Mircea Dorin Istrate - VOI OȘTENI AI ŢĂRII MELE

 

25 Octombrie

ZIUA ARMATEI ROMÂNE

 

 

~*~

 

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto:Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte,

Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute,

Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare,

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne,

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

*

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste,

Voi înnobilaţi pământul, ca ‘nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

**

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochii noştri-s lăcrimaţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NECUNOSCUTULUI  EROU

Tuturor celor care s-au jertfit în cele două

Războaie Mondiale pentru neam şi ţară.

 

În ţintirim cu albă cruce

Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce

Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,

Plecat în sfântă dimineaţă

Să-şi apere pământ şi-avutul

Ştiind că ţării, el îi scutul.

Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă

Neştiutor de ce-1 aşteaptă,

Şi-a mângâiat nevasta-n tindă

Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,

A zis în gând un ,Tatăl Nostru

Şi a plecat să-şi facă rostul.

 

Cu suflet greu de supărare

Ea 1-a privit cum piere-n zare,

Simţind cum inima-i se frânge

Şi lacrimi n-are a mai plânge.

 

Avut-a parte de cu toate,

De veri fierbinţi, de ger şi moarte,

A străbătut o-ntreagă lume

Şi locuri cu străine nume,

L-a mistuit dorul de casă,

De vita lui, de iarba grasă,

 

Iar seara când să-nchidă ochii

Mi se vedea în şura popii

Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,

La nunţi cu vinuri de ispită,

La clacă-n seri de blândă toamnă,

La crâşmă-n sat, la vreo pomană.

 

Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,

Copiii roată după masă,

Cum le punea fiertură-n oală,

Cum lacrimile-i curg în poală,

Cum se ruga la Născătoare

Să-i scape omul din bătaie,

Cum da duminici de pomană,

Cum săruta Sfânta icoană.

 

Ăi mici tot întrebau de sine,

Pe unde îi, de-i merge bine,

Simţea că o sfârşeşte jalea

Şi se topea ca lumânarea,

Că pruncii săi ce dorm pe vatră

N-or mai avea nicicând un tată.

 

Aşa gândea şi-n ziua-n care

Un glonţ, venit din larga zare

La frânt în două ca pe-un pai

În luminată zi de mai.

Ştiind c-atât i-a fost norocul

Şi-acolo i-a venit sorocul,

Simţind cum moartea-i intră-n carne

A zis în gând un : Iartă-i Doamne !

 

Săpatu-i-au acol’ mormântul,

Lui, care-a fost braţul şi scutul

Acestei ţări mereu robită,

Prea mult de vremuri urgisită.

Ca el atâţia mii căzură,

Stau risipiţi peste măsură

În ţări cu cimitire reci

Unde îşi dorm somnul de veci.

*

Ar fi avut dulce dorinţă,

La cap să aibă o troiţă

În care arde-o lumânare

În sfântă zi de sărbătoare.

Mormântu-i fie cu crăiţă

Şi în miros de romaniţă

Să-şi doarmă somnul în credinţă.

Un popă spună-i vorbă dulce

Şi facă-i dreaptă, Sfânta Cruce,

Şi nu i-ar fi cu supărare,

Dacă la mare sărbătoare,

Aşa cum dat ne este rostul

S-audă-ncet, un Tatăl Nostru

Şi-n limba lui.

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I  ŢĂRÂNA

 

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

 

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

EROII ŢĂRII MELE

 

Descoperit şi-n plecăciune mă rog la bunul Dumnezeu,

Vă ierte de-aţi făcut păcate şi dacă sufletul vi-i greu,

Pe voi, eroii ţării mele, ce-mi însfinţiţi străbuna glie.

Şi-n raiul ne-ncăput vă pună, să veşniciţi cât lumea fie.

 

Că voi sunteţi cei stâlpi de ţară ce-mi ţineţi neamul nemurit,

Izvorul nesecat de fapte, ce ne așează-n preaslăvit

Şi-apoi ne urcă-n fala lumii ca mândrii ne-nfricaţi eroi,

Când soarta ţării-n cumpănire, stă-n bunul Dumnezeu, şi-n noi.

 

Atunci,  în clipa hotărâtă , curaju-i dragostea de ţară,

Ce vine din adânc de suflet să ardă totu-n foc şi pară,

Ne dă putere cea ţărână cu neamul nostru semănată,

Cu moşii şi strămoşii noştri, ce-s toţi aicea, laolaltă.

 

Sunteţi măriri şi-n neuitare , că voi mereu aţi stat cu ţara,

Simţitu-i-aţi adâncul vaiet, şi-n ruga blândă spusă seara

Mereu cerut-aţi la Măritul, vă dea putere de luptat,

Ca neamul ăsta prea jertfelnic, să nu mai aibă de-ndurat.

*

Pe calea vieţii curgătoare, v-am pus troiţe de-nchinat,

Icoane în altarul ţării şi candelă de lăcrimat,

Să veşniciţi în înălţare şi-n îngerescul vostru zbor,

Vă facem astăzi pomenire şi vă cinstim, cu-n sfânt onor,

 

Şi-o lacrimă cât bob de rouă vă las pe soclul ros de vânt,

Şi-un muc de sfântă lumânare la nerostitul ’nost cuvânt,

Că voi aţi fost de sorţi aleşii din ceia mulţi şi pătimiţi,

Să fiţi eroii ţării mele, urcaţi la ceruri şi-nsfinţiţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TOAMNĂ  LA  OARBA

26.09.1944 jertfelnică ziuă pentru armata română.

 

Se înfioară plopii de vânt şi-n tremurat

Foşnesc încet a jale că iar o toamnă vine

Şi-aici în deal la Oarba îmi dorm în neuitat

Cei duşi în floarea vârstei şi n-au cin’ să-i aline.

 

E lung a lor pomelnic de parcă nu se gată,

E lung ca lunga jale ce-n urmă au lăsat,

E lung ca dorul mumei cu faţa-nlăcrimată

Ce neamului şi ţării pe fii ei i-a dat.

 

Sub lespedea de piatră, în cuib de veşnicie

Eroii mei jertfelnici au somn de chinuiţi,

Că nenorocul clipei i-a pus la Oarba-n glie

Departe de-a lor soaţe, de fraţi, copii, părinţi.

 

Războiul e durere, e frică-n faţa morţii,

E ură cât cuprinde, e rugă disperată,

Speranţă fără margini, că neştiutul sorţii

Va face pân’ la urmă ce-a dreaptă judecată.

 

La Oarba-nsângerată e toată adunată

Furia neoprită a ăstui neam trudit,

Speranţa că veni-va a sorţii judecată

Ca neamul ăst’ să scape de tot ce-a pătimit.

 

De unde-i ce-a putere să-l facă fie-n stare

Răzbune nedreptatea şi cele silnicii?

De la Bobâlna, Horea, Ip,Trăznea şi Răzoare

Şi câte neştiute cu zecile de mii.

 

Aşa că azi, sub timpuri, eroii mei iubiţi

Îmi dorm sub grele lespezi vecia ce-o să vină,

Noi i-om cinsti de-apururi  cum facem cu cei sfinţi

Că viaţa dată vamă e pentru noi lumină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VORBESC CU MUREȘUL LA OARBA

 

Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,

Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge

Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,

Atunci când către moarte tu i-ai văzut mergând”

 

Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?

Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge?

După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi

Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi.

 

Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă

Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?

Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață

Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?

 

Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie

De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?

Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni

Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?

*

Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,

Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat

Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit

Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.

 

Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare

Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare,

Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,

Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.

 

Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,

Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!

Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm

Glia sfântă, de pe care nici un pas  n-apoi să dăm.

 

De aceea când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri

Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri

Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,

A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.

 

Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie

Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,

Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,

Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

IOAN  A  LUI  IOAN,  A  LUI  IOAN ....

Inscripţie pe o cruce în cimitirul de la Oarba de Mureş

 

Tot înnoit din margini de uitare

Ioan a lui Ioan, a lui Ioan,

Jertfelnicind pe-a vieţii lui cărare

Ajuns-a pân’ la noi, tot brav oştean.

 

La început a fost culegătorul

Şi vânător de fiare, mult temut,

Cu roata şi-a făcut apoi ulciorul

Să-i ţină rece apa de băut.

 

Mânând din urmă turme de mioare

A tot rotit a zării anotimpuri,

Iar când s-a stins, sfârşindu-se-n uitare

Mlădiţe noi lăsatu-mi-a pe luturi.

 

S-a ostenit să are largi pământuri,

Învrednicit să fie bun ţăran,

Şi în sudoarea frunţii, lungi trecuturi

A zilnicit cu mâna-i pe „corman”.

 

Deunăzi, cu Mircea în războaie,

Cu Ştefan cel mărit şi cu Mihai,

A cam simţit cum braţul i se-nmoaie

Şi-n nări că-i vine adieri de rai.

 

A dus-o pân’ la Oarba, în hotare

Tot lăudat în lupte rând la rând,

Aici s-a însfinţit între răzoare

Căzut erou, cu ţara lui în gând.

***

Înveşnicit îşi doarme somn jertfelnic

Cu leatul lui atuncea  săvârşit,

Noi pusu-l-am erou într-un pomelnic

În lacrima durerii pomenit.

 

Al nostru Mureş numele i-o duce

Să-l măreţească-n slavă an de an,

Aici s-o veşnicii în somnu-i dulce

,,Ioan a lui Ioan, a lui Ioan’’

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TROIȚE  VEGHETOARE

 

Motto: Mi-am adunat eroii-n cimitire

Să fie-aici cu toți-n veșnicit,

Și-un monument le-am pus, de pomenire,

Însemn să-mi aibe timpului grăbit.

 

E vremea de cules la cucuruze,

Pe dealul Oarbei, dincol’ de Iernut,

Miroase încă huma a obuze,

A  jale disperată și-a durut.

 

Iar Mureșul ce curge jos la poale

De sânge-și spală malul chiar și-acum,

Mai câte-odată moartea dă târcoale

Că-mi știe bine dânsa, vechiul drum.

 

De-atâtea lacrimi, jale și durere,

Aici pământu-i veșnic însfințit,

Și parcă-n șoaptă el  mereu ne cere

Să nu-i uităm pe cei care-au pierit.

 

Că ei ne țin pe umeri astă țară

Cât noi în suflet încă îi slăvim,

Iar de vărsăm și-o lacrimă amară

Onor suprem le dăm, să-i încinstim.

 

Așa că-n zi de mare sărbătoare

La locul unde ei se veșnicesc,

Puneți-le cu dragoste o floare

Să știe că urmașii-i pomenesc.

 

Iar de-ntâlniți în cale cimitire

În care dorm o mână de eroi,

Acolo-i cuib de jertfă și simțire,

Troițe veghetoare pentru noi.

 

Cu ei și jertfa lor, această țară

Mereu își ține cugetul curat,

De-i pomenim, chiar încă de-o să doară

Vor da tărie vieții, de-ndurat.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SUB  PLÂNSE  CRUCI  LA  MĂRĂȘEȘTI

 

Motto: Sub plânse cruci, de-aducere aminte,

Se  veșnicesc pomelnice de nume,

Iar bravii mei, cât țara-i ține minte

Ne-or ridica în fală și-n renume.

 

Din când în când, mai trecem prin istorii

Cu fruntea sus și pașii apăsați,

Cu fapte mari, ca făcători de glorii,

De crezul nemuririi avântați.

 

La Baia,  la Nicopole, Rovine,

La Gorăslău, Mărăști și Mărășești,

La Oarba-n deal, îmi știe orișicine

Au fost minuni de fapte vitejești.

 

Că-n dragoste de țară și moșie

Și-n gând mereu cu dorul libertății,

Eroii mei s-au dus în veșnicie

Plătind cel ort cu însăși, clipa vieții.

 

Sunt  peste tot pe-ntinsa mea moșie

În cimitire triste, înstelate,

În  alte țări, pe unde nimeni știe

Ei se-odihnesc în locuri ce-s uitate.

 

De-aceea-n zile mari de sărbătoare

Noi ce trăim acum în umbra lor,

La capătâi le punem câte-o floare

Și-n boaba unei lacrimi, dăm onor.

 

Că fapta lor mereu ne-a dat putere

Să viețuim aici printre nevoi,

Să fim și noi, când țara ne-o va cere

Spre veșnicirea ei, mereu eroi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AI  NOŞTRI  SFINŢI

 

Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne,

Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,

Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit,

Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.

 

Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate,

În umbroase locuri sfinte, cu morminte lăcrimate,

Iar în zi de sărbătoare în pomelnice îi punem

Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.

 

De-asta ale lor morminte fi-vor veşnic înflorate

Şi-a lor fapte de poveste pomeni-s-or lăudate,

Că de mâine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,

O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.

 

Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară

Şi dovada că românul, chiar de are viaţă-amară,

Mai mereu, din vremi bătrâne, liber a dorit să fie

Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.

 

Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,

Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română

A avut eroi de seamă, care dorm sub cruci de piatră

Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.

 

Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare

Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare,

C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire

Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.

 

Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare

Ca şi dragostea de ţară,  omenită cu o floare,

Ce smeriţi o punem astăzi încercaţi de un fior

La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.

 

Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune

Amintiţi-vă cea vorbă, din bătrîna-nţelepciune,

Ce ne spune că aicea noi am fost mereu vecie

Cu  tot neamul dimpreună, pe această sfântă glie.

 

***

Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime

Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,

Şi aici avem poruncă ca de-apururea să fim

Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MONUMENTUL  JERTFEI

 

Jertfa e altarul unui monument

Scrijelat cu nume care nu mai sunt,

Suflete viteze ce răspund: PREZENT

Colo sus în raiul cerului cel sfânt.

 

El va fi de-apururi munte de iubire,

Clipă de-amintire în pomelnic trist,

Lacrimă de suflet întru veşnicire,

Rugă de iertare la picior de Crist.

 

Suspinatul pietrei, brazde înflorate,

Vântul le mângâie suferinţa lor,

Mama, soaţa, sora, inimi sfâşiate

Veşnic măcinate de amar şi dor.

 

Pomenite nume, file de istorii

Scrise-n cartea vieţii, fie pentru voi

Stânca neuitării pusă-n vântul iernii

Ca să măreţească fapte de eroi.

 

Ziuă însemnată scrisă-n calendare,

Timp oprit o clipă întru creştinesc,

Dragoste smerită pusă-n braţ de floare,

Lacrimă sub pleoapă, rugă la ceresc.

 

Toate adunate pentru voi ce-n soarte

Aţi avut amarul unui nenoroc.

Şi pe-ntinsul lumii, undeva, departe

Aţi rămas vecie în același loc.

 

Noi, urmaşi de-i voştri, cum e creştinesc,

Când pe lume fi-va zi de sărbătoare,

Gândul ni-l întoarcem spre dumnezeiesc

Ca-n smerită rugă facă-vă iertare.

 

Şi în rai vă pună lângă sfinţi şi îngeri

Că aţi fost în vreme jertfitori de ţară,

Ştie-vă urmaşii, mai ales cei tineri

Cine mersul vieţii încă apărară.

***

Într-un vers de slavă eu v-am pus acuma

Să vă veşnicească întristatu-mi gând,

Iar din jalea sorţii, cum ar face muma

Vă sărut pe suflet, tainic lăcrimând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

FĂCĂTORI  DE  BIRUINȚĂ

 

Voi eroi ai țării mele, făcători de biruință,

De istoriile cele dădătoare de credință,

Voi ce-ați însemnat țărâna din câmpie până-n deal,

Înfrățitu-v-ați cu huma jertfitorului Ardeal.

 

Pentru voi, cuvânte-mi, gându-mi să v-aducă mulțumire,

Că prin jertfa voastră sfântă dat-a-ți țării dăinuire,

OARBA ni-i altar de suflet, monument  ne e CAREI,

Iar voi, mereu în cuget neuitați veți fi de-acei,

Ce pe-a timpului cărare vă tot țin în a lor gând,

Să vă facă neuitare în cel suflet, lăcrimând.

 

Voi, țărână înstelată, purtători de nenoroc,

Viața încă v-ați lăsat-o în căușul ăstui loc,

Dar la umbra crucii voastre de-mi va arde o lumânare,

Noi în suflete vă punem, să vă facem, neuitare.

*

De-mi priviți în noapte bolta, roitoare toată-n stele

Scânteind în depărtare prin neanturile cele,

Și-ți vedea cum câte una se desprinde din cel roi

Și ca picuri de scânteie îmi ajunge pân’ la noi,

Să îmi știți, că cerul plânge când la voi mi se gândește,

Și mormântul vostru astfel, nopți la rând, mi-l însfințește.

 

Iară eu, nimicul lumii, într-un vers vă fac mărire

Să vă fie al vost’ nume veșnicită pomenire,

Că-n clipita de răscruce pentru noi și pentru țară,

Voi cu viața dată vamă,  n-ați lăsat ca ea să piară.

 

Mircea Dorin Idtrate

 

 

 

 

 

Când veţi pune mâine, pe mărmânt o floare

La aceea care, sunt la Domnul duşi,

Face-ţi tăinuită rugă de iertare

Pentru cei ce-n raiuri, sunt de-acuma puşi.

 

 

&&&