scurt
poem transcedental
~*~
trecutul
nu mai avea suflet murise
mă
întorsesem printre hiperbolele curentelor literare
uneori
vorbeam pe mișcătoare dealuri cu umbrele zeilor
evadați
în condiția umană ca spre o a îmblânzi nu spre o a face mai bună
venea
toamna și plecau păsările călătoare o melancolie grea de floare de câmp
punea
stăpânire pe lume tăcerea țipând ca din gură de șarpe de țipar electric
un
poet mediteranean unul mai sudic pe cotropitoare epopei descălecând
aruncând
în aer infinitul mic ținut în degetul mic
ce
este aceasta
a
întrebat buddha sakyamuni
mărite
prinț
aceasta
e clipa geometrică în singurătatea adevărată și cosmică
în
care ne-ai lăsat de izbeliște
nu-i
adevărat
bobul
de miei care mă-ntruchipează și mă urmează pe metafizice dealuri
este
tot ceea ce am înțeles din condiția umană exprimată uneori prin cuvinte
restul
e tăcere ochii se închid ca și cum ai fi uitat de sine-ți copilandru sfâșiat
de
friguri ars de focul etern al căutării de-atunci nu mai caut piatra filosofală
privește
arborii crescuți direct din strămoși
morminte
celeste
îi
găsești în cărți nedigitale
anonimul
e sinonim cu smerenia
reîncep
să vorbească dealurile florile de câmp viața netrăită
fosilele
de pe străzi compromisurile
aș
fi vrut în această după-amiază să nu mai citești o elegie politică
să
contempli natura lucrurilor prin ochii lui lucretius
și
multe altele adică toate pentru care vei fi fost făcut
~*~
catalin
afrasinei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu