Sfaturi
duhovnicești
Spovedania să fie scurtă cât podul palmei, concisă.
Nu există păcat atât de mare care să nu convingă
iubirea lui Dumnezeu.
Să nu cârtești niciodată împotriva lui Dumnezeu și să
nu spui niciodată: „Nu mai pot!”.
Să mulțumești lui Dumnezeu pentru tot ce primești și
să nu judeci!
„Frate, îți pare rău că L-ai supărat pe Dumnezeu? Îți
pare rău că l-ai întristat pe aproapele? Luptă-te! Asta ți-e ascultarea, ăsta
ți-e canonul: nu mai greși, nu-L mai supăra pe Dumnezeu, nu mai supăra pe
aproapele! Pe cât îți este cu putință, să fii în pace cu toată lumea. Luptă-te
după putere și roagă-te neîncetat!
Să nu apună soarele peste mânia voastră! Pe cât vă
este cu putință, să fiți în pace cu toată lumea, cu vecinul, cu fratele, cu
sora.
Tată sau mamă fiind, sărută-ți copilul înainte de
culcare, chiar dacă el ți-a greșit și nu ți-a cerut iertare. Nu-l lăsa să
rămână mâhnit!
Atunci când nu ai cui să ceri cuvânt de învățătură,
când simți că trebuie să te mărturisești și nu ai la cine, fă-ți o scurtă
rugăciune și întreabă-L pe Dumnezeu: „Doamne, oare este plăcut înaintea Ta ceea
ce vreau să fac eu acum?”. Și imediat vei afla voia Lui, pentru că Dumnezeu
nu-l va lăsa să cadă în ispită pe cel care pornește la drum cu rugăciune.
Stresul și iureșul vieții
Cumpătarea este adevăratul sigiliu al înțelepciunii
creștine. Să avem întotdeauna simțul măsurii! Să nu exagerăm nici în dreapta,
nici în stânga. Fără exagerări și extreme! Totul să fie în limitele bunului
simț, ale firescului.
Ce ne poate feri de stresurile lumii acesteia?
Spiritualitatea creștină. Nu toată lumea înțelege această realitate. În iureșul
vieții în care trăim noi, acum, văd că oamenii nu găsesc cele mai bune
modalități de a se salva și de a salva societatea pe care o slujim. Mântuitorul
spune: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească și să-și
dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:28). Deci, iată exemplul: să
facem cât mai mul bine pentru alții.
Trebuie să punem mare accent pe cunoașterea de sine,
luptând pentru aceasta și să cerem cu insistență în rugăciuni ca Dumnezeu să ne
lumineze întunericul sufletelor și să ne dea ajutor pentru a izgoni toată
răutatea care și-a făcut cuib în mintea și în inima noastră. Fără cunoașterea
de sine și lupta împotriva răului, nu este posibil niciun urcuș duhovnicesc. Să
cerem lui Dumnezeu să ne ajute să descoperim și să învingem toate cugetele
viclene și duplicitatea din noi!
În timpul slujbelor, trebuie să zici rugăciunea Doamne
Iisuse, numai dacă mintea poate fi atentă și la rugăciune, și la slujbă.
Altfel, e mai bine să fii atent la ce se cântă și se citește în biserică.
În mintea dreaptă și lucrul strâmb se-ndreaptă, dar în
mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă.
Fiecare gândește după cum trăiește și culege roade
după cum seamănă, iar de vrăjmașii noștri să ne aducem aminte ca de un prieten,
ca de un doctor trimis de Hristos.
Inocența este comoara ascunsă în adâncul inimii
noastre, care ne învață să vedem lumea cu ochi curați și să iubim
necondiționat.
(Viața Păintelui Iachint, precum și mai
multe sfaturi duhovnicești, descoperiți în ultimul Număr al Revistei Atitudini)
FIECARE
VEDE CEEA CE CAUTĂ SĂ VADĂ
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Un copil, niciodată nu observă că e gol până e inocent. Abia după ce îşi pierde
inocenţa începe să-şi pună mânuţele să-şi acopere trupul. Acesta e rezultatul
păcatului. Şi-a pierdut inocenţa şi de aceea s-a produs un gol interior şi de
acolo se reflectă şi în afară. Un om duhovnicesc orice semne vede, că-i
îmbrăcat ori nu-i îmbrăcat, tot aia e. Nu îl caută dacă îl vede pe om îmbrăcat
foarte frumos. Păcătosul, în schimb, cu cât e mai frumos îmbrăcată o doamnă, cu
atâta o vede mai goluţă şi mai atractivă pentru păcate. Pentru un om matur din
punct de vedere sufletesc, al credinţei, sănătos psihic, ori este îmbrăcat
omul, ori nu este îmbrăcat, nu se sminteşte, nu vede partea negativă. Este aşa
de frumos omul şi îmbrăcat şi dezbrăcat. Numai în starea în care ne găsim noi,
în starea de decadenţă morală ne smintim când vedem trupul gol. Şi de aceea
Dumnezeu, pentru că Adam căzuse într-o stare de imoralitate, Dumnezeu apoi L-a
îmbrăcat. Chiar Dumnezeu, scrie în Scriptură, i-a dat îmbrăcăminte, l-a îmbrăcat.
Pentru că în starea în care suntem – de păcătos sau de păcătoasă – atunci este
nevoie să ne acoperim căci altfel înnebunim. Dar un om sfânt, un om care are o
stare înaltă de viaţă spirituală, nu vede nimic în plus, pentru că se uită la
om, Îl preamăreşte pe Dumnezeu în creatura aceasta, se minunează când îl vede
pe om. Un pustnic care din fragedă copilărie a trăit în pustie spune următorul
lucru: „Când văd o floare” (pustnicul are această obligaţie să nu-l
impresioneze, să nu se entuziasmeze de lumea aceasta şi pe toate să le
privească ca pe o deşertăciune pentru că-s trecătoare) şi atunci acest pustnic
spune: „Când văd o floare mă minunez şi mi se înalţă sufletul şi-l preamăresc
pe Dumnezeu care a creat această minune, floarea aceasta. Când aud o muzică
frumoasă, mă minunez şi mă înalţ sufleteşte şi-l preamăresc pe Dumnezeu. Când
văd o femeie, o fată frumoasă, mă minunez, mi se înalţă sufletul şi-l laud pe
Dumnezeu pentru că a făcut această creatură miraculoasă”. Iată cum priveşte un
om care este la un nivel moral, spiritual, sănătos, întreg.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
în amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 149-150
GOLICIUNEA
-
Sfântul Tihon din Zadonsk -
Vezi că unui om dezbrăcat îi este ruşine de sine însuşi, dar şi ceilalţi se
ruşinează de el şi-i întorc spatele. Asemenea se întâmplă şi cu sufletul care
nu s-a acoperit cu harul Domnului, întrucât nu-l are. Satana, vrăjmaşul nostru,
ne-a despuiat ca un tâlhar, smulgând de pe noi haina harului lui Dumnezeu şi a
mântuirii. Din această pricină, strămoşii noştri, dezgolindu-se prin viclenia
lui, şi-au cunoscut goliciunea pe care n-au văzut-o înainte de cădere şi au
început a se ruşina de sine, ceea ce a fost dovadă şi mărturie a goliciunii lor
lăuntrice. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, văzându-ne goliciunea, de la care
Dumnezeu şi Îngerii Lui îşi întorceau faţa, S-a milostivit de noi şi a venit pe
pământ la cei despuiaţi, săraci, slăbănogi şi calici şi S-a îmbrăcat în trupul
nostru, făcându-Se asemenea nouă întru toate, afară de păcat, ca să ne spele cu
sângele Lui pe noi, cei goi, întinaţi şi spurcaţi şi ca să ne îmbrace în haina
cea curată a dreptăţii Sale şi să ne înfăţişeze în acest chip înaintea preacuraţilor
ochi ai Părintelui Său Ceresc. Prin credinţă, acest sfânt veşmânt i se dă
fiecăruia la Botez. Cel care îl păzeşte, luptând împotriva vrăjmaşilor ce se
ridică nevăzut asupra noastră şi vor să ne dezbrace iarăşi, pricinuindu-ne
ocară şi ruşine înaintea Domnului şi a Îngerilor Lui, acela fericit este, după
cum zice Domnul: „Fericit cel ce priveghează şi-şi păstrează veşmintele, ca să
nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui” (Apocalipsa 16, 15). Căci, văzându-l
îmbrăcat în haina Fiului Său Unul-Născut, Tatăl Ceresc îl va recunoaşte pe unul
ca acesta şi îl va primi ca fiind al Său şi îl va face părtaş la moştenire
dimpreună cu aleşii Lui, ducându-L în palatul slavei Sale. Iar de va pierde
cineva prin nepăsare şi prin lenevire acea porfiră sfântă şi astfel se va arăta
dezbrăcat înaintea Domnului şi a aleşilor Săi, atunci nimic altceva nu-l va
însoţi decât ruşinea şi ocara cea nesuferită, căci, gol fiind, îi va fi ruşine
lui de sine însuşi, dar şi Dumnezeu, dimpreună cu cei aleşi ai Săi, se va
ruşina de goliciunea lui şi îşi va întoarce de la acela ochii Săi preasfinţi şi
se va lepăda de el ca de unul ce nu este al Lui. Păcătosul cel orbit nu-şi vede
goliciunea, întrucât nu are deschişi ochii sufletului său şi de aceea nu se
ruşinează, aşa precum şi omul care doarme sau care e orb nu vede goliciunea sa
trupească şi de aceea nici nu-şi simte batjocorirea. Însă o vede ochiul cel
atotvăzător al Domnului şi se leapădă de un suflet ca acesta. O va vedea şi
sărmanul păcătos atunci când se vor deschide cărţile sfaturilor şi gândurile
tainice ale inimilor omeneşti se vor da în vileag întregii lumi. O va vedea,
dar îi va fi atunci spre cea mai mare ruşinare, ocară, necinste şi nenorocire.
Dacă ne ruşinăm a sta goi înaintea câtorva oameni şi, neputând suferi aceasta,
fugim sau ne acoperim cu ceva, atunci pentru suflet va fi o ruşine şi o ocară
cu mult mai nesuferită să stea dezgolit şi, pe lângă aceasta, întinat şi
pângărit, în faţa întregii lumi, înaintea Îngerilor şi a oamenilor, a aleşilor
lui Dumnezeu şi a Însuşi Judecătorului celui Drept. Un suflet ca acesta va dori
negreşit să se ascundă în crăpăturile pământului, în întuneric sau chiar în
iad, fiindu-i cu neputinţă să îndure ruşinea şi ocara a toată lumea şi mânia
dreptului Judecător, însă nu-i va fi cu putinţă. O, cât de fericit este acela
care-şi cunoaşte încă de pe acum acea goliciune năpăstuitoare! Astfel, el se va
ruşina de sine şi, prin credinţă, îşi va căuta haină la Hristos, Care îl
îmbracă în veşmântul mântuirii pe tot omul ce crede în El şi-l cere de la Dânsul.
Această întâmplare ne învaţă să ne cercetăm sufletul spre a vedea dacă nu cumva
e gol şi astfel, prin credinţă, să căutăm şi să cerem haină pentru el de la
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru ca în ziua aceea să nu ne înfăţişăm goi
înaintea Domnului şi a Sfinţilor Lui şi să nu ne acoperim cu ruşine.
Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în
împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2011, p. 194
COASA
-
Sfântul Ilie Cleopa -
Dacă vedem că într-o câmpie bine înflorită au intrat nişte cosaşi şi cu coasa
lor nemiloasă taie şi doboară la pământ mulţime mare de iarbă şi de flori
frumoase, care acum împodobeau pământul cu culorile lor frumoase şi cu mireasma
lor şi dacă ne aducem aminte că şi pe noi ne aşteaptă coasa morţii, care nu are
milă de copii, de tineri şi de bătrâni, ci pe toţi, prin dureri şi suspine
negrăite ne scoate din viaţă şi ne duce în veşnicia veacului celui fără de
margine, apoi negreşit că dintr-o cugetare ca aceasta mare folos pentru
sufletul nostru adunăm şi spre trezvie şi grijă de mântuirea noastră ne
deşteptăm. Să ne aducem aminte căci ca iarba şi floarea câmpului suntem
asemenea, care azi înfloreşte, iar mâine se aruncă în cuptor. Fiindcă o mică fierbinţeală,
un junghi sau o mică supărare sau o altă întâmplare, scoate pe om dintre cei
vii şi-l duce în ţarina pământului şi toată cinstea şi podoaba lui, ca un vis a
trecut şi ca un fum ce-l goneşte vântul s-a stins de pe pământ.
Sfântul Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman,
1996, cap. cap. 3: Minunile lui Dumnezeu din iarbă şi flori, p. 28-37
DE
CE NE ÎNDEAMNĂ DOMNUL SĂ PLÂNGEM?
ARHIM.
VARNAVA IANGOS
Plânsul ne face fericiți?
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei,
5:4)
În acest verset ne confruntăm cu un dublu paradox. În
primul rând, deși plânsul este o stare a omului căzut, vedem că Domnul, nu
numai că nu ne împiedică să plângem, ci chiar ne fericește. Un lucru și mai
paradoxal și de neînțeles pentru rațiunea omenească, este faptul că ne promite
mângâiere și slobozire din greutatea întristării și a plângerii.
Această fericire ridică multe întrebări. Întrucât
Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii, cum este posibil să îngăduie o
întristare atât de mare zidirii Sale? În cele din urmă, viața în Biserică este
un chin continuu? O suferință îndelungată, care îl face pe om să se chinuiască
și să fie lipsit de bucurie? Cel care se află în război pentru maturizarea sa
duhovnicească, numai prin încercări se poate apropia de Dumnezeu?
Toate aceste nedumeriri sunt foarte provocatoare
pentru cei tineri, care au toată viața înainte și care doresc să o trăiască
intens. În zilele noastre, în epoca lejerității și a consumerismului, idealul
întregii lumi este fericirea. Omul râvnește să i se ofere cu ușurință
fericirea, să trăiască în lejeritate și confort. Are pretenția să i se
satisfacă toate dorințele și țelurile. Evită durerea, se sperie în fața morții.
Este extrem de dificil pentru omul contemporan, să
accepte cuvântul Evangheliei, care îi fericește pe cei ce plâng. Noi știm că
cel care ne iubește, ne ocrotește. Cel ce ne iubește, ne ajută ca viața noastră
să fie ușoară și fericită. Adeseori folosim această „logică” și în relația
noastră cu Dumnezeu, astfel încât să ne asigurăm de grija și ocrotirea Lui,
urmărind să trăim bine și comod.
Plânsul și Taina morții
Cuvântul lui Dumnezeu, în a doua Fericire, ne
provoacă: „Sunt fericiți cei ce plâng, pentru că aceștia vor fi mângâiați!”. Nu
am învățat să acceptăm o astfel de propunere de viață, nici să ne așezăm cu
seriozitate și deschidere în fața unor astfel de provocări. Le trecem cu
vederea cu ușurință și superficialitate, pentru că preferăm să ocolim taina
vieții, deși, în același timp, ne sperie responsabilitatea față de taina
morții.
Dacă, însă, ne interesează într-adevăr să aflăm un
răspuns esențial la toate aceste întrebări, este important să cercetăm când și
cum au apărut în viața noastră durerea și moartea, întorcându-ne la începutul
istoriei neamului omenesc.
În Duminica brânzei, Biserica ne amintește de
izgonirea din rai a celui întâi plăsmuit om. Imnografia îl înfățișează pe Adam,
tânguindu-se fără mângâiere din pricina morții sale existențiale, a pierderii
legăturii sale paradisiace cu Dumnezeu: „Cel ce eram oarecând îmbrăcat cu slava
nemuririi, cu piele de om muritor jalnic sunt înfășurat. Vai mie! Ce plângere
îmi voi lua întru ajutor?” (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, prima stihiră
de la Laude).
Începutul sentimentului acut al durerii și al
plânsului în fața morții se află în acea trăire fără precedent a celor întâi
zidiți, după despărțirea lor de Izvorul și Dătătorul a toată suflarea și viața,
de Ziditorul, Dumnezeu. Când au realizat că s-au predat pe ei înșiși morții,
frica existențială și nesiguranța pe care au simțit-o primii oameni, le-a
provocat o durere nesuferită și un plâns nemângâiat. De atunci, fiecare
pierdere și fiecare despărțire, aduce cu sine acel iz de moarte al neființei,
al golului depărtării de Dumnezeu. Și este trăită de fiecare dată ca un rod
amar al acelei despărțiri nefirești dintru început.
Plânsul - cale de vindecare a sufletului
Domnul nu desconsideră drama omenească a morții
existențiale, ca urmare a depărtării noastre de El. Acceptă, însă, plânsul ca
pe o cale de vindecare a sufletului. Însuși Hristos ne dă exemplu, atunci când
tace și lăcrimează în fața mormântului prietenului Său, Lazăr, împreună
suferind durerea cea nemângâiată cu surorile Marta și Maria, însă, momentul în
care Mântuitorul promite Martei „că fratele ei va învia” (Ioan 11: 23), este
exact momentul în care începe biruința asupra morții. Îndată va realiza cea mai
„spectaculoasă” minune de până atunci; va învia din morți pe Lazăr, cel mort de
patru zile, ca o preînchipuire a învierii celei de obște, „în ziua cea de
apoi”. Dătătorul de viață readuce la viață trupul mort al prietenului Său.
Moartea este nimicită!
Să vedem, însă, și la nivel pur psihologic, care este
rolul taumaturgic al plânsului și cum ajută acesta la restabilirea echilibrului
sufletesc, în situația în care suferim o despărțire de persoane iubite. În
realitate, plânsul nu se referă la omul care a plecat din această viață, ci la
noi cei care am rămas. Plângem și ne tânguim pentru că în acest fel ne vom
lipsi de reciprocitate, de răspunsul iubirii pe care îl așteptăm de la persoana
noastră iubită.
Dorința noastră neîmplinită provoacă sentimentul
durerii, la baza căreia stăpânește egocentrismul nostru. În esență, plânsul
este o expresie de apărare față de întreruperea bruscă a integrității noastre
lăuntrice, din pricina despărțirii de o persoană dragă nouă.
Rolul curățitor al plânsului
Fiecare persoană umană se dezvoltă în primul rând prin
comunicare și prin interacționare cu persoane din imediata sa apropiere. În
acest fel, își satisface nevoile sale psiho-somatice, dar și spirituale. De
aceea, de fiecare dată când pierdem pe cineva dintre persoanele noastre
apropiate, simțim lipsa ei ca pe o amenințare ontologică a existenței noastre,
pentru că o considerăm parte din noi înșine. Durerea care urmează acestei
despărțiri seamănă în realitate cu un strigăt după ajutor, este o încercare disperată
de a ne reconstrui bucuria legăturii pe care am pierdut-o.
Lacrimile de durere susțin și întăresc pe om, pentru
că îl ajută să se elibereze de presiunea și încărcătura emoțiilor și să se
ușureze. Plânsul are un rol curățitor, răcorește și mângâie inima. Suspinele
ameliorează durerea, atât cea trupească cât și cea de ordin psihologic. Nimic
nu poate alunga durerea și deznădejdea în afara lacrimilor, pentru că, într-un
anumit fel, acestea spală sufletul de otrava amărăciunii. Niciun medicament și
nicio mângâiere nu acționează atât de eficient asupra sufletului precum
plânsul.
Atât lipsa persoanelor iubite, cât și durerea pe care
o trăim prin această despărțire sunt niște proceduri absolut necesare pentru
dezvoltarea duhovnicească a persoanei noastre. Plânsul facilitează trecerea de
la iresponsabilitatea noastră copilărească la responsabilitatea adultului. Nu
vom putea să dobândim maturitate și înțelepciune, dacă nu vom lepăda „pruncul”
pe care îl ascundem atât de abil înlăuntrul nostru. Dezvoltarea și maturizarea
noastră afectivă se produc prin trecerea de la starea copilărească a
narcisismului la deșertarea voită a ego-ului și la starea de jertfă față de
celălalt.
(Continuarea aflați în cartea „ARHIM.
VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII”)
FLACĂRA
LUMÂNĂRII
-
Sfântul Tihon din Zadonsk -
Vezi că lumânarea arde şi mai apoi se stinge. Pilda aceasta îţi adevereşte că
viaţa noastră arde ca o lumânare până când trăim, iar după aceea se stinge.
Este de trebuinţă să ţinem minte cele despre sfârşitul ei, care nu ştim în ce
zi şi în care ceas va veni – de aceea ni se cuvine a-l aştepta mereu.
Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în
împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2011, p. 71
OCHIUL
INIMII
-
Sfântul Ioan din Kronstadt -
Așa cum în lumina
soarelui putem vedea și aerul, și pământul, și apa, tot ce se află în văzduh și
pe pământ, așijderea și-n lumina Soarelui imaterial putem vedea cu ochii inimii
lumea duhurilor, a îngerilor, a sfinților, pe Maica Domnului, pe patriarhii
biblici, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici, cuvioși, toți sfinții; îi vedem
cu ochiul inimii (prin credință), întocmai cum vedem cu ochii firești
realitățile lumii senzoriale. O inimă simplă și curată poate vedea, de pildă,
cu ochiul lăuntric chipul Maicii Domnului ca și cum ar vedea cu ochi trupești
oricare alt obiect.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în
Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 418.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu