Ben Todică, în Australia și în lume

 

Ben Todică, în Australia și în lume

Jurnalistică

Ben Todică, Producător Radio tv, Melbourne, Australia

Art-emis

11 Septembrie 2026

 

O pagină despre ceea ce sunt și de ce sunt ceea ce sunt

În Australia nu am venit ca să devin altcineva. Am venit, poate, ca să aflu mai bine cine sunt. Am lucrat, am învățat, am filmat, am cântat, am făcut radio și televiziune, am cunoscut oameni care mi-au deschis alte ferestre către lume. Ziua mi-am câștigat existența muncind în industria de automobile, iar după program am încercat să-mi câștig dreptul de a visa. Poate că aceasta este, până la urmă, povestea mea: o viață împărțită între muncă și visare, între mâinile care construiesc și mintea care caută.

La început a fost radioul În 1993 urmam, la postul de radio comunitar „3ZZZ” din Melbourne, un curs de formare pentru instructori destinat celor care urmau să pregătească, la rândul lor, realizatori de emisiuni. Cursul era organizat de „Holmesglen TAFE College”. Directorul stației, David Melzer, m-a recomandat profesorului Reece Lamshed, care preda Broadcasting Law și făcea parte și din conducerea organizației „Open Channel”. „Open Channel” era un studio-școală independent de film și televiziune, un loc extraordinar pentru cei care voiau să învețe și să producă. Puteai găsi acolo echipamente, spații de lucru, personal calificat și, mai ales, oameni dispuși să împărtășească experiența lor. Reece Lamshed m-a invitat să devin membru „Open Channel”. Pentru că absolvisem cursul de instructori, am devenit și membru al organizației „Australian Teachers of Media”, organizație în care activez și astăzi. Nu știam atunci unde mă va duce acel prim pas, dar uneori viața nu ne arată drumul. Ne deschide doar o ușă.

„Canalul 31” și începutul televiziunii comunitare

Tot în 1993, guvernul federal australian a pus la dispoziția grupurilor educaționale și nonprofit un al șaselea canal de televiziune, C31, destinat producerii și difuzării de programe locale despre viața comunităților. În martie 1993 au început testările. Pe ecranele televizoarelor din Melbourne au început să apară, rând pe rând, programe-pilot realizate de diferite grupuri etnice. Printre ele se aflau și românii. Comunitatea românească ajunsese să aibă chiar și patru ore de program pe săptămână, iar omul care a dus cea mai mare parte a acestei lupte a fost Augustin Luchian. El a fost și a rămas inima acestui program. În 1991 fusese creat „Melbourne Community Television Consortium”, ca organism central menit să coordoneze și să faciliteze transmiterea programelor produse de grupurile comunitare și de producătorii independenți. Era o lume în care televiziunea se construia de jos în sus: cu oameni, pasiune, voluntariat și foarte multă muncă.

„Sweet and Sour Freedom”

Mariana Costea studia regie-film la RMIT. Pentru proiectul ei de absolvire a conceput un serial de televiziune despre integrarea femeii emigrante în societatea australiană. Fiecare episod urma să prezinte o altă naționalitate. Era un proiect de echipă, cu aproximativ douăzeci de membri. Aflând că un român lucrează la „Open Channel”, Mariana m-a contactat și m-a rugat să o ajut.

Am intrat în proiect și, în cele din urmă, am primit credit pe ecran pentru activitatea de șef de echipă (cameră, sunet, lumini și montaj). În octombrie 1994, Canalul 31 din Melbourne și-a început emisia permanentă, iar unul dintre primele programe difuzate a fost serialul „Sweet and Sour Freedom” (Libertatea dulce și acră). Printre realizatorii principali care au avut această onoare s-au aflat și doi români:Mariana Costea și Ben Todică. Și noi, prin acel gest, ne-am alăturat celor mulți care contribuie uneori în tăcere la realizarea și cinstirea unei comunități. În cei zece ani de existență, serialul „Sweet and Sour Freedom” a fost reluat de nouă ori pe Canalul 31. Pentru mine nu era doar televiziune. Era o formă de a spune: „Și noi suntem aici”.

România pe ecranul Australiei

Programul Comunității Românești era sprijinit în proporție de aproximativ 90% de programele trimise de Televiziunea Română.

Dar pentru a realiza un program local era nevoie de echipament, studio, timp și oameni pregătiți. Cu ocazia Zilei Naționale a României, Augustin Luchian, coordonatorul programului românesc, m-a rugat să-l ajut să realizeze un interviu cu ambasadorul României la Canberra, Excelența Sa, domnul Ioan Gaf-Deac. Pentru acest proiect am avut nevoie de trei zile libere de la serviciu, fără plată, precum și de închirierea unui studio și a echipamentului „Open Channel”, în valoare de 1.250 de dolari australieni. Nu aveam acei bani, așa că am ajuns la o înțelegere cu conducerea „Open Channel” să prestez servicii de întreținere în schimbul folosirii echipamentului și spațiului. Am văruit interioare, am reparat scaune, uși și ferestre, am ajutat la amenajări și la reorganizarea spațiilor. Restul, transportul, camera video și locul unde să dorm, mi le-a asigurat Augustin Luchian. Așa se făceau uneori lucrurile. Nu aveam bani, dar aveam mâini. Nu aveam resurse, dar aveam voință. Și, mai ales, aveam ceva ce nu putea fi cumpărat: dorința de a face ceva pentru România. De aceea, când ajung astăzi în fața unor oameni din România casete cu momente istorice filmate în Australia, cu ambasadori, personalități sau membri ai comunității, mi-aș dori să se știe că multe dintre aceste imagini nu au fost finanțate de nimeni. Au fost plătite cu timpul, munca și sacrificiul unor oameni. Poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care democrația ar trebui să le învețe: să recunoască munca celui care construiește fără să ceară nimic. „Te iubesc, România!”

Am realizat apoi genericul emisiunii „Mozaic Românesc” și, din când în când, am introdus în programele difuzate și materiale realizate local. Personal, am investit peste 20.000 de dolari în echipamente pentru a putea produce și contribui cu materiale locale. De ce? Pentru că acesta era singurul mod în care știam să-i spun României „Te iubesc!”. Da, sună poate ciudat. Să cheltuiești bani câștigați cu greu, după ore de muncă într-o fabrică, pentru a filma, monta și trimite imagini către o țară aflată la celălalt capăt al lumii, dar iubirea nu este întotdeauna economică. Uneori este absurdă și costisitoare. Uneori nu produce nimic în afară de bucuria că ai făcut ceva care trebuia făcut. România rămâne paradisul meu.

O recunoaștere neașteptată

În anul 2004 s-a creat un festival național al posturilor de televiziune comunitare, destinat premierii programelor și realizatorilor lor. Ceremonia a avut loc la 28 februarie, la ora 19:00, în Storey Hall, teatrul universității RMIT din Melbourne, și a fost transmisă de posturile de televiziune locale și naționale. Au fost înscrise 506 lucrări, dintre care 178 au ajuns în finală. Programul românesc a fost nominalizat prin două lucrări ale mele. „Artholes in Melbourne” s-a aflat printre primele cinci nominalizări la categoria „Best Arts Program”. Pentru această realizare le mulțumesc din suflet profesorilor Ela și Radu Sătcău. „Baptism at Harul” s-a aflat printre primele patru nominalizări la categoria Best Faith Program. Aici trebuie să le mulțumesc credincioșilor de la Biserica Creștină Harul și pastorului Rev. Corin Izvernariu. Cele două filme nu erau subtitrate și nici nu fuseseră realizate cu intenția de a participa la competiții. Erau, pur și simplu, materiale făcute pentru program. De cele mai multe ori, filmele pentru emisiune erau realizate în grabă și totuși, România ajunsese acolo. Dintre aproximativ 68 de naționalități participante, doar trei țări au fost nominalizate în acele categorii, iar România s-a aflat alături de Italia și Ungaria. Pentru noi, realizatorii programului românesc, a fost o mare bucurie. Poate că nu am câștigat premiul cel mare, dar numele România a fost rostit și văzut de mai multe ori pe ecranele Australiei. Și dacă, în acea clipă, măcar un român s-a simțit mândru, atunci pentru noi a fost suficient, iar dacă programul a existat timp de zece ani, acest lucru i se datorează în primul rând lui Augustin Luchian, pasionat și neobosit, care a ținut aprinsă această flacără. Lui îi aparține recunoștința noastră. Bravo, Augustin!

Muzica

Televiziunea nu a fost singurul drum. Am studiat canto timp de cinci ani cu profesoara Mevis Kruger, originară din Viena și stabilită la Melbourne. În această perioadă am făcut parte din grupul ei vocal (opt femei și șase bărbați) și am susținut concerte în biserici, spitale, aziluri de bătrâni și centre pentru oameni bolnavi sau cu dizabilități din Melbourne și împrejurimi. Muzica era, într-un fel, obligatorie pentru mine, deoarece studiam ingineria sunetului și făcea parte din curriculum, astfel că între 1992 și 1997, am studiat muzica. Fiul meu ne-a urmărit într-unul dintre turnee cu videocamera. Au rămas imagini pe care poate că într-o zi voi putea să le arăt și altora. Pentru că memoria are nevoie de imagini ca să nu dispară.

Întâlnirea cu maeștrii

Am urmat două seminare cu renumitul profesor și scenarist american Robert McKee: „Story” și „Thriller”. În 2002 și 2003 am avut ocazia să fiu studentul lui la Melbourne. Am urmat, de asemenea, un curs de actorie cu regizoarea, scriitoarea și maestra instructor Joan Elizabeth Scheckel din New York, o adevărată vizionară, foarte solicitată la Los Angeles de realizatorii de la Hollywood. Cursul a fost organizat la Melbourne de ”Epiphany Artists”. Am participat și la un seminar susținut de Dov Simens, producător și instructor de film, cunoscut pentru contribuția sa la formarea unor cineaști precum Quentin Tarantino, Robert Rodriguez și Guy Ritchie.

Au mai fost și alte cursuri și întâlniri scurte cu oameni importanți din lumea filmului: Jon Sardi, Yuri Sokol, Tony Randall, Ian Robinson, Fred Schepisi și alții. Fiecare mi-a lăsat câte ceva. Nu neapărat o tehnică, uneori doar o întrebare. dar întrebările sunt uneori mai importante decât răspunsurile. Și totuși, din ce mi-am câștigat existența? Din muncă. Existența mi-am câștigat-o lucrând în industria de automobile, într-o fabrică de radiatoare, ca muncitor specialist în sudură și în programarea și operarea unor mașini de mare viteză pentru profilare și decupare. Ziua eram muncitor. Seara deveneam cameraman, inginer de sunet, realizator, editor, student, cântăreț…Poate că pentru unii aceste lucruri par incompatibile, dar pentru mine nu au fost niciodată. Metalul și muzica au avut aceeași origine: vibrația. O sudură bună cere precizie. O imagine bună cere răbdare. Un cântec cere respirație. Un film cere memorie, iar omul le poate purta pe toate în aceeași viață.

„De ce faci toate astea?”. Aici ajungem la întrebarea adevărată: „De ce faci toate astea?”, m-a întrebat-o cineva. Răspunsul nu începe în Australia, începe mult mai devreme, în copilărie. Domnul diriginte Popescu Dorel preda matematica și, într-o zi, l-a înlocuit pe profesorul de muzică, care lipsea. Ne-a dus în laboratorul școlii. A stins lumina și a pus discul pe pick-up. Era George Enescu. Ne-a spus să închidem ochii și să ne imaginăm o pădure în care adie ușor vântul... Atunci am înțeles ceva ce nu puteam încă explica, că muzica nu era doar sunet, era imaginație, era o ușă către ceva ce nu vedeai, dar puteai simți. Domnul Popescu Dorel mi-a dat dragostea pentru muzică. Poate că de acolo au pornit multe dintre toate cele povestite. De acolo, dintr-o sală întunecată, dintr-un pick-up și dintr-un profesor care a spus unor copii: „Închideți ochii și imaginați-vă...! De atunci am tot încercat să-mi imaginez. Am filmat, am fotografiat, am cântat, am făcut radio, am făcut televiziune, am învățat, am sudat, am scris, am adunat oameni, voci, chipuri și întâmplări. Poate pentru că fără imaginație nu putem iubi cu adevărat. Nu-ți poți organiza visarea fără muzică. Iar fără visare, viața riscă să devină doar o succesiune de zile. Eu nu am vrut să-mi număr zilele, am vrut să le trăiesc.Și poate că acesta este, până la urmă, răspunsul la întrebarea: de ce fac toate astea? Pentru că am primit cândva o melodie. Un profesor mi-a deschis ochii în întuneric și mi-a spus să-mi imaginez o pădure. De atunci, toată viața mea am încercat să găsesc acea pădure. Poate că am găsit-o în România, poate în Australia. poate în oameni, poate în film, poate în muzică, poate în cuvânt… Sau poate că încă o caut. Dar cât timp o caut, încă sunt viu. Profesorul de matematică și dirigintele pe care nu l-am iubit mi-a dat, fără să știe, cheia vieții prin câteva cuvinte: „Închideți ochii și imaginați-vă o pădure...”.