Vasilica GRIGORAȘ - Nicolae Mătcaș- Hai cântă-mă, mă daină... - sonete, Editura PIM, Iași

 

O carte de căpătâi

(Nicolae Mătcaș- Hai cântă-mă, mă daină...

- sonete, Editura PIM, Iași)

 

Am primit cu bucurie nedisimulată recenta carte (publicată la Editura PIM, Iași) a distinsului prof. univ. dr. docent Nicolae Mătcaș, eminent lingvist, filolog, publicist, poet, om de stat. Cartea surprinde plăcut, în primul rând, printr-un titlu deosebit de inspirat, extrem de jucăuș și mult atractiv: „Hai, cântă-mă, mă daină...”, însă ne-ar trebui oarece timp să înțelegem de la început despre ce este vorba între cele două coperte realizate atât de frumos și adecvat de neobosita bibliotecară Luminița Ludmila Zuran.

Cred că și autorul, conștient de acest lucru, atașează titlului cărții informația „Sonete de dragoste”, care ne dă prilejul de a înțelege repede și limpede că este vorba de un volum de poeme cu formă prozodică fixă, alcătuită din paisprezece versuri, care respectă o schemă de rimă foarte precisă și o structură logică.

Sonetul ca specie literară are o vechime considerabilă. A apărut în secolul al XIII-lea, în scrierile lui Guittone d’Arezzo, Dante Alighieri și Francesco Petrarca, însă de-a lungul timpului au intervenit anumite schimbări. Să ne amintim de iluștrii sonetiști: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Stéphane Malarmé, Rainer Maria Rilke, William Shakespeare ș.a., ale căror poeme sunt scrise într-o formă poetică strictă, foarte populară în timpul vieții lor. În literatura română sonetul a fost introdus de Gheorghe Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii și  literaturii italiene, însă criticii și istoricii literari români consideră că cele mai reușite sonete au fost scrise de poetul universal Mihai Eminescu, folosind forma sonetului italian, petrarchist.

 

Am pomenit aceste nume celebre ale literaturii universale și române pentru a argumenta ideea că sonetul, având o structură lirică pe cât de frumoasă, pe atât de pretențioasă, nu mulți poeți îndrăznesc să acceadă. De aceea voi apela la o mărturie a prozatorului, poetului, publicistului, profesorului Tudor Opriș despre autorul volumului „Hai, cântă-mă, mă daină...”: „Erudit filolog, cunoscător de adâncime al limbii române din vechime, căreia reușește să-i pună în valoare și să-i sporească potențialul semantic și suculența plastică și chiar să desprăfuiască arhaisme și regionalisme specifice graiului moldovenesc, conservativ din cauza grelelor condiții istorice, care cereau păstrarea lor în forme genuine [...]. Bogățía surprinzătoare a lexicului, variația temelor înlătură monotonia fac să parcurgi cu voluptate lungul șirag de sonete.”

Sonetistul Nicolae Mătcaș glăsuiește cu o voce originală în creațiile sale, reușind să se definească a fi o prezență distinctă și indubitabil deosebit de merituoasă în contextul literaturii la confluența celor două secole și milenii într-un context istoric destul de complicat. Citind și recitind poemele, aș afirma, fără teama de a exagera cu ceva, că această carte este unicat în literatura română. Este un manual de lingvistică și filologie, cu pertinente lecții de lirică, de cum se scrie un sonet autentic și cu vlagă eminesciană. Prin abordări subtile în construcția sonetului sădește ingenios bobi de înțelepciune, cuvintele primesc accentul necesar și util prozodiei și organizează un sistem de rime coerente, reușind în mod exemplar cadențele și metrii poemelor.

Lirica erotică, de inspirație peisagistică și patriotică sunt împregnate de grațioase caligrafii sentimentale, delicate arpegii intimiste și tandre contemplări, denotând fiecare în parte și toate la un loc un temperament sensibil și o fire introvertită; totuși, întâlnim și confesiuni elaborate, sugestive prin imaginile diafane conturate. Volumul are nuanțe romantice interpretate, prezentate cu aceeași ușurință cu diapazonul clasic, cât și cu cel romantic. Ca temă de inspirație, iubirea este „mană cerească” pentru poeți. Omul este o ființă visătoare, cu speranță și voință în trăirea iubirii dincolo de timp și spațiu, uneori cu urme de melancolie, dar nu cu disperare:

 

„Fiecare om e-un visător:/ Zice-un ins că i-a-nflorit iubita,/ Altul - cum că Dumnezeu vestit-a/ Că suprimă iadu-n viitor.// Sunt și eu prin stele călător./ Mân comete, stele cern cu sita,/ Urc spre nori, spre Lună iar cobor,/ Unde-mi caut ani de ani ursita.// Cum norocsorócul nu mă paște/ S-o găsesc la margini de ecou/ Inocentă, ca un miel de Paște,/ Domnului ofrandă pe platou,/ În amurg m-oi stinge spre-a renaște/ Ca s-o cat, prin pulbere, din nou.” (Să-mi cat cu zel, prin pulbere, iubirea). În lectura sa, cititorul descoperă o dragoste sublimă, infinită, dincolo de orice opreliști și piedici: „Iubeşte-mă de parcă nici n-aş fi,/ De parc-aş coborî dintr-o poveste/ Pe-o rază-n somn din înălţimi celeste/ Şi-un pup - al inocenţei - ţi-aş răpi.// Un veac de veci iubeşte-mă şi peste./ Alchímic nu-ncerca a-l terezí,/ Căci în neant s-a dus cât ai clipi,/ Ca dracul alb în snoavele agreste.// Iubirea noastră, dragă, fără réste./ S-o ardem toată, chiar de ne-om topi,/ Căci anii duşi lăstuni n-or mai veni,/ Nici calea din poveste nu mai este.// Să curgem lavă-n minele deşarte,/ Să ne iubim şi dincolo de moarte.” (S-o ardem toată, chiar de ne-om topi). Și acolo unde este iubire, cu certitudine ființează și dorul regăsit cu prisosință în sonetele mătcășene. Este dorul care, odată născut, devine veșnic, sporește în intensitate cu vrednicie de invidiat.

Autorul încearcă în sonetele sale să dea de capăt dorului, însă mărturisește că e greu acest lucru. Dorul este neobosit, nu „pune capul pe căpătâi” să se odihnească, să-și ostoiască felul de a fi. Este mereu viu, treaz, vivace și arde, pârjolește și doare. Și totuși dorul are o calitate: aceea că aduce și păstrează în inima celui ce-l poartă persoana, iubita, locul, timpul..., de care îi este dor. Subiectul dorului este acolo, prezent cu amintirile și cu bucuriile trăite împreună.

Poate și cu unele amărăciuni, suferințe, regrete... , însă toate-s de la Dumnezeu și ce vine de Sus trebuie trăit.

Nu este singurul poem dedicat dorului aprins, ci acest sentiment candid este omniprezent în ample imagini și ipostaze în multe din sonetele sale: „Iubește-mă cu patima Juliétei,/ Cu debordantul muget de ocean./ Aline-mi suflul sânii-ți de mărgean,/ Iar ochii mei privirea ta îmbete-i// Cu focu-ncins al ploii de pe lan,/ Cu, în pustiu, nepotolirea setei,/ Cu-n duelare, chiotul vendetei/ Și-n bătălii, al celui de titan.// Iubește-mă cu hachițele mele:/ Cu-ndemn șiret, cu zâmbet langurós,/ Cu calm de lună, cu zvâcniri de stele,// Cu lavă-n spanii înghițind castele,/ Cu iad și rai, cu crezul lui Hristos./ Dacă-i să minți, măcar să minți frumos. (Iubește-mă cu patima Julietei).

Cu modestie și distincție, poetul ne spune: „Nu sunt Shakespeare, arcaș de pasiuni,/ Și nici Balzac, păstor de sentimente”, însă cu certitudine este trăitorul patimei iubirii sincere, exprimată cu acuratețea limbii poetice într-o gamă literară coerentă. Sonetele scrise de Nicolae Mătcaș includ în sine suavul, delicatețea, vigoarea, muzicalitatea, plasticitatea, solemnitatea, rugăciunea, sfiiciunea, iubirea ca plângere și bucurie: „De-ar fi leoaice, irbise, pantere,/ Feline mândre dintr-un neam anume/ Să-mi țină calea după vechi cutume,/ Să-mi răvășească sângele-n artere;// De-ar fi să am tot aurul din lume,/ Să nu știu de aman sau miserere,/ Să fac de-ar fi să curgă râuri miere,/ Un rege pe-un regat iudaic cum e;// De-ar fi să-mi steie-o lume la picioare,/ Pământul, viu, pe axă răstignit,/ Să mi se-ncline, smernic, mândrul Soare// Ori Luna să se-nchine, din zenit,/ Tot sclav ți-aș fi, iubirea mea cea mare,/ Eu, leul tău, de tine îmblânzit.”

 

(De-ar fi să-mi steie-o lume la picioare). Dobândind bogate cunoștințe din cultura și literatura universală, înțelege și susține că singura soluție ca să fie bine în lume este să ne îndrăgostim și să tot iubim. Susține această idee dând exemplu iubirile celebre ale unor mari personalități ale lumii, creatori de literatură și artă, și pe eroii operelor acestora: „Ai cap, dar parcă, spune-o vorbă, nu-l mai ai./ Erai în duşi de peste treizeci de caráte./ Nu tu-mbulzeală, feţe-nnourate,/ Nici pe pământ călcai, o, nu. Zburai!// Erai un Mozart, Gershwin, Sarasate./ Esenin, Minulescu. Prinţ sau crai./ Te îmbătase aerul, ca-n rai,/ Că-ai fi zburat cu-arpile tăiate.//La case-anşlaguşi ridică ştacheta,/ Te ameţea promoţia la zi:/ La „Nottara” – „Romeo şi Julieta”,/ Iar la „Bulandra” - „Paul et Virginie”.// O, dacă toţi ar fi îndrăgostiţi,/ N-am fi, pe scena vieţii, travestiţi!” (O, dacă toţi ar fi îndrăgostiţi).

Fervent cunoscător al mitologiei, reînvie în nenumărate sonete Partenonul zeilor, pigmentează versurile cu numele zeilor greci și latini, reușind prin tematica mitologică să deceleze și să pună în evidență profunzimea și naturalețea reacțiilor și trăirilor sufletului omenesc: „Sunt ca Acale, lui Dedal nepot./ Un făurar. La toate mă pricep./ Pun morții vrană, vieții îi dau cep./ Doar un cusur: să fac aport nu pot.// Cum nu pot fi fățarnic, nici otrep/ Și drumu-mi spre Golgota-l rază-un spot,/ Ce-ar mai voí o cutră și-un netot/ Să mă doboare din al vieții șlep!// Pe unchiul Dedal, foc de mânios,/ Invidia-l va roade când la os/ Și va cerca din turn să mă arunce,// Vei ști să fii Pallas Atena tu atunce,/ Să mă prefaci în corb sau în ierunce,/ La cer să zbor, nu spre pieire, jos?” (Sunt ca Acale, lui Dedal nepot). „Profesorul Nicolae Mătcaș valorifică ingenios și original mitologia antică, pe care o transformă arena literară - Anul VIII, nr. 31 / octombrie-decembrie 2023 printr-o raportare la prezentul istoric, specificitatea peisajului și particularitățile etnologice, ceea ce conferă actualitate tuturor temelor și durată supra-istorică simbolurilor” (Tudor Opriș).

 

A citi sonetele poetului Nicolae Mătcaș înseamnă a întreprinde o călătorie, mai bine zis – un pelerinaj într-o țară a minunilor poetice. Vede și simte în creația sa o datorie divină cu dorința sinceră de a transmite prin perlele-i lirice deosebit de bine șlefuite modalități de însușire a unei bune conduite.

Apelează la secvențe din Cartea Sfântă și face referiri la personaje biblice:„Este știut că Moise, în lungul său periplu,/ Voind să-și scoată teafăr poporul din robie,/ L-a mântuit prin lipsuri, purtându-l prin pustie,/ Ca, la sfârșit, prorocul, să moară pur și simplu.// Și inima lui Danko o torță arse, vie./ Suprem fu acrificiul, nu îndoit sau triplu,/ Urmașii și strămoșii unindu-i ca-ntr-un niplu./ Lumina ei și astăzi, și veacuri o să ție.// Vestală și bacantă, madonă și cocotă,/ Încerc să-ți sprijin pașii cu râvna mea bigotă,/ Pe drumul spre Golgota, cel sfânt, al pătimirii,//Căci licărește-n zare credința izbăvirii./ Din tină și din beznă ca să te scot, zbengoaico, Smulg inima din pieptu-mi și-ți luminez ca Danko.” (Este știut că Moise, în lungul său periplu).

 

Ca bun și credincios român, aduce în atenția cititorilor credința strămoșească a neamului în care s-a născut, slăvindu-l: „Strămoșii noștri, dacii, la ore echinóxe,/ Își alegeau feciorii cei mai candízi și tari,/ Cinstindu-i, miri serafici, la chefuri, mese mari,/ Și-i aruncau în țeapă, ofrandă lui Zalmoxe.// La ceas târziu de taină, în gând când îmi apari,/ Când preoții, la denii, lui Crist i-nalță doxe,/ Oribilele țepe îmi par doar simple moxe,/ La care m-aș expune, cinstindu-mi bunii lari.// Când voi pleca, de Paște, să-mi omenești strămoșii/ Cu pască și cu zâmbet, cu vin și ouă roșii./ Osana lui Zamolxe. Să știi că, la plecare,// M-am contopit cu huma, cu iarba, Ursa Mare,/ Cu tril de ciocârlie, cu ochi adânc de mare,/ Din care ochi-mi, viii, te-or străjui, duioșii.” (Când voi pleca, de Paște, să-mi omenești strămoșii).

Atenția deosebită acordată calofiliei textului sonetic este o permanentă tendință de a da expresiei literare un aspect cizelat, definit prin meditație, puritate, diafan. Face parte din cinul exilaților în inefabil, cei care merg pe vârfuri în templul poeziei și a căror vorbire are cel mult reverberația șoaptei; astfel reușește să inoculeze rostirii lexicale o anume frumusețe, mireasmă, sonoritate, adăugându-i o expresivitate cu miez. În această manieră dă o definiție subtilă, dar evocatoare și creionează un portret, o tușă, o icoană a sonetului: „Gazón în flori din colț semiramidic,/ Lumină din al Domnului eden,/ Un duh aerian agil silfídic,/ Un verde mioritic indigen...// Dar toate comparațiile pălesc,/ Neprețuit al vieții mele-adevăr,/ În raiul nostru fascinant lumesc,/ Și-atunci cu ce-aș putea să te compar?// C-un vers de dor din saficul elen?/ Cu un distih-parabolă din Rumi?/ C-o glosă? C-un gazel? Cu un terțet?// C-un cântec lusitan sau madrilen?/ Tu, din creațiile toate ale lumii,/ Ești cel mai fin și mai suav sonet!” (Tu, cel mai fin și mai suav sonet).

Dacă îl descoperim pe autor în sonet ca într-o oglindă, acesta ne dăruiește într-o structură sentimentală și cu repere de detaliu propriul autoportret în culori lumești și celeste: „În lumea asta fulger trecătoare,/ Prin aștri călător și pământean,/ M-am imprimat în tot ce mișcă an de an:/ În pietre, ape, hore de cicoare.// Un cord deschis sunt. Frunză de alean./ De iarbă sfeșnic. Vișin dat în floare./ Apus de lună. Steauă căzătoare./ Sunt ochi de scoică. Rază de mărgean.// De-o fi să trec vreodată-n altă lume,/ Din ceruri sau străfunduri de pământ,/ Te voi veghea mereu: din calde hume,// Din circ lunar, din cetini, mineral,/ Din ochi de scoică, ciucur de coral./ Nu-s rege. Nici INRI. Nemoarte sânt.”(De-o fi să trec vreodată-n altă lume...).

 

Sonetistul Nicolae Mătcaș, un gânditor meditativ predispus la reflecție, în discursul poetic trăiește sentimentul singurătății într-o stare respirabilă, liniștitoare, prielnică reveriei. Cultivarea iscusită a figurilor de stil în universul său imaginar suportă presiunea eului liric tulburat de întâmplări inconfortabile. Dar și dezagreabilul e prielnic și inspirator poeziei.

Cu o voce lirică bine structurată și un mod propriu de constituire a sensului poetic în discurs sonetic, autorul oferă cititorului adevărate exerciții de virtuozitate și de imaginație lexicală. Sonetele sale, ca și poemele, sunt ferestre spre inima sa, ticăind în iubire necondiționată de țară, limbă, neam, familie, soție, iubită... Aceasta este filosofia sa de viață, dorința smerită de a trăi în adevăr și armonie. Greu de dobândit și împlinit aceste deziderate ființiale în contextul unei țări vitregite de limba și alfabetul strămoșilor în anii pribegiei sale, când a fost nevoit să plece din „țară în țară.” Cu toate acestea, „Scriind sonete, poetul (Nicolae Mătcaș – n.r.) se află chiar în miezul limbii. Acest stil flamboaiant, definit prin complicarea și rafinarea expresiei, este una din trăsăturile poeticii sale.” (Elena Ungureanu).

 

Cartea „Hai, cântă-mă, mă daină...” este o carte de căpătâi, fundamentală în lirica românească și nu numai în ceea ce privește specia literară SONET.

Sunt convinsă că este cartea preferată a multor iubitori de poezie bună, care transmite și în care ne putem regăsi fiecare dintre noi.

Vasilica GRIGORAȘ