Ben Todică - filmul ca întoarcere acasă

 

Fruntasii minelor din Ciudanovita in fata Baii miniere cu directorul EMB 

Drumul nostru — filmul ca întoarcere acasă

Poate că unul dintre cele mai greu de explicat lucruri din viața unui emigrant este dorul. Nu dorul de un obiect, de o casă sau de o stradă anume, ci dorul de o lume întreagă care a rămas în urmă și care continuă să existe în tine.

Prof. dr. Ileana Costea a numit această căutare „Paradisul Pierdut” și a văzut în filmul meu Drumul Nostru încercarea emigrantului de a se întoarce acasă. Poate că are dreptate. Pentru că, atunci când m-am întors la Oravița, nu m-am întors doar într-un loc. M-am întors într-un timp.

În prima parte a filmului merg împreună cu prietenul meu Deluță, pe care nu-l mai văzusem de ani și ani, pe un drum înghețat și plin de hârtoape. Aparatul meu alunecă peste dealuri și pomi, peste peisajul pe care îl cunoscusem cândva și pe care acum îl priveam din nou cu ochii omului plecat.

Și, privind imaginile, Ileana Costea își pune o întrebare simplă și profundă: Ce face un peisaj să fie românesc? Silueta pomilor? Forma dealurilor? Lumina? Poate aerul. Poate memoria. Poate toate acestea împreună.

Eu cred că un peisaj devine „acasă” abia atunci când în el există cineva care l-a iubit. „Vezi, nene, dealul?” Unul dintre momentele care au rămas în film este întâlnirea mea cu un copil. Băiatul se apropie de mine în timp ce filmez. Nu vine să-mi ceară gumă de mestecat, nici blugi, nici vreun lucru pe care să-l aduc din lumea bogată în care trăiam. Vrea doar să-mi arate ceva.

Îmi spune: „Vezi, nene, dealul?” Și acel deal era, de fapt, dealul copilăriei mele. Copilul nu știa că îmi oferea una dintre cele mai puternice imagini ale filmului. El nu făcea filosofie. Nu interpreta nostalgia. Pur și simplu îmi arăta dealul.

Dar tocmai în această candoare se afla adevărul. Pentru că uneori copilul vede ceea ce adultul caută ani întregi să explice. În aceeași lume, alți copii se dau cu săniuța, iar imaginile mă duc spre „Iarna pe uliță” a lui Coșbuc. Și atunci copilăria mea se întâlnește cu copilăria altora. Nu mai este doar Ciudanovița mea. Devine copilăria noastră.

Un documentar fără lecție

Ileana Costea a spus despre Drumul Nostru că este un documentar neobișnuit prin faptul că nu încearcă să fie „pedagogic”, structurat asemenea unei lecții de istorie sau de geografie. Și totuși, filmul transmite date precise despre minele de uraniu, despre exploatarea sovietică și despre începuturile localității, inclusiv prin mărturia bătrânului miner Andonie Tiberiu din Blocul A. Asta mi-a confirmat ceva ce simțeam instinctiv. Nu am vrut niciodată să pun viața în vitrină. Am vrut să o las să respire. De aceea îmi place să las omul să vorbească așa cum vorbește el.

De aceea îmi place să las un drum să fie drum, o ploaie să fie ploaie, o casă să fie casă. Nu vreau să explic totul. Vreau ca spectatorul să descopere. Să simtă înainte de a înțelege. Pentru mine, acesta este documentarul poetic.

Filmele mele sunt făcute „din bucăți”

Am spus odată că îmi fac filmele „din bucăți”. Poate că afirmația aceasta spune mai mult despre mine decât pare.

În copilărie, la Ciudanovița, cinematograful primea filme care ajungeau după mii sau chiar zeci de mii de rulări prin țară. Peliculele erau zgâriate, deteriorate, uneori reparate și cu bucăți inserate acolo unde materialul se stricase. Eu le priveam și așa... Și poate că am învățat fără să-mi dau seama ceva esențial: o imagine imperfectă poate păstra mai multă viață decât una perfectă.

De aceea, atunci când o imagine este puțin neclară, nu mă grăbesc întotdeauna să o elimin. Dacă în ea există o expresie adevărată, o păstrez. Dacă un om vorbește cu o ezitare, nu mă grăbesc să-i corectez vorbele. Pentru că, dacă îi fac vorbirea perfectă, s-ar putea să-i pierd omul.

Eu nu vreau să curăț viața până când nu mai rămâne decât o suprafață frumoasă. Vreau să-i păstrez și zgârieturile. Poate pentru că și memoria este zgâriată.

Îmi „cânt” filmele

Ileana Costea spune că eu îmi „cânt” filmele. Eu spuneam că le fac ca un pictor: desenez și colorez forme și idei, așa cum îmi vin, din bucățele. Dar, privind înapoi, cred că cele două lucruri nu se contrazic.

Un pictor lucrează cu lumină și culoare. Un muzician lucrează cu sunet și tăcere. Cineastul le poate folosi pe amândouă.

În Drumul Nostru, sunetul are un rol aproape egal cu imaginea. Cântecul unei păsări, apa râului, locomotiva cu aburi, instalațiile minei, tăcerea dintre două momente - toate devin parte din poveste. Melodiile nu vin să acopere imaginea, ci să intre în ea.

Am descoperit în timp muzicieni care mi-au devenit parteneri imaginari de film: Pavel Stratan, Alexandrina Hristov, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, Alexandru Ștefan și alții. Când găsesc o asemenea muzică, nu o simt ca pe un simplu fundal. O simt ca pe un personaj.

Uneori imaginea vorbește. Alteori vorbește muzica. Uneori trebuie să vorbească vocea mea. Și alteori trebuie să tac. Tăcerea este și ea un sunet.

Pictorul, cântărețul, compozitorul, tehnicianul

Într-un moment care m-a impresionat, Ileana Costea spune că în spatele filmelor mele par să existe mai mulți oameni: pictorul, cântărețul, compozitorul, artistul, tehnicianul, operatorul, editorul și regizorul.

Dar, spune ea, toți sunt unul: Ben Todică.

Nu știu dacă sunt toate aceste lucruri. Știu doar că viața m-a obligat să le învăț. Am lucrat cu sunetul. Am filmat. Am montat. Am scris. Am cântat. Am învățat tehnică pentru că aveam nevoie de ea. Dar, dincolo de toate acestea, exista mereu copilul care voia să spună o poveste.

Poate că profesiile se schimbă. Copilul rămâne.

Sunetul ca formă de iubire

În Australia am făcut și canto timp de cinci ani și am făcut parte din grupul muzical Mevis Kruger Singers. Pentru mine, muzica nu a fost doar o preocupare artistică. A fost și o formă de apropiere de oameni. Am ajuns cu grupul în spitale, azile de bătrâni, case pentru persoane cu dizabilități, biserici și școli.

Cântam pentru oameni care uneori nu mai puteau face aproape nimic altceva decât să asculte. O bătrână într-un scaun rulant. Un om bolnav într-un pat de spital. Un copil. Un om singur. Și atunci am înțeles că arta nu trebuie să fie întotdeauna mare. Uneori este suficient să aducă unui om câteva minute de bucurie.

Poate că de aceea am ajuns să văd filmul, radioul și muzica drept forme diferite ale aceluiași lucru: o mână întinsă către celălalt.

Întoarcerea

Drumul Nostru începe cu un drum.

Dar, privind acum în urmă, înțeleg că drumul acela nu ducea numai spre Oravița.

Ducea spre mine. Spre copilul care fusesem. Spre dealurile copilăriei. Spre mina de uraniu. Spre cinematograful din Ciudanovița. Spre prietenii plecați. Spre cei rămași. Spre locurile care nu mai existau decât în memorie. Și poate că acesta este adevăratul Drum al nostru.

Nu drumul dintre două puncte pe hartă. Ci drumul dintre omul care ai fost și omul care ai devenit. Iar uneori trebuie să te întorci foarte departe ca să descoperi că locul pe care îl căutai nu mai este acolo. Este în tine.

Acolo rămâne Paradisul. Nu ca un loc în care te poți întoarce.

Ci ca o lumină pe care trebuie să o duci mai departe.

 

DRUMUL NOSTRU — BALADA COPIILOR URANIULUI

„Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...” A fost odată un loc numit Ciudanovița.

Pentru unii, poate că era doar o așezare minieră pierdută printre dealurile Banatului. Pentru mine însă, Ciudanovița a fost începutul lumii. Acolo am crescut, acolo am văzut pentru prima dată filmul ca pe o fereastră către existență, acolo am învățat să privesc și tot acolo am început, fără să știu, să-mi adun memoria.

După douăzeci de ani de Australia, m-am întors. Dar nu m-am întors numai într-un loc. M-am întors într-un timp.

Ciudanovița pe care o purtasem în mine nu mai exista în întregime în realitate. Clădiri dispăruseră, galerii fuseseră abandonate, străzile se goliseră, iar oamenii cu care copilărisem îmbătrâniseră. Unele lucruri dispăruseră pentru totdeauna. Altele mai trăiau, ascunse în memoria celor care rămăseseră.

Atunci am înțeles că trebuie să filmez.

Aveam nevoie să pun față în față cele două Ciudanovițe: cea pe care o vedeam acum și cea pe care o păstrasem în peliculele mele de atunci. Astfel s-a născut „Drumul nostru”.

La început, pare doar un drum de iarnă spre Oravița. Eu și Deluță înaintăm pe un drum înghețat, cu gropi, printre dealuri și pomi. Camera înaintează încet și privește. Nu se grăbește. Mângâie formele dealurilor, siluetele pomilor, zăpada, casele, urmele unei lumi care pare să se fi retras din propriul ei decor.

Dar, încet, drumul exterior devine un drum interior.

O voce din prezent începe să vorbească despre trecut. Iar peste imaginile de astăzi apar imaginile pe care le filmam cu zeci de ani înainte, când încă locuiam acolo și lucram în mina de uraniu.

Clădirile care nu mai există reapar pentru câteva secunde. Oameni care nu mai sunt se întorc pe ecran. O comunitate dispărută își recapătă mișcarea. Pelicula veche devine, astfel, mai mult decât document. Devine dovadă.

Am filmat atunci fără să știu că, într-o zi, acele imagini vor deveni martorii unei lumi dispărute. Am filmat oameni, clădiri, activități, sărbători, copii, mineri. Am filmat viața așa cum era ea. Iar când m-am întors, am descoperit că aparatul meu de atunci devenise, fără să vreau, un fel de arhivar al timpului.

Poate de aceea „Drumul nostru” a fost numit „balada copiilor uraniului”.

Pentru că în spatele minei, al utilajelor și al uraniului se afla o comunitate de oameni. Oameni care au trăit, au iubit, au crescut copii, au râs, au cântat, au sărbătorit și au murit. Oameni anonimi pentru istoria mare, dar esențiali pentru istoria mea.

Am vrut să le dau înapoi chipul. Și vocea.

În film apar clădiri fantomatice, galerii abandonate, buncăre goale, străzi pustii. Dar, printre ele, apar și oamenii. O bătrână cu ochii plini de lacrimi. O revedere. O îmbrățișare. Un pensionar care își pune din nou casca și lampa de miner, ca și cum timpul ar putea fi chemat pentru câteva clipe înapoi.

Tibi, pensionarul devenit din nou miner pentru camera mea, nu mai este doar un om filmat. În acea clipă, el devine o punte între două timpuri. Iar când beau apă din râul Ciudanovița și spun că este „ca laptele”, nu beau doar apă. Beau din copilărie. Beau din locul în care am început.

Poate că de aceea gesturile simple din film au o asemenea greutate. Mâncarea, apa, casca de miner, o strângere de mână, un sărut de regăsire, vocea unui om, privirea unui copil - toate devin forme prin care trecutul se întoarce în prezent.

Un copil se apropie de mine în timp ce filmez. Nu mă întreabă de blugi, nu-mi cere nimic. Îmi spune doar: „Vezi, nene, dealul?”

Și îmi arată dealul copilăriei mele.

În acea clipă, parcă nu mai eram în Australia, nici în România de după douăzeci de ani. Eram din nou copil. Dealul acela era încă acolo. Poate schimbat. Poate văzut cu alți ochi. Dar era acolo.

Copiii care se dau cu săniuța readuc în film copilăria pe care o știam din „Iarna pe uliță” a lui Coșbuc. Nu pentru că aș fi vrut să ilustrez poezia, ci pentru că uneori viața reală reface, fără să știe, imaginile pe care memoria le-a păstrat din copilărie.

Atunci am înțeles încă o dată că acasă nu este numai locul în care te întorci. Este locul pe care îl recunoști. Și poate că tocmai aceasta este întrebarea ascunsă în film: Ce face un peisaj să fie românesc? Sunt dealurile? Pomii? Lumina? Iarna? Casele?

Sau există ceva mai greu de numit - un „miros” al locului, o atmosferă, o anumită tăcere, o memorie care se așază peste imagine?

Un spectator, privind filmul, și-a pus aceeași întrebare. A spus că peisajul pe care îl vede este evident românesc și s-a întrebat ce anume îl face astfel. Poate silueta pomilor, poate forma dealurilor, poate felul în care camera mea le privește. Poate poveștile despre clădirile care au existat și care astăzi nu mai sunt. Poate lentoarea. Poate naturalețea dialogului dintre Deluță și vocea mea, rămasă în afara cadrului.

Eu cred că toate acestea contează.

Dar mai cred ceva.

Un peisaj devine „acasă” atunci când cineva l-a iubit. De aceea am filmat încet. Nu pentru că nu știam să grăbesc montajul, ci pentru că memoria nu aleargă. Memoria se oprește. Privește. Revine. Compară. Uneori plânge. Uneori zâmbește.

Uneori pune peste o clădire care nu mai există imaginea clădirii de altădată și, pentru o clipă, cele două timpuri se suprapun. Așa se construiește „Drumul nostru”. Din bucăți de timp.

Din pelicule vechi și imagini noi. Din oameni și ruine. Din voci și tăceri. Din ceea ce a fost și ceea ce a mai rămas.

Nu am vrut să fac un documentar care să țină spectatorului o lecție despre Ciudanovița. Am vrut să-l las să descopere singur locul, așa cum îl descopeream eu atunci când mă întorceam în el.

De aceea și sunetul are un rol atât de important. Pasărea, apa râului, locomotiva, instalațiile minei, pașii, vocile oamenilor, muzica — toate fac parte din memoria locului.

Pentru mine, sunetul nu este un adaos la imagine. Este parte din imagine. Uneori, chiar și tăcerea este un sunet. Poate că această apropiere dintre imagine și sunet vine și din anii în care am cântat și am studiat muzica. Am înțeles treptat că, pentru a construi un film, nu este suficient să vezi. Trebuie să și auzi ceea ce vezi.

Un deal are un sunet. Un râu are un sunet. O mină părăsită are un sunet. Oamenii au un sunet. Iar memoria are și ea un sunet al ei.

Eu îmi „cânt” filmele.

Le compun din fragmente, din atmosferă, din chipuri, din întâmplări. Poate de aceea nu am simțit niciodată nevoia să ascund toate imperfecțiunile imaginilor mele. Am crescut privind pelicule vechi, zgâriate, uneori deteriorate, imagini care fuseseră reparate și care totuși continuau să trăiască. Am învățat de acolo că o imagine imperfectă poate păstra mai multă viață decât una perfectă.

La fel și o voce.

Dacă tai fiecare ezitare, fiecare pauză, fiecare respirație, poți obține o frază perfectă, dar riști să pierzi omul care a rostit-o.

Eu am preferat omul. De aceea „Drumul nostru” nu este numai filmul unui loc. Este filmul unei întoarceri. Al unui copil plecat departe care revine, după douăzeci de ani, pentru a verifica dacă lumea pe care o poartă în suflet mai există.

Și descoperă că există.

Nu întreagă. Nu intactă. Dar există în fragmente. Într-o peliculă veche. Într-un deal. Într-un copil. Într-o casă dispărută. Într-un om care își pune din nou casca de miner. Într-o apă băută din râul copilăriei. Într-o voce care își amintește.

De aceea, pentru mine, „Drumul nostru” este un monument ridicat împotriva timpului. Nu pentru a opri timpul — nimeni nu poate face asta. Ci pentru a-i demonstra că nu poate lua totul. Poate lua clădirile. Poate lua oamenii. Poate lua străzile, minele, locomotivele, casele. Dar dacă cineva a filmat, dacă cineva a povestit, dacă cineva și-a amintit, ceva rămâne.

Camera nu poate învia trecutul. Dar îl poate împiedica să dispară fără mărturie.

Iar aceasta a devenit, încet, una dintre marile mele datorii față de locul din care am plecat: să scot Ciudanovița din anonimat și să o scot din iadul uitării.

Nu numai pentru mine.

Pentru copiii care s-au jucat acolo. Pentru minerii care au coborât în pământ. Pentru femeile care au așteptat. Pentru cei care au plecat. Pentru cei care au rămas. Pentru cei care nu mai pot vorbi. Și, poate mai ales, pentru copilul care am fost.

Așa am descoperit că „Drumul nostru” nu duce numai spre Ciudanovița. Duce spre mine. Spre locul din care am plecat și spre omul care am devenit.

Iar dacă după atâția ani am putut să mă întorc și să recunosc acel deal, acei pomi, acel râu, acei oameni, atunci înseamnă că memoria nu este doar ceea ce păstrăm.

Memoria este ceea ce ne păstrează pe noi.

  

DRUMUL FĂRĂ ÎNTOARCERE

Poate că aceasta este cea mai tristă parte a oricărui exil: descoperirea că, uneori, drumul înapoi nu mai duce către locul din care ai plecat. Poți să te întorci în sat. Poți să mergi pe aceeași stradă. Poți să bei apă din același râu. Poți să privești același deal. Dar oamenii care făceau ca acel loc să fie ceea ce era nu mai sunt acolo în aceeași formă. Timpul a trecut peste ei și peste tine.

Când am revenit la Ciudanovița, după douăzeci de ani în Australia, am simțit această ruptură cu o forță pe care nu o puteam explica ușor. I-am spus cuiva, cu lacrimi în glas: „M-aș înapoia în România din care am plecat, cea din 1979, pe care n-am mai regăsit-o.” Nu mă refeream la România comunistă. Mă refeream la România oamenilor. La Banatul meu. La oamenii de omenie, la caracterul lor, la felul în care se recunoșteau unii pe alții, la lumea aceea simplă și imperfectă în care fiecare om își avea locul și povestea lui.

Poate că acesta este paradoxul exilului: pleci dintr-un loc pentru a-ți căuta libertatea, viitorul, o altă lume, iar după ani descoperi că ceea ce îți lipsește nu este neapărat locul, ci timpul în care ai fost tu însuți acolo. De aceea „Drumul nostru” nu este un film despre o simplă întoarcere. Este despre imposibilitatea întoarcerii. Și tocmai de aceea trebuia să filmez. Dacă nu mai puteam recupera lumea aceea în realitate, puteam măcar să-i recuperez urmele.

Pelicula veche și camera de astăzi s-au întâlnit. Trecutul și prezentul s-au privit unul pe celălalt. Iar între ele am rămas eu. Copilul din Ciudanovița și omul venit din Australia. Două vârste. Două continente. Același suflet.

Poate că această tensiune dintre ceea ce a fost și ceea ce este dă filmului acea lentoare despre care Ileana Costea spunea că îi amintește de filmele lui Kurosawa. Nu am urmărit să imit pe nimeni. Dar am învățat din cinema că uneori trebuie să lași imaginea să respire. Să nu explici totul. Să nu alergi după spectator. Să-i dai timp să privească. Să-l lași să descopere singur ceea ce se află în spatele imaginii.

„Drumul nostru” nu este construit ca o lecție de istorie sau de geografie. Datele despre minele de uraniu, despre exploatarea sovietică, despre oamenii care au lucrat acolo apar treptat, prin imagini, texte și mărturii. Mai întâi vine sentimentul. Apoi vine informația.

Poate pentru că am vrut ca spectatorul să intre în Ciudanovița așa cum am intrat eu: nu printr-o definiție, ci printr-o stare. De aceea documentarul a fost numit documentar poetic.

Pentru mine, poezia nu înseamnă să ascunzi adevărul. Înseamnă să-l lași să se descopere prin imagine. O clădire ruinată poate spune despre trecut mai mult decât o pagină întreagă. Un chip poate spune ceea ce nu mai poate spune un document. O pauză în voce poate păstra ceea ce cuvintele nu mai pot explica. Iar un deal văzut de un copil poate deveni mai important decât orice hartă.

Am aflat mai târziu că filmul a trecut dincolo de publicul pentru care îl făcusem. A ajuns să fie privit și discutat într-un cadru universitar american. Pentru un băiat din România, pentru un orăvițean, pentru un ciudanovițean, sentimentul a fost greu de descris. „Este un sentiment de mândrie pentru un băiet din România, un Orăvițean, un Ciudanovițean să fie studiat într-o universitate de film americană.”

Am simțit atunci că drumul parcurs de film era, într-un fel, inversul drumului meu. Eu plecasem din Ciudanovița spre Australia. Filmul plecase din Ciudanovița și ajunsese în America. Eu plecasem cu memoria locului în mine. Filmul dusese memoria locului către oameni care nu-l cunoscuseră niciodată. Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase puteri ale cinematografiei: să iei un loc mic de pe hartă și să-i faci povestea suficient de umană încât să poată fi înțeleasă oriunde în lume.

Ciudanovița nu mai trebuia să fie cunoscută doar de cei care trăiseră acolo. Putea fi privită de la mii de kilometri distanță. Putea fi ascultată. Putea fi simțită. Putea deveni, pentru câteva clipe, și memoria altcuiva.

Atunci am înțeles că poate nu există, cu adevărat, un drum fără întoarcere. Există doar drumuri pe care nu ne mai putem întoarce în același timp. Dar ne putem întoarce prin artă. Prin fotografie. Prin film. Prin cuvânt. Prin sunet. Prin memoria pe care o așezăm în mâinile celor care vin după noi.

Eu nu am putut readuce Ciudanovița din anii copilăriei. Dar am putut să-i readuc lumina. Am putut să-i readuc oamenii. Am putut să-i readuc vocile. Și, mai ales, am putut să-i spun: „Nu te-am uitat.”

Poate că acesta este, până la urmă, adevăratul Drum al nostru. Nu drumul care ne duce înapoi la ceea ce a fost. Ci drumul prin care ceea ce a fost poate continua să existe.

Ben Todică