apreciați și Domniile Voastre

dacă e ori nu așa )

 

~*~

 

 

Vis ferice, de codană

 

Pe cerul nopţi-n val trec lin

Scânteietoare stele,

Dintr-un adânc grăbite vin,

Şi-n altul merg să-mi steie.

 

Se tot rotesc prin infinit

De timpuri ne-ntrerupte,

Umplând cel gol nemărginit

Şi hăurile-abrupte.

 

Nouă ne par că vieţuiesc

Acol’ din totdeauna,

Dar ele-n timpul lor ceresc

Se nasc şi mor într-una.

 

Dar până asta noi s-o ştim,

El, neamul, ni se gată,

Aşa că cerul ce-l  privim

Acu-i, ce-a fost odată.

*

Pe pat de flori a înoptat

O tânără codană,

Priveşte cerul înstelat

Cercându-i a lui taină.

 

Ceva o-atrage-n spre ceresc,

Spre bolta înstelată,

Spre cei luceferi ce lucesc

În ochii ei de fată.

 

Şi-un gând îmi suie spre înalt,

Spre adâncimi celeste,

Simţind de-acolo ceva drag

Ce parcă mi-o vestește,

 

Că-n cele large profunzimi

Un ochi mi-o cercetează

Şi din celeste înălţimi

Cu drag o priveghează.

 

Că dar de unde-i cel fior

Ce-n trupu-i i se-ntinde

Şi-n suflet ea îmi simte-un dor

Ce toată mi-o cuprinde.

**

De undeva, din nesfârşit,

De pe-o departe  astră,

Un chip nepământean ivit

Privea spre lumea noastră.

 

Şi ce pe-aicea îmi văzu

Sub luna lucitoare,

Pentr-o clipită-i se păru

Că parcă-i arătare.

 

Ceva ce ştie al său gând

Din vremii de mult uitate,

Ca umbra unei frunze-n vânt,

Ca spus-a unei şoapte.

 

Ce chip frumos, nemaivăzut,

Ce tremurat de pleoape,

Ce trup născut-a cela lut

Cu unduiri de ape,

 

Ce ochi ca perla de mărgean,

Ce buze doritoare,

Ce păr ca-ngălbenitul lan

În veri dogoritoare.

 

Nici când văzu pe-acol’ pe sus

Minune mai frumoasă,

De-aceia-ar vrea, un rob supus

Să-i fie, dacă-l lasă.

 

Cu cerul face legământ

Că de nimic nu-i pasă

Şi că-mi coboară pe pământ

Că vrea să mi-o peţească.

***

 

- Din lumi ce înroiesc lumini

Eu mor spre-a mă renaşte,

Mă-mpărăţesc cununi de spini

Şi mă jertfesc de Paşte.

 

Să pot gusta dureri şi dor,

Fiorul din iubire,

Va trebuit întâi să mor,

Ca să renasc, simţire.

 

Acum, mă-nfăţişez ca-l tău,

Un păcătos, oricare,

Un coborât din cer în hău

Să guste-o sărutare.

 

Că tu-mi vei fi durerea mea,

Fiinţă trecătoare,

Când cupa buzelor ţi-oi bea

Să-mi fie sărbătoare.

 

Tu mă cuprinde-nbrăţişări,

La pieptul tău mă strânge,

Şi-aşa mă ’nalţă în visări

Când sufletu-mi va plânge.

 

Te-oi duce-n ceruri de mărgean

Pludind în unduire,

Avea-voi chip de pământean

De la a ta iubire.

 

Mi-i picura cu cel divin

Să nu mai am scăpare,

Să te doresc şi să revin

Mereu la-ta chemare.

 

Vom trece hăuri de lumini,

Genuni ce-s născătore

Şi în cântări de heruvimi

Prin lumi îmbătătoare,

 

Te duc la cap de infinit,

De timp şi loc, de unde,

Nici gândul încă n-a dorit

Mai jos să se afunde.

 

Vei şti ce n-a ştiut nicicând

Vre-o biată muritoare,

Vei fi visarea unui gând,

Vecie curgătoare.

 

Mai mult nici eu nu pot de-mi ceri

Să fac cu-a mea putere,

Pe tine doar în primăveri

Te-oi ţine cât mi-i cere.

****

Ea, îmbătată de lumini

Nimic nu are-a spune,

Dar gândul şi a ei priviri

Sunt către astă lume.

 

Acolo nu-i ce vrut-a ea

Şi-a sale vii dorinţe,

Nu-i zbatere ce i-ar plăcea

Ca plată biruinţei.

 

Nu-s crânguri verzi ca pe la noi,

Nici limpezi, reci, izvoare,

Nu-s fluturi jucăuşi în roi,

Nici  păsări cântătoare.

 

-Acele lumi, o spun şi-n somn,

E rece-n toate cele,

Tu n-ai să fii nicicând cel domn

Stăpân al vieţii mele.

*

Şi el îmi simte că-i despart

Gândire, simţ şi timpuri

Şi lumi ce încă îi împart

Vecii de anotimpuri.

 

Aşa că-n sufletul lui blând

Îşi spune pentru sine

Că lumea lui şi-a ei, nicicând

Nu s-or uni-n iubire.

***

 

-Când săturată de amor

Mă vei lăsa durerii,

Chiar de va fi nicicând să mor

Tot mă vei da uitării.

 

C-aşa eşti tu şi sunteţi toţi,

Fiinţe uitătoare,

Furaţi iubiri ca nişte hoţi

Şi-a  voastre vieţi uşoare,

 

Vi le topiţi în bucurii,

Şi-n clipe de-amăreală,

În schimbătoare, dulci iubiri,

Ce-s toate doar spoială.

 

De-aceea nu trăiţi vecii

Gustând dumnezeire,

Ci picuri scurte de trăiri

Mereu în rennoire.

 

Doi paşi îmi faceţi îndărăt

Şi unul înainte,

Mult prea departe-i până hăt,

Iar voi nu ţineţi minte,

 

Că-n lumile de-acol’ de sus

De-am fi ca voi de-acuma,

De mult de tot am fi apus

De nu ne-aţi şti  nici urma.

 

Că-mi sunteţi umbră la păcat

De el nedezlipiţi,

Nimicuri dulci, de mestecat

Atâta cât trăiţi.

 

N-aveţi în voi simţiri, dorinţi,

Voinţă urcătoare,

Putere de la-voştri sfinţi

Să faceţi  o schimbare.

 

Rămaşi sunteţi o rece tină

La fel cum fost-aţi la-nceput,

Nu rază pură de lumină,

Nu foc divin cum s-a tot vrut.

 

Îmi staţi în cuibul vostru strâmt

Cu clipa ce vă trece,

Nicicând nu fi-ve-ţi chip de sfânt

Ci doar o umbră rece.

 

Vâ-mbăt prea des dulcegării,

Cuvinte-mbietoare,

Dulceţi de vis, copilării,

Şi-n urmă totul moare.

 

În lumea mea, cu dreptul meu

V-aş pustii-ntr-o clipă,

Noroc aveţi, că Dumnezeu

Vă ţine sub aripă.

 

Cui faci codană ochii dulci

Dezmierdători de patimi?

Iar vrei pe vre-unul să-l apuci

Şi să mi-l laşi în lacrimi?

 

Nu mi te saturi, nu-i de-ajuns

Cât suflete rănit-ai?

Şi câtă jale ai adus,

Cât rău mai rânduit-ai?

*

-E timpul meu şi-n acest loc

În toate mi-a mers bine,

Trăiesc sub umbră de noroc,

Încearcă-te cu mine!

 

Aicea fac a mele legi

Că stiu că sunt frumoasă,

Tu n-ai să poţi să le dezlegi

Că eşti la mine-acasă.

 

În lumea ta îmi eşti un zeu,

Aici, un oarecare,

La noi doar banu-i Dumnezeu

Slăvit de fiecare.

 

Aici trăiesc, şi-acum sunt stea

În clipa-mi trecătoare,

Şi până când voi fi ca ea

M-oi măreţii sub soare.

 

Aicea-i dulcele păcat

Ce nu-l vei ştii vre-odată,

Aicea toate-s de gustat

Cât eşti frumoasă fată.

 

Decât nimic în lumea ta

Cea bună şi curată,

Mai bine fi-voi cineva

În lumea-mi deochiată.

 

Că lumile de-acol’ de sus

Au stele căzătoare,

Aici visăm cu gândul dus

Ce-i dincolo de soare.

***

 

Nu jinduiţi nebuni frumoşi

La lumea toată vrută,

Săraci mai bine, dar voioşi

Că viaţa noastă-i scurtă.

 

***

 

 

ZBURĂTORUL

 

Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis

Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,

Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină

O codană stă în noapte visătoare și suspină?

 

Doamne cum o stoarce dorul și cum inima îi bate

Când pe perini pune capul și cea geană i se zbate,

Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde

Și-n molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.

 

Tu ești oare ceea umbră, cea sințire arzătoare

Ce îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?

Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată

Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.

 

N-ai tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,

Nesfârșite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?

N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?

Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.

 

Lasă-mi să-și găsească partea printre ceilalți muritori,

Că și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori

Să mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață

Fericittă și iubită, pentru-ntreaga astă viață.

 

Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,

Unde viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?

Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,

Fie soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc

*

Așadară, du-te numai prin a tale galaxii,

Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,

Ia-ți cu tine Universul și îți fă din el plăcere,

Nouă, lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.

 

Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis

Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,

Și din licărul de-asupra când încerci câte-o copilă,

Tu gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.

 

 

***

MIRCEA DORIN ISTRATE