Dependența
de artă
Grid
Modorcea, Dr. în arte
22
Octombrie 2023
A 12-a ediție a Salonului de Grafică Românească, o
amplă expoziție ce are loc în aceste zile la Căminul artei, îmi confirmă ideea
că orice manifestare, ca să fie bună și ca să dureze, depinde de sufletul ei,
de cel care se angajează să o facă. În acest caz este vorba de curatorul-artist
plastic Ioan Cuciurcă, organizator sufletist, dublat de un grafician de marcă,
dar și de un artist complet, aș zice, dacă mă gândesc la serialele fotografice
pe care le realizează curent, ca și la poezia pe care o scrie. El expune și la
acest Salon două lucrări, număr care reprezintă baremul participării, de o rară
frumusețe, așa cum o spune și titlul lor Glisări „Frenezia verde de-a fi
iarbă”. Față de edițiile precedente, artistul ne dă aici o mostră de grafică
poetică, de rafinament compozițional, cuprinzând într-un joc de planuri
geometrice, zborul fantastic al ierbii, care te face să spui după Walt Whitman,
poetul ierbii: „Cred că un fir de iarbă nu-i mai prejos decât o stea care-și
urmează calea…”. Iarba devine frenezică, înaripată, zboară și cântă ca o pasăre
măiastră.
Poet, artist plastic, cineast, iată calități care îl
recomandă pe Cuciurcă drept reper în cunoașterea zonei pe care o reprezintă,
recte grafica românească. La această ediție s-au înscris 137 de artiști și au
fost selectați 105, prezenți și în frumosul catalog al evenimentului. Care și
el este marcat de prezența lui Ioan Cuciurcă, aici semnează un editorial ce
dovedește o cunoaștere a fenomenului, exprimată într-un limbaj aplicat și plin
de idei. Ideea lui principală este dată chiar de titlul său: „Dependenți de
grafică”. Citez: „Dependența de grafică, de artă, ne ține strânși în această
manifestare, cu speranța că ea va deveni mai amplă, mai cunoscută…”. Să-l
credem pe Ioan că artiștii selectați sunt dependenți de grafică, fiindcă unii
sunt clienți permanenți ai acestui Salon românesc, ce poate deveni
internațional, dovadă și prezența unor artiști străini din Germania, Franța,
SUA. Participarea unora, încă de la prima ediție, arată consecvență, îi face
dependenți și de Salonul de grafică. Și mă bucur să aflu că la acestă ediție a
Salonului, a apărut și glasul noilor generații, al unor artiști tineri, care
aduc prospețime, care experimentează tehnicile noi, digitale, de înregistrare
și redare, implicit multiplicare a unor imagini care revoluționează vizualul. E
minunat să-i vezi pe acești tineri, precum Ioana Andrei, Miruna Cărăușu,
Gabriela Gavrilaș sau Bianca Paraschiv, stând alături de o graficiană de
aproape 90 de ani, Agneta Covrig (n. 1936, Brașov), artista patriarh al
expoziției, care particpă la Salon de la primele ediții.
Categoric,
artistul veritabil nu poate trăi în afara artei sale, el este dependent de ea,
dependență care se măsoară printr-o evoluție, fiindcă el caută să-și
perfecționeze continuu viziunea și modul de exprimare. Nefiind în țară o vreme
îndelungată, eu urmăresc doar de 3 ani acest Salon și observ deja o anumită
constanță a valorilor. I-am remarcat anterior, și îi remarc și acum, pe Vasile
Pop-Negreșteanu, Elena Drăgulelei, Sergiu Grapă, Valeriu Șușnea, Ion Drăghici,
Daniela Frumușeanu, Radu Igoszag, Fülöp Maria, cei doi Lăzureanu, Olimpiu
Bandalac sau Adriana Bădescu, cu minunata lucrare „Copacul carte”, ce poate fi
considerat cheia de a fi a existenței artei, și nu numai, căci este o adevărată
revelație să ne imaginăm Arborele vieții drept o carte. Și aș pune alături
„Ispita” Irinei Iosip, o meditație asupra „fructului oprit”, capodopera
expoziției, pe care ar fi invidiat-o și Cézanne. Din aceeași familie ideatică
face parte și „La pomul lăudat” de Agneta Covrig. Unele lucrări au reapărut,
cum ar fi o imagine originală creată de Dorel Cristian Deliu, cu merele mușcate
de fluturi, sau lucrarea simbolică „I Am Not Perfect” de Diana Andreescu,
prezentă și la ediția trecută.
Omul este dependent de materie, de aer, de apă, de
pământ, de sex, dar, ca să-și depășească nobil condiția animală, el a inventat
arta. Dependența de artă îl ridică la spirit, îl face egal cu îngerii, cu
Dumnezeu. Artistul devine simbolul divinității pe pământ. Din păcate,
graficienii români care expun la Salonul de Grafică, anterior, ca și acum, nu
se ridică la această idee, în sensul că lucrările lor nu au sacralitate. Temele
sacre, religioase, nu sunt atinse. Nici unul nu-l apropie pe om de Dumnezeu,
așa cum ne-a lăsat Michelangelo urma sa pe Capela Sixtină.
Cu două excepții, ca „Beyond Decay” de Silviu-Andrei
Parascan și „Gest liturgic I” de Emil Florin Mihăilescu, nu am văzut alte
lucrări care să aibă atingere cu sacrul, deși și ideea lui Parascan este
demitizatoare (decay=descompunere), fiindcă epoca modernă trăiește o degradare
a sacrului. Există mai mult o tendință leonardescă, în desen, ca în lucrările
Karinei Panciu, Ana-Maria Abrudan, Camelia Zauner, Tara Dobrovolschi sau
Valeria Voicu.
Și interesant că aici avem grafică pe șevalet, adică
avem și tablouri de artă plastică, nu numai grafică propriu-zisă. Dominantă
este tehnica mixtă, ajunsă la o multiplicitate de mijloace, așa cum este
„Mesagerul” Danielei Frumușeanu, sau tehnica digitală pe canava, ca în cazul unor
colaje, precum „Under the sea 2” de Paula Craioveanu. Dar artiștii sunt mai
dedați spre cotidian, spre realitatea brută, ating chiar caricaturalul, cum
vedem în desenul lui Teodor Hrib „Îmbrățișare”. Există și această tendință de a
ironiza lumea, de a o persifla cu umor, chiar floral, cum face Ștefan Bădulescu
în „Momento Amori”, amintind de violența erotică a florilor, ca în tablourile
marii artiste americane Georgia O’Keeffe.
Fiind o manifestare liberă, fără constrîngeri
tematice, de tehnică sau format, asistăm la o manifestare debordantă a
artiștilor, expoziția de la Căminul artei putând fi considerată o carte de
vizită a pulsului actual al plasticii românești. Există, în general, o invazie
de imagini pe toate canalele media, dar elementul artistic este esențial. Numai
o expoziție poate canaliza talentul spre o competiție valorică.
Din păcate, Căminul artei este un spațiu care nu a mai
suferit nici o investiție, nici o îmbunătățire, iar cel mai alarmant este
faptul că artiștii nu au un suport care să-i facă cu adevărat independenți. E
tragic să auzi un artist care îți spune că nu are bani să-și cumpere culori! Ei
expun aici la grămadă, dar e nevoie de o orientare a Uniunii spre valoarea
individuală. UAP nici nu există, deși își pune firma pe expoziție. Unde a fost
ea prezentă la vernisajul acestui Salon de grafică? De altfel, acest Salon se
sprijină financiar numai pe contribuția participanților, de parcă nu ar exista
Ministerul Culturii, a cărui datorie este să sprijine astfel de manifestări,
fiindcă altfel nu înțelegem rațiunea lui de a fi. Ori ajută arta și pe artiștii
ei, ori să fie desființat. Și Ministerul, și UAP sunt inutile dacă nu au bani.
Ce nevoie este de funcționarii unor Instituții
falimentare cu titluri de fațadă. Valoarea, ca să se impună, are nevoie de un
suport. Numai astfel putem spune ceea ce exclama un vizitator, unde mai sunt
oare expozițiile unor Corneliu Baba, Constantin Piliuță sau Mirel Zamfirescu?
Și mă gândesc ce eveniment a fost chiar aici, la Căminul artei, expoziția de grafică
a lui Marcel Chirnoagă. Și mă bucur când văd talente mai mult sau mai puțin
tinere care se țin aproape de acest model, precum Alexandra Mas, Vasile
Văleanu, Andrei Matei Banc, Oana Ispir sau Ion Ilarion Isăilă. Nu mai vorbesc
de contemporana lui, Agneta Covrig, cu fascinanta lucrare digitală alb/negru
„Copilul visător”.
De ce Uniunea nu ar organiza o retrospectivă a acestor
mari artiști, să fie cunoscuți și de generația tânără? Sau de ce nu ar face un
event din ceea ce a lăsa lumii pictorul Mircea Ciobanu, o mare valoare
mondială, dispărut prematur? Sunt anunțat că în curând vom avea o expoziție
Horia Roșca la MȚR, da, acesta da event! Forța acestor artiști era dată de
viziune, o viziune insolită asupra lumii, dublată de un limbaj artistic pe
măsură. Cu astfel de artiști, arta plastică românească putea sta și stă alături
de plastica mondială. Nu noi trebuie să-i imităm pe străini, fiindcă aveam
fantastice surse de originalitate.
Tinerii pictori de azi stau numai cu fața spre
occident, imită în draci arta americană, în special, dar ei trebuie să fie
conștienți că au de continuat o tradiție, tradiția marii arte plastice
românești. Însă nu o vor face cu adevărat, dacă nu vor simți o chemare a
rădăcinilor spirituale, care să-i facă dependenți de artă. Adică să nu poată
trăi în afara artei, arta să fie rațiunea lor de a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu