Goticul
în artă, literatură, muzică
Prof.
Doina Drăguț
06
Noiembrie 2024
Arta gotică a apărut în Franţa, în prima jumătate a
secolului al XII-lea, şi s-a răspândit în vestul Europei (Anglia, Flandra,
Spania) şi centrul Europei (ţările germanice, Cehia, Polonia). În România, arta
gotică a pătruns prin secolele al XIII-XIV-lea, mai ales în Transilvania (prin
monumente) şi Moldova (elemente decorative). Parisul este focarul principal al
artei gotice, de unde strălucirea sa se propagă în întreaga Europă.
Numit şi „stilul arcului ascuţit”, stilul gotic se
naşte din arta romanică sub influenţa Cruciadelor, a scolasticii şi a
misticismului religios. Termenul „gotic” a fost introdus de celebrul arhitect
şi istoric de artă italian Giorgio Vasari, biograful celor mai renumiţi
arhitecţi, pictori şi sculptori italieni, în anul 1550, care făcea aluzie la
tribul germanic al goţilor, pentru a defini o cultură de nivel inferior, o
subcultură, cu alte cuvinte „barbară”: „aceşti Goti, aceşti barbari care nu
cunoşteau nimic din tradiţia adevărată şi-au creat un stil al lor, care se
rezumă la un haos de săgeţi, turnuleţe, ornamente caraghioase şi adaosuri de
prisos, din care frumuseţea clasică, simplă este cu totul înlăturată”[1].
Dezvoltarea artei gotice este strâns legată de cea a
societăţii feudale, de înflorirea şi dezvoltarea oraşelor, ce se întreceau
între ele prin construirea de monumente cât mai grandioase. Şi să nu uităm că
goticul evoluează într-o societate de tip catolic, în care credinţa are un rol
important, ceea ce duce la construirea de numeroase biserici şi catedrale.
Gloria stilului gotic sunt catedralele, dar stilul gotic se regăseşte şi în
construcţii civile şi militare, în palate comunale, în primării şi palate de
justiţie.
În catedrale sunt concentrate aproape toate ramurile
artei: sculptura, pictura, artele decorative, mobilier, vitralii, textile.
Despre catedrala gotică s-a spus că ar fi asemenea unei „Biblii în piatră” sau
a unei „Istorii a lumii”, deoarece multitudinea de personaje pare să ilustreze
atât teme inspirate din biblie, cât şi aspecte contemporane, inspirate din
viaţa trăită de artişti.
Stilul gotic este caracterizat prin predominarea
formelor arhitectonice înalte şi zvelte, prin arcuri butante şi bolţi ogivale,
prin contraforturi şi vitralii. Aparent fragile, edificiile gotice sunt foarte
rezistente prin scheletul ferm al clădirii mai mult decât prin masivitatea
pereţilor. Interiorul este prevăzut cu stâlpi înalţi şi puternici, ce dau
impresia de eleganţă sobră. Prin turnurile lor avântate şi portalurile
splendide, catedralele gotice fac, privite din exterior, o impresie deosebită,
însă mai puternic impresionează prin interiorul lor, prin spaţiul aerian,
imaterial, în care ochiul privitorului nu întâlneşte forme masive.
În ceea ce priveşte volumul şi înălţimea, catedralele
gotice le depăşesc cu mult pe cele mai mari catedrale romanice: „privirea nu se
loveşte de forme masive aflate în penumbră ci îmbrăţişează dintr-o dată
întregul spaţiu. […] În catedrala gotică, toate elementele se află în diferite
corelaţii: arcurile nu reunesc numai sprijinele, ci şi iau parte şi la tendinţa
ascendentă dominantă şi încadrează cele mai felurite perspective […] În felul
cum a fost concepută construcţia arcadei se oglindeşte intenţia din ce în ce
mai accentuată a culturii medievale de a ţine seamă de factorii psihologici în
vederea realizării ţelurilor ei ideologice”[2]. Amintim catedralele din Franţa
(Paris, Reims, Rouen, Chartres, Amiens), din Spania (Burgos), din Anglia
(Worcester, Wels), din Germania (Köln, Bamberg).
În Franţa, stilul gotic a cunoscut trei etape: gotic
lanceolat, gotic radiant şi gotic flamboyant. Prima etapă a goticului, stilul
lanceolat, a avut drept caracteristică prezenţa turlelor-clopotniţă, în formă
de lance. Ascuţite, înalte, acestea dădeau impresia generală a sensului
ascensional şi asigurau caracterul de desfăşurare pe verticală a edificiului.
Exemple: catedrala din Chartres, Saint Denis din
Paris.
Stilul radiant (rayonnant) este caracterizat prin
razele care pleacă de la ferestrele sub formă de rozetă. Catedrala Notre-Dame
din Paris (construită între 1163-1245 şi restaurată în secolul al XIV-lea) este
considerată monumentul clasic al stilului gotic, capodopera goticului radiant.
Toate reperele dimensionale respectă corespondenţele geometrice ce converg spre
centrul compoziţional al structurii (rozeta).
La stilul flamboaiant este caracteristică bolta cu
ogive în care arcele se pierd direct în stâlp fără să se sprijine pe un
capitel. Este o abundenţă a decorării faţadelor cu sculpturi în relief şi
ronde-bosse, o adevărată dantelărie de piatră, dominarea golului asupra
plinului faţadelor şi acoperirea golului cu vitralii. Exemple: catedralele din
Amiens, din Reims sau catedrala Westminster din Anglia.
În Germania, goticul pătrunde mai târziu, influenţat
de monumentele franceze. A existat o preferinţă pentru goticul lanceolat, cu
turnuri-clopotniţă foarte ascuţite. Cele mai cunoscute monumente gotice sunt
domurile din Koln, Regensburg, Nurnberg şi Bamberg.
În Anglia se dezvoltă un stil gotic propriu,
caracteristică fiind masivitatea monumentelor. Principalele edificii gotice de
aici sunt catedralele din Canterbury, Wells, Lincoln şi Salisbury.
În Spania, influenţa stilului gotic francez apare la
catedralele din Burgos şi Toledo.
În Italia, goticul pătrunde mult mai târziu, această
ţară rămânând refractară în acest sens, datorită influenţelor puternice
bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic este domul din Milano,
construit pe parcursul a cinci secole. În schimb, în Italia, se găsesc
admirabile monumente gotice în arhitectura civilă, printre cele mai cunoscute
fiind Palatul Dogilor din Veneţia şi admirabilul castel Ca d'Oro (Casa de aur)
din Veneţia.
În România, arta gotică a pătruns în secolele al
XIII-XIV-lea în Transilvania şi se regăseşte în Biserica Sf. Bartolomeu şi
Biserica Neagră, din Braşov, în Catedrala Sf. Mihail din Cluj, Castelul de la
Bran, Castelul Corvinilor etc. Elemente specifice oraşelor gotice se remarcă şi
în arhitectura civilă din oraşele transilvănene Braşov, Sibiu, Sighişoara, prin
modul de grupare a cartierelor, prin amenajarea pieţelor publice, prin traseele
străzilor etc.
Monumentele gotice impresionează prin înălţimea lor,
prin solemnitate, prin verticalitatea zidurilor şi a turnurilor, ce se avântă
spre cer, prin estetica vitraliilor, ce fac ca lumina să pătrundă, la toate
orele zilei, în mod feeric, iar vălul luminos multicolor îmbie spre meditaţie.
Sculptura gotică este reprezentată prin statui-coloane
pe faţadele bisericilor, înfăţişând siluete de regi şi profeţi, şi se
caracterizează prin umanizarea personajelor (prezentându-le câteodată în timpul
unei convorbiri pentru a le da o mai mare aparenţă de realitate), iar arta
statuară se defineşte prin simplitate expresivă, eleganţă şi zvelteţe. Ea s-a
manifestat ca o funcţie ornamentală a catedralelor şi în special a
portalurilor.
„Secolele al XIV-XV-lea aduc o serie de schimbări în
ceea ce priveşte modul de alegere şi tratare a temelor, pe fondul calamităţilor
(Ciuma Neagră, Războiul de 100 de ani) şi al propagării curentelor mistice;
accentul cade acum pe descrierea spectacolelor suferinţelor lumii,
înmulţindu-se scenele care redau patimile Mântuitorului, sau a unor scene
macabre. Pe de altă parte, aceste schimbări aduc o mai mare naturaleţe şi o mai
profundă coborâre în aspectele mai direct sentimentale de umanitate. De asemenea
se înmulţesc redările de scene cotidiene, de obicei ca teme de zodiac”[3].
În ceea ce priveşte pictura, aceasta rămâne
subordonată arhitecturii până în secolul XV. Faptul că arhitectura gotică a
redus suprafeţele plane ale pereţilor, pictura va fi în mare parte eliminată,
locul ei fiind luat de vitralii, acestea fiind „creaţia cea mai extraordinară a
Evului mediu”[4]. Totuşi ansambluri picturale originale au fost realizate de
Simone Martini, Matteo Giovanni da Viterbo, Cinabue, Cavallini şi Giotto di
Bondone (magnificul ansamblu de fresce din Capella Scrovegni din Padova - capodoperă
a picturii din secolul XIV italian şi european).
În literatură, goticul s-a manifestat prin „romanul
ororilor” sau „romanul negru” şi a fost cultivat de scriitorii englezi (H.
Walpole, Clara Reeve, Ann Radcliffe, G. M. Lewis, Ch. R. Maturin, Charlotte
Brontë), în a doua jumătate a secolului XVIII şi începutul secolului XIX, ca o
reacţie împotriva iluminismului. De-a lungul evoluţiei literaturii gotice, un
rol semnificativ au jucat E. A. Poe, Lowercraft, Hoffman, Daphne du Maurier,
Baudelaire.
Literatura gotică, denumită uneori şi „horror gotic”
se crede că a fost inventată de scriitorul englez Horace Walpole, în romanul
„The Castle of Otranto” (Castelul din Ortanto), apărut în 1764. Romanul gotic
cultivă o atmosferă apăsătoare şi morbidă, definită de prezenţa ruinelor, a
castelelor bântuite de stafii şi a peisajelor înspăimântătoare şi stranii. Nu
lipsesc elementele de magie şi de supranatural, iar unul dintre motivele des
întâlnite în literatura de acest gen îl reprezintă mitul vampirului. Ulterior,
din gotic au derivat thrillerul şi literatura paranormală. Scriitorul englez
Brian Aldiss consideră că literatura science-fiction reprezintă o proiectare în
viitor a genului gotic, având în vedere teme precum invenţiile uimitoare cu
monştri extratereştrii, efectuate de savanţi excentrici sau nebuni.
În muzică, mişcarea Goth a apărut la sfârşitul anilor
1970 şi începutul anilor 1980, în Anglia, şi s-a răspândit în diferite forme în
Europa şi în Statele Unite ale Americii. Această mişcare îşi are rădăcinile în
mişcările muzicale punk şi new wave, la care s-au adăugat elemente din romanele
gotice şi din filmele expresioniste germane. Mişcarea Goth se caracterizează
mai ales printr-un stil sobru spre macabru, estetica vestimentaţiei fiind
bazată pe culori întunecate la care se adaugă accesorii şi elemente mistice,
provocatoare. Ea se manifestă îndeosebi către periferia societăţii şi este
uneori asemuită cu satanismul, deşi nu are nicio legătură cu acesta sau cu
vreun cult religios. Membrii gotici abuzează în utilizarea simbolurilor
religioase, mai ales a celor iudeo-creştine, cum ar fi crucifixuri, Steaua lui
David etc.
Cu toate că a fost dispreţuit şi batjocurit de
Renaştere, goticul a fost o perioadă de avânt pentru umanitate. Arta gotică a
dat lumii capodopere comparabile cu cele mai mari creaţii ale geniului uman.
Epoca artei gotice a fost supusă, de-a lungul istoriei artelor, unor aprige şi
vehemente contestări, dar a şi beneficiat de elogii entuziaste. Pentru
arhitectul francez Eugène Viollet-le-Duc, renumit pentru restaurarea
edificiilor medievale, goticul era „singura arhitectură originală care a apărut
în lume după antichitate”[5].
Goticul a creat, însă, sentimente fără de care arta
Renaşterii ar fi de neconceput, maeştrii goticului fiind primii care, după
secole, au reuşit să (re)demonstreze în mod conştient că „omul este măsura
tuturor lucrurilor”, aşa cum spunea filosoful grec Protagoras.
Bibliografie
- Drăguţ,
Vasile, Arta gotică în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979
- Van
Loon, Willem - Istoria artei, Editura Snagov, Bucureşti, 2001
-
Alpatov, Mihail - Istoria artei. Arta veche si a Evului Mediu, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1962
- Suter,
Constantin - Istoria artelor plastice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1969
-
Focillon, Henri - Arta Occidentului. Evul Mediu gotic, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1974
-------------------------------
[1] Apud
Van Loon, Willem - Istoria artei, Editura Snagov, Bucureşti, 2001, p. 204
[2]
Alpatov, Mihail - Istoria artei. Arta veche şi a Evului Mediu, vol. I, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1962, p. 348
[3]
Suter, Constantin - Istoria artelor plastice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1969, p. 177
[4]
Focillon, Henri - Arta Occidentului. Evul Mediu gotic, vol. II., Editura
Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 106
[5] Apud
Drăguţ, Vasile - Arta gotică în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p.
5
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu