Înființarea
și extinderea N.A.T.O. (20)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
20
Noiembrie 2024
De
la Războiul Rece la Pacea Rece
Afirmația președintelui Clinton la Praga, în 12
ianuarie 1994: „acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci
când și cum” nu reprezenta numai un joc de cuvinte încurajator pentru grupul
Vișegrad. Influentul Antony Lake, consilierul președintelui pentru probleme de
Securitate și-a adus în Administrație un foarte bun prieten, experimentatul
diplomat Richard Holbrooke, ca asistent al secretarului de Stat pentru probleme
europene și eurasiatice. Ca și Lake, Holbrooke era cunoscut pentru fermitatea
sa în susținerea expansiunii rapide a N.A.T.O. spre est, încă din anii trecuți,
pe când fusese ambasador în Germania. Se spune că prietenia lui cu Lake a jucat
un rol în convertirea lui Lake la iudaism, care i-a deschis acestuia - conform
afirmațiilor sale[1] - una dintre intrările Deep-State-ului american. Prietenia
s-a rupt când Richard s-a combinat cu nevasta lui Tony. Important este, însă,
că ei au continuat să formeze un tandem puternic pro-expansiune, care a început
demersurile concrete pentru absorbția primului val, anihilând ezitările din
cadrul Departamentului de Stat: „Președintele a luat decizia și voi nu vă
supuneți?!” - a amenințat Holbrooke.
Înaintând spre Expansiunea NATO (octombrie 1994)
În octombrie 1994 (la un an de la formularea
Strategiei de Expansiune), stafful Consiliului Național de Securitate a dat o
circulară, intitulată Înaintând spre expansiunea N.A.T.O.[2], semnată de Antony
Lake, către principalele departamente ale Administrației, în care sunt aduse
precizări asupra obiectivelor și
termenilor expansiunii, corespunzătoare evoluției situației internaționale din
ultimul an. Este prima dată când termenul „neo-containment of Russia” apare într-un
document dintre cele declasificate până acum. Ne reamintim: „containmentul” a
fost un element esențial al geopoliticii Statelor Unite de prevenire a
extinderii comunismului, încă de la începutul Războiului Rece. Termenul
(izolare/îngrădire/încercuire) și strategia propusă ̶ și
adoptată de către președintele Truman - au făcut celebritatea unuia dintre
clasicii diplomației americane postbelice, George Kennan. În documentul CNS
neo-containmentul Rusiei apare ca o strategie de siguranță ale cărei principii
trebuie ținute în umbră («Insurance policy/strategic edge rationale - i.e.
neo-containment of Russia ̶ will be kept in the background only, rarely
articulated»). „Dimpotrivă, posibilitatea calității de membru, pe termen lung,
a unei Rusii democrate nu trebuie exclusă explicit («on contrary, possibility
of membership in the long term for a democratic Russia should not be rulled aut
explicitly»).
Același document indică un traseu paralel față de cel
al „membershipului” pentru relațiile cu Rusia, anume „instituționalizarea unei
relații N.A.T.O.-Rusia (un Tratat de tip «alianță cu Alianța»), care să includă
un mecanism de consultare cu Rusia asupra operațiunilor militare conduse de
N.A.T.O., de exemplu în fosta Iugoslavie, dar fără a-i da un drept de veto
asupra deciziilor N.A.T.O.”. Este, incipientă, ideea viitorului Act Fondator
N.A.T.O.-Rusia și a Consiliului Permanent N.A.T.O.-Rusia. Stafful Consiliului
Național de Securitate lucra profesional, liniștit și coerent la elaborarea
gândirii de securitate europeană a Statelor Unite, în timp ce Federația Rusă
era sfâșiată între opiniile divergente asupra unui drum fără întoarcere, care
ducea nu se știe unde.
La 30 noiembrie 1994, Elțîn a protestat, într-o nouă
scrisoare către Clinton, la adresa extinderii: „CSCE-ul este o structură
complet formată a tuturor țărilor europene. Sunt de neînțeles motivele din
spatele noii revitalizării a discuțiilor referitoare la extinderea granițelor
N.A.T.O.”[3] Doc 7 și [4]. În acest context, brusc tensionat, la 1 decembrie
1994 ministrul de Externe al Federației Ruse, Andrei Kozîrev, a refuzat să
semneze Programul de Parteneriat Individual în cadrul Parteneriatului pentru Pace, „întrucât
parteneriatul era considerat subsidiar expansiunii” (Cu un an în urmă Federația
Rusă aderase, în principiu, la Parteneriatul pentru Pace, Kozîrev semnând, la
22 iunie 1994, Documentul Cadru al PfP.) Însă, în cursul ultimului an, Elțîn
înțelesese că PfP nu este un instrument de securitate care înlocuiește
extinderea, ci unul prin care se face, treptat, această extindere și încerca să
boicoteze structurile prin care ̶
învăluite într-o terminologie ademenitoare: „freedom”, „democracy”, „market economy” ̶
americanii își impuneau controlul exclusiv al Europei.
Izbucnirea lui Elțîn de la Budapesta (5 decembrie
1994)
În 5-6 decembrie 1994 a avut loc la Budapesta
întâlnirea șefilor de state și guverne în cadrul Conferinței pentru Securitate
și Cooperare în Europa. Punctul 3 al Declarației Conferinței - intitulate Spre
un Parteneriat Autentic într-o Nouă Eră - prevede transformarea C.S.C.E. într-o
organizație permanentă, O.S.C.E., care se definea ca o „structură de securitate
înglobând state de la Vancouver la Vladivostok”. Trecuse aproape un an de la
summitul N.A.T.O. de la Bruxelles care impusese Strategia americană de Expansiune
și Transformare N.A.T.O. Elțîn înțelesese că extinderea N.A.T.O. nu era o
problemă de perspectivă îndepărtată și încețoșată, cum i s-a prezentat mereu,
ci devenise o realitate imediată. Discursul lui a fost exploziv[5, 6], atacând
Administrația americană, în prezența lui Clinton: „Dacă obiectivul este să
aduceți N.A.T.O. la granițele Rusiei, vă spun - este prea devreme să îngropați
o Rusie democratică…Europa, chiar înainte de a înlătura moștenirea Războiului
Rece, riscă să se împotmolească într-o pace rece…De ce sădiți semințele
neîncrederii? Istoria demonstrează că este o iluzie periculoasă a presupune că
destinele continentelor și ale comunității mondiale ar putea fi conduse dintr-o singură
capitală.”
Discursul a produs surpriză și bulversare. Presa l-a
preluat sub titluri incitante: „Izbucnirea («blowup») lui Elțîn: N.A.T.O.
încearcă să rupă din nou continentul în două” [5]; „Elțîn avertizează: Lărgirea
N.A.T.O. poate aduce Pacea Rece”[6]. Tema „conducerii dintr-o singură capitală”
va reveni în actualitate, în termenii unipolaritate/multipolaritate, în
celebrul discurs al președintelui Vladimir Putin de la Conferința pentru
Securitate de la München din 2007: „dominația monopolistă a Statelor Unite în
relațiile globale și hiperutilizarea, aproape necontrolată, a forței în
relațiile internaționale.” Cu o mare deosebire: în 2007, după 7 ani de
președinție Putin, Rusia avea o economie înfloritoare; în 1994, terapia de șoc
a lui Elțîn aruncase Federația Rusă în colaps economic, haos și criminalitate.
Elțîn era la mâna lui Clinton.
Reacția lui Clinton
Președintele Clinton a fost profund iritat și
consternat de violența tonului lui Elțîn („nu mai vreau să fiu un sprijinitor
al lui Elțîn”). Tot în acest context,
Strobe Talbott - un foarte bun cunoscător al culturii, civilizației și istoriei
Rusiei - a rostit remarcabila maximă:
„nu este nimic mai ofensiv decât o Rusie în defensivă” (there is nothing
more offensive than a Russian on the defensive). Să ne reamintim pulverizarea
Marii Armate prin tactica defensivă a lui Kutuzov. Maxima lui Talbott mi se pare
premonitorie pentru anul 2022 și, în general pentru vremurile pe care le trăim
cu atâta imprudență ostentativă și
inconștiență diplomatică, din partea celor care conduc România.
Această iritare a lui Clinton a scos la lumină
subliminalul, sau poate, dimpotrivă, esența rațională nemărturisită a gândirii
lui despre relația Statelor Unite cu Federația Rusă și implicit despre
„parteneriatul/camaraderia/prietenia Bill-Boris”: „Ceea ce rușii au de câștigat
din acest mare târg pe care li-l oferim este șansa de sta în aceeași cameră cu
N.A.T.O. și de a ni se alătura atunci când suntem de acord asupra unui lucru;
dar ei nu au nicio putere să ne oprească de face ceva cu care ei nu sunt de acord.
Ei își pot exprima dezacordul prin a ieși din cameră. Și, ca al doilea mare
beneficiu, ei obțin promisiunea că noi nu intenționăm să punem stafful nostru
militar în vechii lor aliați, care acum vor deveni aliații noștri, cu excepția
cazului că ne trezim într-o dimineață și am decis să ne răzgândim” (unless we
happen to wake up one morning and decide to change our mind»)”[7] p. 204-205.
Acest citat
exprimă clar continuitatea aroganței de mare putere (câștigătoare,
desigur, a Războiului Rece) și în perioada Clinton, perioadă în care această
aroganță a fost mascată de un limbaj diplomatic conciliant. Doctrina Wolfowitz
și cea a „excepționalismului american” sunt impregnate în ADN-ul politic al
Statelor Unite.
Reconciliere sau reașezare? (16 decembrie 1994)
La 16 decembrie 1994 vicepreședintele Al Gore a venit
la Moscova „pentru un singur subiect:
„președintele Clinton dorește să depășim dezacordul de la Budapesta”. În
apartamentul de spital în care Elțîn era internat, după o operație, Al Gore i-a
transmis că „președintele vrea să știți că rămâne personal puternic atașat
parteneriatului cu dumneavoastră” și „este convins că trebuie să fundamentăm o
modalitate de a căuta o interpretare și un acord comun asupra securității
europene” (he believs strongly we must fund a way to seek an understanding and
joint agreement on European security). Clinton „speră că toate problemele și
neînțelegerile pot fi gestionate în mod privat, nu public”[8] Doc.16 și [9]. Al
Gore l-a asigurat pe Elțîn că nu există nici negocieri nici calendar pentru
aderare. De fapt, așa cum arată documentele desecretizate după 2018, calendarul
expansiunii era bătut în cuie din septembrie 1993[8] Doc. 2) și negocierile
erau în curs. Al Gore i-a spus ulterior primului ministru belgian că l-a pregătit
pe Elțîn să accepte inevitabilul.
Vizita lui Al Gore, în aparență de reconciliere, a
fost de fapt una de punere la punct, de fixare a marjei de mișcare a lui Elțîn.
Nu cunoaștem reacția imediată a lui Elțîn, documentul desecretizat[8] Doc.16 și
[9]. redând numai punctele aduse în discuție de către vicepreședintele Al Gore.
Este de notat că desecretizarea pentru perioada respectivă este încă într-o
bună măsură limitată și deseori face obiect de litigiu între Arhivele
Securității Naționale și Departamentul de Stat[3].
Democrația -
Pasărea Focului
În memoriile sale, Andrei Kozîrev relatează o
descindere inopinată, în martie 1995, a lui Elțîn la Ministerul Afacerilor
Externe, în cursul căreia s-a exprimat extrem de dur împotriva faptului că
ministrul și echipa lui duc o politică de negocieri în privința expansiunii
N.A.T.O.: „Cine a autorizat acest lucru? Eu nu!…Vreau ca toată lumea de aici
să-și reamintească faptul că Rusia - președintele Rusiei - este împotriva
N.A.T.O., împotriva lărgirii, și că nu intenționăm să negociem niciun termen și
nicio condiție a acordului nostru, pentru că pur și simplu nu suntem de
acord”[10] p.299-300). Justificându-și față de colegii americani schimbarea de
atitudine în negocieri, Kozîrev - în
glumă; Elțîn ținea la el, iar el îi era loial lui Elțîn - a spus: „Dacă nu procedez așa, îmi voi scrie
memoriile în Gulag”. Și le-a scris, de fapt, în Statele Unite, la Miami, unde
s-a stabilit după 2010…
În privința perioadei 1990-1996 pe care a trăit-o ca
ministru de Externe, Kozîrev spune că „pe măsură ce citește mai mult, înțelege
tot mai puțin din ceea ce s-a petrecut atunci”. Este posibil ca apercepțiile
lui, eventual cu doza de încredere a acelei perioade într-o nouă șansă a
moralpolitik-ului, să-l facă să nu înțeleagă exclusivitatea real-politicului
bine acoperit al politicii americane de după intermezzo-ul Reagan-Gorbaciov.
La ora actuală Kozârev este un adversar înverșunat al
politicii Vladimir Putin a Federației Ruse și un susținător fervent al
politicii Jo Biden de înarmare a Ucrainei până la presupusa victorie asupra
Federației Ruse. Dincolo de această implicare -
discutabilă pentru un fost ministru de Externe al Federației Ruse - titlul nostalgic al memoriilor sale,
publicate în 2019: Pasărea Focului - Soarta greu de definit a Democrației
Ruse[10], este superb: În folclorul slav, Pasărea Focului este o pasăre căutată
cu disperare și, în unele variante, niciodată găsită, a cărei singură urmă pe
pământ este o pană de aur căzută undeva.
---------------------------------------
[1]
https://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Lake
[2] Antony Lake, NCS Staff Paprer on NATO
Expansion: Moving Toward NATO Expansion
https://nsarchive.gwu.edu/document/32226-document-3-anthony-lake-secretary-state-secretary-defense-un-ambassador-and-joint
[3] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton,
What Yeltsin Heard: From Cold War to “Cold Peace”. Clinton’s Two Tracks Collide
- NATO Enlargement and Russia Engagement, Briefing Book 780 (2021)
https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/nato-russia-russia-programs/2021-11-24/nato-expansion-budapest-blow-1994
[4]
https://nsarchive.gwu.edu/sites/default/files/documents/r332yo-fksgt/07.pdf
[5] Elaine Sciolino, “Yeltsin Says NATO Is
Trying to Split Continent Again”, The New York Times, December 6, 1994.
https://www.nytimes.com/1994/12/06/world/yeltsin-says-nato-is-trying-to-split-continent-again.html
[6] N.Kempster and D.Murphy, Broader NATO
may Bring Cold Peace ̶ Elțîn Warns, Los Angeles Times, 6 dec.
1994, https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1994-12-06-mn-5629-story.html
[7] J. M. Goldgeier and M. McFaul, Power
and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War, Brookings Institution Press (2003), p.
204-205.
[8] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton,
NATO expansion: What Elțîn heard, Briefing Book 621, (2018)
https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard
[9] Talking points for Gore/Yeltsin
meeting Dec 16, 1994.
https://nsarchive.gwu.edu/document/16388-document-16-talking-points-gore-yeltsin
[10] A.V. Kozîrev, The Firebird: The
Elusive Fate of Russian Democracy, The University of Pittsburgh Press (2019),
https://doi.org/10.2307/j.ctvpbnpnx.17
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu