Înființarea
și extinderea NATO (12)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
24
Septembrie 2023
„Russians
aut, Americans in, europeans down”!
Aforismul
Ismay
Cea mai reprezentativă și pertinentă formulare a obiectivelor N.A.T.O în Europa aparține generalului lord Hastings Ismay, primul secretar general al N.A.T.O: “to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down”[1]. Într-o traducere adecvată umorului proverbial al generalului: “a-i ține pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani la pământ”. Spre deosebire de actualii lideri N.A.T.O, simple marionete ale unui administrații americane anchilozate în neoconservatorism, generalul Ismay a fost o personalitate puternică, mâna dreaptă a lui Churchill în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Churchill l-a propulsat, împotriva voinței generalului, la conducerea N.A.T.O., pe postul nou înființat (1952) de secretar general, iar celebra formulare a lui Ismay reflectă în mod special viziunea de securitate europeană postbelică a lui Churchill și a britanicilor. La acea dată prezența americană pe continent (acel „Americans in” [Europe]) era decentă, într-adevăr o garanție de securitate pentru Occidentul european. Desigur, ideologia N.A.T.O a evoluat - în ultimele trei decenii N.A.T.O. a devenit instrumentul militar al „excepționalismului” și unipolarismului american de ambiții planetare - dar local, pentru Europa formularea lui Ismay rămâne valabilă. Această viziune confruntaționistă asupra sistemului de securitate europeană a lăsat, sau a părut să lase, locul, între 1988-1991, alternativei de colaborare Est-Vest, însă, odată cu iminența imploziei Uniunii Sovietice, politicile s-au redefinit, părăsind elementele de tip „moral-politik” ale interludiului Reagan, Bush/ Gorbaciov și revenind la pragmatismul „real-politik”-ului. Politica germană Imediat după imensul succes al reunificării Germaniei (3 octombrie 1990), diplomația germană a devenit foarte activă, agresiv de activă, pe continent. Bine știut, recunoașterea intempestivă a independenței Sloveniei și Croației de către Germania, împotriva opoziției Franței și Marii Britanii și a abordării rezervate a președintelui G.H.W. Bush, a agravat criza iugoslavă și războiul din Iugoslavia. Diplomația germană a devenit activă și pe teritoriul Uniunii Sovietice, aflată în convulsiile destrămării. Șeful acestei diplomații, ministrul de Externe și vicecancelar Hans Dietrich Genscher, făcuse în cursul lunii octombrie vizite la Kiev și la Alma-Ata, fără să treacă pe la Moscova. Evident, Gorbaciov a fost iritat de aceast comportament la limita insolenței politice, și, la 26 octombrie, când Genscher a venit la Moscova, Gorbaciov i s-a adresat cu un reproș ironic: “În ultimul timp, vicecancelarul preferă să călătorească prin Uniune fără să se oprească la Moscova. Va trebui să trimitem avioane de vânătoare pentru a avea plăcerea companiei sale aici?... Sper că sentimentul de ponderație de care dăduse dovadă întotdeauna vicecancelarul nu-i va lipsi niciodată”[2]. Ponderația de limbaj și comportament diplomatic atât a lui Genscher, cât și a cancelarului Helmut Kohl a fost numai cântecul de sirenă care l-a încântat și înșelat pe Gorbaciov atâta vreme cât cărțile unificării Germaniei erau în mâinile lui. După unificare, aroganța germană a reieșit rapid la lumină. Când Gorbaciov a încercat să reînnoade ideea sa asupra noii securități europene, invocând formularea din 1990 a lui Genscher: ”este timpul să ne gândim la un spațiu comun de securitate de la Vancouver la Vladivostok”, acesta s-a făcut că nu aude. Includerea Rusiei în securitatea europeană era deja abolită la Washington, iar Germania era ancorată în noua viziune de securitate europeană a Statelor Unite: “Ne dăm seama că integrarea Germaniei unificate în N.A.T.OO are ca obiectiv menținerea sub control a trupelor germane. Ei bine, nu este o presiune pentru noi. Doar aspirăm la europenizarea Germaniei...”[2], a spus Genscher. Europenizarea Germaniei sau germanizarea Europei? Evident, și Statele Unite și Marea Britanie sau Franța au ca un obiectiv strategic permanent evitarea unei noi germanizări a Europei și, cu atât mai mult, a unei noi axe Berlin - Moscova. La sfărșitul lui 1991 Genscher se pliase pe gândirea politică și militară a Statelor Unite și pleda pentru o securitate europeană bazată pe trupe multinaționale („deznaționalizarea armatelor”). Când aceste „trupe multinaționale” au devenit brațul înarmat al intereselor americane pe tot globul și au început să fie implicate pretutindeni unde Washingtonul dorea un nou război, Genscher s-a repliat pe vechea lui formulă „securitate comună de la Vancouver la Vladivostok”. Dar atât el cât și Gorbaciov ieșiseră de mult de pe scena politică. Politicile occidentale La 28 octombrie 1991 Gorbaciov a plecat la Madrid unde, împreună cu președintele G.H.W. Bush, a prezidat deschiderea Conferinței Privitoare la Orientul Apropiat, de la care se spera, pentru prima dată, o detensionare reală a situației în cea mai fierbinte regiune a globului. A fost ultima acțiune de anvergură în politica externă a președintelui Gorbaciov, de fapt cântecul lui de lebădă. În intervalul 28-30 octombrie au avut loc două convorbiri Bush–Gorbaciov și un dineu oferit de regele Juan Carlos, la care a participat, pe lângă cei doi președinți, primul ministru spaniol, Felipe Gonzáles. Discuțiile din timpul dineului ([3], Doc. 6) au fost dominate de tirada lui Gorbaciov despre încrederea lui în viabilitatea noii Uniuni a Statelor Suverane (fără Baltice, Georgia, Moldova, Armenia, dar incluzând Ucraina). Interlocutorii îi ascultau cu o politețe încurajatoare perorația, convinși de lipsa ei de realism. „În treacăt fie zis - i s-a adresat tatonant Gorbaciov lui Bush - toți liderii republicilor doresc să lucreze direct cu dumneavoastră. Asta vă creează oportunitatea de a vă exprima punctul de vedere”, sugerând o influențare explicită a acestor lideri din partea lui Bush, în favoarea păstrării Uniunii. Președintele american a trebuit să confirme existența contactelor directe cu liderii republicilor, eschivându-se, însă, de la această influențare: „Da, i-am primit pe Kravciuc și pe Akaiev. Avem contacte cu republicile și încercăm să nu vă subminăm poziția. Desigur, subiectele sunt și militare, de dezarmare, armament nuclear. Intențiile Ucrainei în această privință [o armată proprie de 450.000 de militari] ne-au neliniștit profund”. În preliminariile Conferinței, toate contactele cu șefii de State și de Guverne aflați la Madrid precum și asaltul presei exprimau neliniștea și neîncrederea în șansele lui Gorbaciov de a mai gestiona situația. După plecarea lui Bush, Gorbaciov a ținut să aibă o ultimă întrevedere, cu Felipe Gonzáles, cu care avea o relație deosebit de caldă. „Eu sunt gata să iau în considerare posibilele prejudicii și să rămân partizanul dumneavoastră până la capăt - i-a spus Gonzáles - dar Bush nu și-o poate permite. Dacă va fi obligat, în viitor să aibă relații cu Elțîn și cu Kravciuk?”. Finalul discuției a fost sincer și fără menajamente: „Mihail, nu putem admite ca pacea lumii să depindă de faptul că tu ai sau nu o criză cardiacă”[2]. Cancelariile occidentale erau informate mai bine decât Gorbaciov asupra trendului evenimentelor și își luau distanța cuvenită. Politica americană Îngrijorându-se de efectele posibile ale unei dezintegări haotice a Uniunii, care ar fi putut lăsa cu mult în umbră masacrele, deja în curs, ale dezintegrării Iugoslaviei, președintele G.H.W. Bush a impus, împotriva opiniei Pentagonului, o politică prudentă, favorabilă punctului de vedere unionist al lui Gorbaciov, dar cu deschidere și spre independentismul republicilor, cărora urma, evident, să le fie transferată puterea. Protejați de două oceane față de restul lumii (prin care își poartă războaiele), Statele Unite nu au a se teme decât de armamentul nuclear strategic. Principala preocupare a Washingtonului în decursul dezintegrării Uniunii a fost cea a armamentului nuclear sovietic. Trei mii de arme nucleare strategice erau staționate în afara Rusiei, anume în Ucraina, Kazahstan și Bielorusia, iar armele nucleare tactice erau răspândite în paisprezece dintre republici. La 5 septembrie 1991 a avut loc o ședință a Consiliului Național de Securitate al Statelor Unite, în care liderii diferitelor departamente și-au prezentat analizele și punctele de vedere. Secretarul Apărării, Dick Cheney - la presiunea grupării neoconservatoare Paul Wolfowitz, Scooter Leibowitz-Libby, Eric Edelman, care reprezenta legătura Pentagonului cu marea finanță - pleda pentru accelerarea dezintegrării Uniunii, inclusiv disiparea controlului armamentului nuclear. De aceeași părere era și consilierul pentru securitate națională al președintelui, prestigiosul general Brent Scowcroft, care considera că o disipare a controlului centralizat al armamentului nuclear ar crea adversități nucleare între statele emergente, adversități care ar fi în beneficiul Statelor Unite ([3], ref. 4;[4]). Președintele Bush și secretarul de Stat Baker atrăgeau, însă, atenția asupra faptului că destrămarea haotică a Uniunii Sovietice ar putea echivala cu “o Iugoslavie cu armament nuclear”, iar o disipare a controlului armamentului nuclear “ar stimula o rivalitate nucleară în inima Eurasiei”. Ei susțineau o poziție de neintervenție, de expectativă, în procesul de dezintegrare, cu obiectivul fundamental al controlului unic, centralizat, al armamentului nuclear în timpul și după dezintegrarea Uniunii. S-a spus că în acea periodă raporturile dintre Departamentul de Stat și Departamentul Apărării erau mai greu de gestionat decât cele dintre Washington și Moscova. Dar, la acea dată, secretarul Apărării, Dick Cheney, nu se afiliase încă aripii neoconservatoare a esthablishmentului american și nu a opus rezistență punctului de vedere al secretarului de Stat Baker, adoptat și susținut de către președinte. Iar Baker a fost deosebit de activ, până la obsesie („single-minded”), în implementarea acestei strategii a nedisipării armamentului nuclear în Statele Independente emergente din Uniune, controlând direct situația din Ucraina și din Kazahstan. În ultima vreme se subliniază importanța acestei acțiuni preventive a lui Baker, în raport cu războiul din Ucraina. La 27 septembrie, într-un discurs în fața națiunii, președintele a hotărât trimiterea către Gorbaciov a unui pachet amplu de noi propuneri de dezarmare nucleară americană unilaterală, pentru a amplifica procesul dezarmării câtă vreme Gorbaciov mai era la cârma Uniunii. Propunerile i-au fost înaintate lui Gorbaciov în aceeași zi și el a reacționat pozitiv, prompt, la 5 octombrie. Toate aceste demersuri au fost, însă, prea târzii pentru a mai putea fi implementate. În toate discuțiile lui Bush, atât cu Gorbaciov, cât și cu Elțîn, problema armamentului nuclear a revenit ca un leitmotiv și ambii au dat, de fiecare dată, asigurări că situația este sub control. Pe plan intern, problema controlului unic al armamaentului nuclear a fost unul dintre punctele principale ale acordurilor de la Belaveja (8 decembrie) și Alma-Ata (21 decembrie), care au prevăzut că Federația Rusă preia integral controlul armelor nucleare, iar armamentul nuclear, atât cel strategic cât și cel tactic, va fi retras de pe teritoriul celorlalte republici. La 16 decembrie, James Baker sosise la Moscova, de unde, după o discuție de fond cu președintele Elțîn și una de curtoazie cu, încă președintele, Gorbaciov, a plecat la Kiev și la Alma-Ata. Pretutindeni, Baker a constatat „intensa dorință de a satisfice Statele Unite”. Polul de putere al republicilor se mutase de la Moscova la Washington. La sfârșitul lui 1992 Bush a pierdut alegerile prezidențiale pentru al doilea mandat. În mai 1992 Genscher a demisionat din ambele posturi. Cu aceasta, generația așa-zisei „încheieri a Războiului Rece” a ieșit din joc. Războiul dintre Statele Unite și Federația Rusă a continuat în timpul celor două mandate paralele ale președinților Bill Clinton și Boris Elțîn sub forma - să-i zicem amabilă - a extinderii N.A.T.O spre est cu asigurări ale lui Clinton că această extindere nu se face cu excluderea Federației Ruse și împotriva intereselor acesteia. Treptat strategia de cooperare va fi reînlocuită, din inițiativa neoconservatorilor americani, cu cea confruntațională, doctrina de dezarmare și denuclearizare Reagan, Bush/ Gorbaciov va căpăta un caracter formal și se va stinge treptat, revenindu-se la doctrina M.A.D. (Mutual assured [nuclear] destruction) a Războiului Rece, până când războiul va deveni cald, sub ceea ce pare a fi varianta Biden a devizei Ismay: „Russians out, Americans in, Europeans down”. ---------------------------------------------
[1]https://www.nationalreview.com/2017/07/nato-russians-out-americans-germans-down-updated-reversed/
[2] Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov
̶ Adevărata Istorie a Destrămării URSS, Nemira, 1995. [3] Svetlana
Savranskaya and Thomas Blanton, The End of the Soviet Union 1991, Briefing Book
783 Dec. 2021, https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2021-12-21/end-soviet-union-1991
[4] J. M. Goldgeier, M. McFaul, Power and Purpose. U.S. policy toward Russia
after tre Cold War, Brookings Institution Press, 2003, chapt. 3: Controlling
the Nukes. https://www.jstor.org/stable/10.7864/j.ctt1gpccth.6
„Russians aut, Americans in, europeans down”!
Aforismul Ismay
Cea mai reprezentativă și pertinentă formulare a
obiectivelor N.A.T.O în Europa aparține generalului lord Hastings Ismay, primul
secretar general al N.A.T.O: “to keep the Russians out, the Americans in, and
the Germans down”[1]. Într-o traducere adecvată umorului proverbial al
generalului: “a-i ține pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani la
pământ”. Spre deosebire de actualii lideri N.A.T.O, simple marionete ale unui
administrații americane anchilozate în
neoconservatorism, generalul Ismay a
fost o personalitate puternică, mâna dreaptă a lui Churchill în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial. Churchill l-a propulsat, împotriva voinței generalului,
la conducerea N.A.T.O., pe postul nou înființat (1952) de secretar general, iar
celebra formulare a lui Ismay reflectă în mod special viziunea de securitate
europeană postbelică a lui Churchill și a britanicilor. La acea dată prezența
americană pe continent (acel „Americans in” [Europe]) era decentă, într-adevăr
o garanție de securitate pentru Occidentul european.
Desigur, ideologia N.A.T.O a evoluat - în ultimele
trei decenii N.A.T.O. a devenit instrumentul militar al „excepționalismului” și
unipolarismului american de ambiții planetare -
dar local, pentru Europa formularea lui Ismay rămâne valabilă.
Această viziune confruntaționistă asupra sistemului de securitate europeană a
lăsat, sau a părut să lase, locul, între 1988-1991, alternativei de colaborare
Est-Vest, însă, odată cu iminența imploziei
Uniunii Sovietice, politicile s-au redefinit, părăsind elementele de tip
„moral-politik” ale interludiului Reagan, Bush/ Gorbaciov și revenind la
pragmatismul „real-politik”-ului.
Politica germană
Imediat după imensul succes al reunificării Germaniei
(3 octombrie 1990), diplomația germană a devenit foarte activă, agresiv de
activă, pe continent. Bine știut, recunoașterea intempestivă a independenței
Sloveniei și Croației de către Germania, împotriva opoziției Franței și Marii
Britanii și a abordării rezervate a președintelui G.H.W. Bush, a agravat criza
iugoslavă și războiul din Iugoslavia. Diplomația germană a devenit activă și pe
teritoriul Uniunii Sovietice, aflată în convulsiile destrămării. Șeful acestei
diplomații, ministrul de Externe și vicecancelar Hans Dietrich Genscher, făcuse
în cursul lunii octombrie vizite la Kiev și la Alma-Ata, fără să treacă pe la
Moscova. Evident, Gorbaciov a fost iritat de aceast comportament la limita
insolenței politice, și, la 26 octombrie, când
Genscher a venit la Moscova, Gorbaciov i s-a adresat cu un reproș
ironic: “În ultimul timp, vicecancelarul preferă să călătorească prin Uniune
fără să se oprească la Moscova. Va trebui să trimitem avioane de vânătoare pentru
a avea plăcerea companiei sale aici?... Sper că sentimentul de ponderație de
care dăduse dovadă întotdeauna vicecancelarul nu-i va lipsi niciodată”[2].
Ponderația de limbaj și comportament diplomatic atât a lui Genscher, cât și a
cancelarului Helmut Kohl a fost numai cântecul de sirenă care l-a încântat și
înșelat pe Gorbaciov atâta vreme cât cărțile unificării Germaniei erau în
mâinile lui. După unificare, aroganța germană a reieșit rapid la lumină.
Când Gorbaciov a încercat să reînnoade ideea sa asupra
noii securități europene, invocând formularea din 1990 a lui Genscher: ”este
timpul să ne gândim la un spațiu comun de securitate de la Vancouver la
Vladivostok”, acesta s-a făcut că nu aude. Includerea Rusiei în securitatea
europeană era deja abolită la Washington, iar Germania era ancorată în noua
viziune de securitate europeană a Statelor Unite: “Ne dăm seama că
integrarea Germaniei unificate în
N.A.T.OO are ca obiectiv menținerea sub control a trupelor germane. Ei bine, nu
este o presiune pentru noi. Doar aspirăm la europenizarea Germaniei...”[2], a
spus Genscher. Europenizarea Germaniei sau germanizarea Europei? Evident, și
Statele Unite și Marea Britanie sau
Franța au ca un obiectiv strategic permanent evitarea unei noi germanizări a
Europei și, cu atât mai mult, a unei noi axe Berlin - Moscova. La sfărșitul lui
1991 Genscher se pliase pe gândirea politică și militară a Statelor Unite și
pleda pentru o securitate europeană bazată pe trupe multinaționale
(„deznaționalizarea armatelor”). Când
aceste „trupe multinaționale” au devenit brațul înarmat al intereselor
americane pe tot globul și au început să fie implicate pretutindeni unde
Washingtonul dorea un nou război, Genscher s-a repliat pe vechea lui formulă
„securitate comună de la Vancouver la Vladivostok”. Dar atât el cât și
Gorbaciov ieșiseră de mult de pe scena politică.
Politicile occidentale
La 28 octombrie
1991 Gorbaciov a plecat la Madrid unde, împreună cu președintele G.H.W. Bush, a
prezidat deschiderea Conferinței
Privitoare la Orientul Apropiat, de la care se spera, pentru prima dată, o
detensionare reală a situației în cea mai fierbinte regiune a globului. A fost
ultima acțiune de anvergură în politica externă a președintelui Gorbaciov, de
fapt cântecul lui de lebădă. În intervalul 28-30 octombrie au avut loc
două convorbiri Bush–Gorbaciov și un dineu
oferit de regele Juan Carlos, la care a participat, pe lângă cei doi
președinți, primul ministru spaniol, Felipe Gonzáles.
Discuțiile din timpul dineului ([3], Doc. 6) au fost dominate de tirada lui Gorbaciov
despre încrederea lui în viabilitatea
noii Uniuni a Statelor Suverane (fără Baltice, Georgia, Moldova,
Armenia, dar incluzând Ucraina). Interlocutorii îi ascultau cu o politețe
încurajatoare perorația, convinși de lipsa ei de realism.
„În treacăt fie zis - i s-a adresat tatonant Gorbaciov
lui Bush - toți liderii republicilor doresc să lucreze direct cu dumneavoastră.
Asta vă creează oportunitatea de a vă exprima punctul de vedere”, sugerând o
influențare explicită a acestor lideri din partea lui Bush, în favoarea
păstrării Uniunii. Președintele american a trebuit să confirme existența
contactelor directe cu liderii republicilor, eschivându-se, însă, de la această
influențare: „Da, i-am primit pe Kravciuc și pe Akaiev. Avem contacte cu
republicile și încercăm să nu vă subminăm poziția. Desigur, subiectele sunt și
militare, de dezarmare, armament nuclear. Intențiile Ucrainei în această
privință [o armată proprie de 450.000 de militari] ne-au neliniștit profund”.
În preliminariile
Conferinței, toate contactele cu șefii de State și de Guverne aflați la
Madrid precum și asaltul presei exprimau neliniștea și neîncrederea în șansele
lui Gorbaciov de a mai gestiona situația. După plecarea lui Bush, Gorbaciov a
ținut să aibă o ultimă întrevedere, cu Felipe Gonzáles, cu care avea o relație
deosebit de caldă. „Eu sunt gata să iau în considerare posibilele prejudicii și
să rămân partizanul dumneavoastră până la capăt - i-a spus Gonzáles - dar Bush nu și-o poate permite. Dacă va fi
obligat, în viitor să aibă relații cu Elțîn și cu Kravciuk?”. Finalul discuției
a fost sincer și fără menajamente: „Mihail, nu putem admite ca pacea lumii să
depindă de faptul că tu ai sau nu o criză cardiacă”[2].
Cancelariile occidentale erau informate mai bine decât
Gorbaciov asupra trendului evenimentelor și își luau distanța cuvenită.
Politica americană
Îngrijorându-se de efectele posibile ale unei
dezintegări haotice a Uniunii, care ar fi putut lăsa cu mult în umbră
masacrele, deja în curs, ale dezintegrării Iugoslaviei, președintele G.H.W.
Bush a impus, împotriva opiniei Pentagonului, o politică prudentă, favorabilă
punctului de vedere unionist al lui Gorbaciov, dar cu deschidere și spre
independentismul republicilor, cărora urma, evident, să le fie transferată
puterea.
Protejați de două oceane față de restul lumii (prin
care își poartă războaiele), Statele Unite nu au a se teme decât de armamentul
nuclear strategic. Principala preocupare a Washingtonului în decursul
dezintegrării Uniunii a fost cea a armamentului nuclear sovietic. Trei mii de
arme nucleare strategice erau staționate în afara Rusiei, anume în Ucraina,
Kazahstan și Bielorusia, iar armele nucleare tactice erau răspândite în
paisprezece dintre republici.
La 5 septembrie 1991 a avut loc o ședință a
Consiliului Național de Securitate al Statelor Unite, în care liderii
diferitelor departamente și-au prezentat analizele și punctele de vedere.
Secretarul Apărării, Dick Cheney - la presiunea grupării neoconservatoare Paul
Wolfowitz, Scooter Leibowitz-Libby, Eric Edelman, care reprezenta legătura
Pentagonului cu marea finanță - pleda pentru accelerarea dezintegrării Uniunii, inclusiv disiparea
controlului armamentului nuclear. De aceeași părere era și consilierul pentru
securitate națională al președintelui, prestigiosul general Brent Scowcroft,
care considera că o disipare a
controlului centralizat al armamentului nuclear ar crea adversități nucleare
între statele emergente, adversități care ar fi în beneficiul Statelor Unite
([3], ref. 4;[4]). Președintele Bush și secretarul de Stat Baker atrăgeau,
însă, atenția asupra faptului că
destrămarea haotică a Uniunii Sovietice ar putea echivala cu “o Iugoslavie cu
armament nuclear”, iar o disipare a controlului armamentului nuclear “ar
stimula o rivalitate nucleară în inima Eurasiei”. Ei susțineau o poziție de
neintervenție, de expectativă, în procesul de dezintegrare, cu obiectivul
fundamental al controlului unic, centralizat, al armamentului nuclear în timpul
și după dezintegrarea Uniunii. S-a spus
că în acea periodă raporturile dintre Departamentul de Stat și Departamentul
Apărării erau mai greu de gestionat decât cele dintre Washington și Moscova.
Dar, la acea dată, secretarul Apărării, Dick Cheney, nu se afiliase încă aripii
neoconservatoare a esthablishmentului american și nu a opus rezistență
punctului de vedere al secretarului de Stat Baker, adoptat și susținut de către
președinte. Iar Baker a fost deosebit de activ, până la obsesie
(„single-minded”), în implementarea acestei strategii a nedisipării armamentului nuclear în Statele
Independente emergente din Uniune, controlând
direct situația din Ucraina și din Kazahstan. În ultima vreme se
subliniază importanța acestei acțiuni preventive a lui Baker, în raport cu
războiul din Ucraina.
La 27 septembrie, într-un discurs în fața națiunii,
președintele a hotărât trimiterea către Gorbaciov a unui pachet amplu de noi
propuneri de dezarmare nucleară americană unilaterală, pentru a amplifica
procesul dezarmării câtă vreme Gorbaciov mai era la cârma Uniunii. Propunerile
i-au fost înaintate lui Gorbaciov în aceeași zi și el a reacționat pozitiv,
prompt, la 5 octombrie. Toate aceste demersuri au fost, însă, prea târzii
pentru a mai putea fi implementate.
În toate discuțiile lui Bush, atât cu Gorbaciov, cât
și cu Elțîn, problema armamentului nuclear a revenit ca un leitmotiv și ambii
au dat, de fiecare dată, asigurări că situația este sub control. Pe plan
intern, problema controlului unic al armamaentului nuclear a fost unul dintre
punctele principale ale acordurilor de la Belaveja (8 decembrie) și Alma-Ata
(21 decembrie), care au prevăzut că Federația Rusă preia integral controlul
armelor nucleare, iar armamentul nuclear, atât cel strategic cât și cel tactic,
va fi retras de pe teritoriul celorlalte republici. La 16 decembrie, James Baker
sosise la Moscova, de unde, după o discuție de fond cu președintele
Elțîn și una de curtoazie cu, încă președintele, Gorbaciov, a plecat la Kiev și
la Alma-Ata. Pretutindeni, Baker a constatat „intensa dorință de a satisfice
Statele Unite”. Polul de putere al republicilor se mutase de la Moscova la
Washington.
La sfârșitul lui 1992 Bush a pierdut alegerile
prezidențiale pentru al doilea mandat. În mai 1992 Genscher a demisionat din
ambele posturi. Cu aceasta, generația așa-zisei „încheieri a Războiului Rece” a
ieșit din joc. Războiul dintre Statele Unite și Federația Rusă a continuat în
timpul celor două mandate paralele ale
președinților Bill Clinton și Boris Elțîn sub forma - să-i zicem amabilă - a
extinderii N.A.T.O spre est cu asigurări ale lui Clinton că această extindere
nu se face cu excluderea Federației Ruse și împotriva intereselor acesteia.
Treptat strategia de cooperare va fi reînlocuită, din
inițiativa neoconservatorilor americani, cu cea confruntațională, doctrina de
dezarmare și denuclearizare Reagan, Bush/
Gorbaciov va căpăta un caracter formal și se va stinge treptat,
revenindu-se la doctrina M.A.D. (Mutual assured [nuclear] destruction) a
Războiului Rece, până când războiul va deveni cald, sub ceea ce pare a fi
varianta Biden a devizei Ismay: „Russians out, Americans in, Europeans down”.
---------------------------------------------
[1]https://www.nationalreview.com/2017/07/nato-russians-out-americans-germans-down-updated-reversed/
[2] Andrei S. Graciov, Naufragiul lui
Gorbaciov ̶ Adevărata Istorie a
Destrămării URSS, Nemira, 1995.
[3] Svetlana Savranskaya and Thomas
Blanton, The End of the Soviet Union 1991, Briefing Book 783 Dec. 2021,
https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2021-12-21/end-soviet-union-1991
[4] J. M. Goldgeier, M. McFaul, Power and
Purpose. U.S. policy toward Russia after tre Cold War, Brookings Institution
Press, 2003, chapt. 3: Controlling the Nukes.
https://www.jstor.org/stable/10.7864/j.ctt1gpccth.6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu