Mircea Dorin Istrate - Poezii de sâmbăta seara - Tainele Universului

 

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii de sâmbăta seara

Tainele Universului

 

 

~*~

 

Tu, atoateștiutorul

(Eminescului)

 

Tu, ATOATEȘTIUTORUL, ce-mi știi mersul prin ceresc,

Eu, te rog deschide-mi mintea, păcătos ce-s în lumesc,

Și îmi spune cele TAINE ce le știi, ca să mă duc,

Ca să pot a înțelege, ce nu știu de un’ s-apuc,

Să PRICEP ce e pe-acolo, prin adâncul fără fund,

Și apoi, cu tine-alături, în mister să mă scufund.

 

Spune tu, ce știi a toate, cine lumea ÎNCEPUT-A?

În ce gând, un nu știu cine, toate astea plănuit-a?

Cine PUS-A cărămida ce susține universuri?

Cine frământat-a-n minte ale sale LEGI și SENSURI

Ce făcut-au din NIMICA Infinitul cela mare

Și din ele apoi la URMĂ, un nimic, fără valoare?

 

Cine-s EU? cine mi-i TATĂL? cine MAICĂ-atunci mi-a fost?

Cine pusu-m-a în FORMĂ și mi-a dat al vieții rost?

Până unde mă va DUCE pe cărarea neștiută,

Să-mi arate ceea lume fără maluri, rece, slută?

Cine-n UMBRA lui m-o ține și-ncă pași imi-i învață

Ca să merg pe-a vieții cale, ca pe-o lungă-ntinsă ață?

Și când încă-mi FI-VA clipa, de PLECARE, tristă, mută,

Către unde știi tu calea, că-i vecie ne-ntreruptă?

Cine-n Rai mă ridica-va să mă-nfrupt cu cela dulce?

Când voi fi la JUDECATĂ și-n clipa, de răscruce?

*

Tu, mărite Eminescu, VEGHETORULE de limbă,

Ia dulceața ei din slova-ți și prin rai cu ea mă plimbă,

Ca să văd cu OCHII MINȚII, frumuseți ce n-au cuvinte,

Sau ce pe acol’ văzut-am, că-s POVEȘTI, spre a mă minte.

 

***

 

 

 

Aripi de vis

Motto

Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi.

 

 

*

Din cerul țintuit cu mii de astre

Se cern în noapte stele căzătoare,

În locul lor, urc visurile noastre

Călătorind prin lumi fără hotare.

 

În cerul țintuit cu giuvaere

Lactee Căi îmi sunt de ne-nțeles,

Trăind în alte timpuri, efemere,

Pe drumuri alte câte și-au ales.

 

Pe cerul țintuit cu-n pumn de stele

Sunt guri de rai și iaduri răsfirate,

Mor lumi bătrâne, alte nasc din ele,

În nesfârșite spații depărtate.

*

Mi-e cerul scânteid de-atâtea stele,

Izvorul nesecat de poezie,

Acolo urcă gândurile mele

Când eu visez la ceea ce-o să fie.

 

Iar când înham la caru-mi cai de foc

Și mă rotesc prin lumile celeste,

Cărări în urmă las de busuioc,

Miroase-mi Universul ca-n poveste.

**

Afară-i noapte, cerul iar mă cheamă,

Eu drumăresc prin el cu pas de vis,

Cum mai făcut-am, vraja lui mă-ndeamnă,

De-acuma să pornesc, cu pas întins,

 

Și să colind pân’ zorii or să vină,

Vecii de timp din spațiul necuprins,

N-apoi s-ajung în astă rece tină,

De care pentr-o clipă, m-am desprins.

***

Pe toți ne ține-ncătușați pământul,

Să nu scăpăm spre lumi de necuprins,

Dar ne-a rămas la îndemână gândul,

La care-i punem aripi largi de vis,

Ca să plecăm spre-afundul cel întins.

 

***

 

 

 

Gândiți numai de am dreptate

 

Ce e mai iute-n astă lume, decât a gândului aripă?

Cu el zburăm prin universuri, postăți de ceruri într-o clipă,

Putem a trece-un roi de stele, ori văi ce izvorăsc Genuni,

Câmpii de stele lucitoare, grădini cu aștrii, ce-s minuni.

 

Noi credem gândul că străbate, de jur-prejur tot Universul,

Că-n fulgerarea lui de-o clipă, e-n depărtări de ne-nțelesuri,

Dar nu uitați, că toate astea-s închise în a noastră MINTE,

Și-acolo-s cele universuri, în gândul cela ce ne minte.

 

Acolo-i dară Necuprinsul, ca și nimicul cela care

Suntem noi înșine PORNITUL pe nesfârșita lui cărare,

Acolo-i Visul și Speranță, Măritul, Frică cea Iertare,

Iubirea, Ura, Deznădejdea, Urâtul și Frumosul care,

Înviorează cea ființă și mi-o ridică în avânt,

Ori mi-o îngroapă în Durerea, care ne duce în mormânt.

 

O mână, un picior, ori ochiul, urechea cea cu care-aude,

Sunt ale sale ajutoare, cu ce putem fi orișiunde,

Iar corpul cu a sale toate, de MINTEA ascultă zi și noapte,

Ea e REGINĂ-ntr-un imperiu, ce nici gândiți ce multe poate.

*

Vă țineți MINTEA sănătoasă, n-o-mpovărați cu negre gânduri,

Că de acolo vine boala și-apoi nevoi tot rânduri, rânduri,

Visați frumos și cu plăcere, iubiți-mi totul prin iertat

Și-atunci veți fi lângă REGINĂ, cât veți trăi, un ÎMPĂRAT.

 

***

 

 

 

Nașterea lumilor

Când din adormit repaos, mut ca borta de mormânt,

Despicându-se nimicul, într-o lungă fulgerare,

O lumină orbitoare şi-a luat atunci avânt

Cuprinzând tot  necuprinsul, în rotundul dumisale,

 

A venit apoi în urmă-i muget lung,  fără oprire,

Izvorât din grea  genune, răscolind nemărginitul

Şi-n secunda următoare s-a născut în zvârcolire

Timpul, spaţiul  şi atomul, veşnicia, infinitul.

 

Din lumină cea fierbinte, adunând de-acum trecut,

Nori de praf îmi umplu golul răsucindu-se în valuri,

Iadul este peste toate făcând lumii început,

Şi-mpingând nemărginirea, spre vremelnicele-i maluri.

 

Din vârtejuri nesfârşite universuri se încheagă,

Se ciocnesc, se strîng de-olaltă, se despart şi se aşează,

Se frământă pentr-o vreme, se unesc, mi se dezleagă,

Plămâdinduse-n mişcare, mor în chinuri, se crează.

 

Apoi noaptea mi se lasă peste tot şi peste toate

Şi o linişte de moarte peste ceruri mi se-ntinde,

Viaţa-şi toarce începuturi prin cotloane, unde poate,

Şi pe unde la răspântii, câte-un soare se aprinde.

*

Noi, abia acum la urmă, în clipita din-nainte

Ochi făcut-am pe-astă humă, ce ni-i casă de pripas,

Suntem încă în pruncie şi visăm frumos, cuminte,

La ce-o fi cândva, odată, când vom face primul pas,

 

Trecând hăul către lumea ce de ceilalţi ne separă,

Ce îşi au cuibar în stele, colo-n lumile de sus,

Ca Icari suntem acuma, având aripe de ceară,

Dar visăm la vremea-n care, vom avea ceva de spus.

*

E o seară înstelată, cu luceferi mii în noapte,

Ce lucesc în scânteiere cufundândumă-n  visare,

Jur-prejuru-mi licuricii, pâlpâind îmi cheamă-n şoapte

De pe boltă cei luceferi, să le de-a, o sărutare.

**

Licurici în cer şi-n iarbă, eu la mijloc, gânditorul,

Descâlcesc în a mea minte, mersul lumilor pe sus,

Poate ştiu de-acum trecutul, dar cum fi-va viitorul

N-am habar, că încă nimeni, taina asta, nu ne-a spus.

 

***

 

 

 

La gheizerul lumii

 

Lumina țâșnește din GHEIZERU LUMII

Și-ntâia secundă se pune-n mișcare,

SĂMÂNȚA VIEȚII E-N PULBEREA HUMII

Dormindu-și trezirea în lung-așteptare.

 

Pornită-i LUMINA din ARCUL GENUNII

Să spargă în țăndări orbescu-ntuneric,

Să fulgere-n goană spre marginea lumii

Prin spațiu pustiu și eteric.

 

Din prima clipită, născutu-sa TIMPUL,

Din prima zvâgnire cel SPAȚIU-nfinit,

Dintâiul ATOM născutu-sa stupul

De ASTRE și STELE, plecate-n roit.

 

Apoi, într-o vreme, nicicând presimțită,

Nici nu știm pe unde, ivittu-sa VIAȚĂ,

Mereu înnădită, mereu renoită,

Subțire și scurtă, ca firul de ață.

*

Se scurs-au milenii ca bobi de nisipuri

Pe-aici, prin al nostru ungher tăinuit,

Și-n huma aceasta c-o mie de chipuri,

Cel sâmbur de viață cândva a-nflorit.

 

Trecuți prin milemii, urmași de jivină,

Adamul și-o Evă culcuș și-au găsit,

Aicea pe bobul acesta de tină,

Și-aicea de-atuncea își fac împlinit.

 

Eu încă la dânși-s urmaș de urmaș,

Ce-n treceri de timpuri, cu-n pic de noroc,

Am prins rădăcină pe-aicea și-mi las

O urmă adâncă-n sfințitul meu loc.

**

Adesea în noapte, privesc în tăcere

Câmpia de stele lucind la zenit,

Și gândul mă poartă ‘napoi printre ele,

Să-ncerce să afle, DE UNNDE-AM VENIT.

*

Cândva, mai pe urmă, eu însumi m-oi duce

Prin roiuri de stele spre-al meu ÎNCEPUT,

La gheizerul lumii, izvor de răscruce,

Să-mi căt începutul, în cela TRECUT.

 

***

 

 

 

Născutu-s-a o nouă stea

 

Aseară, într-o scânteiere, pe bolta cea de necuprins,

O stea din larga depărtare, într-o clipită s-a aprins,

Venit-a din adâncul lumii a ei lucire de lumină,

Ne spună că de-acum încolo, un timp cu noi va fi vecină.

 

Ea a mijit pe cerul lumii, de mii de ani, sau mai de mult,

Sau poate-acolo-i pironită din vremi bătrâne, di-nceput,

Ori poate chiar și-a stins sclipirea în locul ei din infinit,

Dar raza ei abia acuma, noi am văzut-o-n licărit.

 

Va strălucii în nopți cu lună, fărâme lungi de veșnicii

Pe mincinoasa noastră boltă, unde atâtea mii și mii

De alte astre tot pierit-au, sau de abia mi s-au născut,

Dar raza lor pe bolta noastră, străluce încă mai de mult.

 

Tot ce vedem în adâncimea nemărginitului străfund,

A viețuit cu mult în urmă, în vremi de-acuma ce-au trecut,

Poate-i un hău în locul cela, sau a puit un roi de astre,

Ce peste alte mii de veacuri luci-va iar vederii noastre.

*

Cerescul nopților cu lună, mereu ne-ndeamnă la visare,

Ademenindu-ne cu taine și cu himere-nșelătoare,

Deși noi știm că hăul lumii, acum cu gândul l-om străbate

Și-abia apoi cărări prin dânsul, ne-om face-ncet, tot mai departe.

**

Priviți-mi dară steau care, abia a răsărit de-acum,

Va sta pe cerul nopții noastre lucind cărarea ei de drum,

Deși în locu-i de născare, poate-i un gol acum lărgit,

Când ea făcutu-aei  lumină, călătorind prin infinit.

 

***

 

~*~

Mircea Dorin Istrate