sâmbătă, 23 septembrie 2023

MIRCEA DORIN ISTRATE - PARFUMURI AUTUMNALE

 



MIRCEA DORIN ISTRATE

 

PARFUMURI AUTUMNALE

 

TRISTEȚI DE TOAMNĂ

 

Toamno, pentr-un strugure,

Cu aripi de fluture

Brumărit-ai frunza-n vii,

Sus pe dealuri,

Pe câmpii,

Amintindu-ne că vii

Și c-aduci ca-nfiorare

Vântul, ceața, bruma care

Scânteia-va-n cea cărare

Dimineața pe răcoare.

 

 

 

 

VINE TOAMNA

 

Când se-mbrumează câmpul și iarba îmi pălește,

Când via de pe dealuri de-acum se arămește,

Iar poala celui codru încet s-a-ngălbenit,

Atuncea să fiți siguri, că toamna a sosit.

 

Când ziua care vine va fi din ce în ce mai scurtă,

Când gândul multor tineri le e de-acum la nuntă,

Când simți în dimineață o boare de răceală,

Atuncea să fiți siguri, că toamna vine iară.

 

Când pruna vineție de-acuma mai că crapă,

Când mustul cela dulce la limbă mi te-nțeapă,

Când noaptea pe cărare sunt mii de licurici,

Atuncea să fiți siguri, că toamna e aici.

*

Vă bucurați cu toții de roada e bogată,

Cămara de vi-i plină cum n-a mai fost vredată,

Și-atuncea gândul vostru la iarnă se îndreaptă,

Cu nunți și cu colinde să vină, înc-odată.

 

Acuma, vara asta-i gătată de plecare,

Pe cerul meu albastru se-nșiruie cocoare,

Ducând în a lor suflet dulceața ăstei veri,

N-apoi dorind să vină, mereu în primăveri.

 

Eu mă-ntristez de-acuma și sufletul mi-e greu

Că pleci iubită vară, în an de an mereu,

Și-mi pui în amintire frumosul timp cel care,

Îngeuna-va-mi pași, în dulce lăcrimare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTRISTAT

 

Toamno! iar îmi vii  cu ciudă,

Furioasă, și cu trudă

Pui ca hoțu-n nopți pe humă

Înstelatul cuib de brumă,

Până-n buza mea de stână?

Și-mi faci zori înfrigurate,

Cald pe ziuă, cât se poate,

Să-ți mai speli dintre păcate?

 

Din atâtea lungi povești

Las’ că știu eu cine-mi ești,

Cum te faci, te fandosești

Să mai poți să ne prostești

Că ești bună și bogată

Și frumoasă...câte-odată.

 

Dar n-aud să-mi spui smerită

Cu-a ta gură aurită

Că-mi aduci și vânt și ploi,

Neguri, cețuri și răcori,

Griji o mie și nevoi,

Pentru iarna care vine

Când te duci de-aici... cu bine.

 

Ne mai dai o prună coaptă

Și o vie îmbrumată,

Ne-amăgești cu-n coș cu mere,

Cu gutuie și cu pere,

Cu un must de-acuma dulce

Ce la toate pune cruce,

Și c-o bere și cu-n mic,

Tot ne minți câte un pic.

 

Lasă-mi vara, steie-mi încă,

Că pe nimenea nu-ncurcă,

Tu să vii când te chem eu,

Că îmi știu, că nu ți greu.

 

         Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DRAGĂ  VARĂ,  BUN   RĂMAS

 

Pe ceruri plumbuite, largi cârduri de cocoare

Se duc de-un șir de zile spre larga depărtare,

Simțitu-mi-au de-acuma  miros de toamnă lungă

Și zisu-mi-ai că-i vremea de-acuma să le-ajungă.

 

Se duc și rândunele, văzduhul săgetând,

Văzându-le cum pleacă, cu suflet lăcrimând,

Gândesc că de acuma mai singur am rămas

Și după toamnă vine o iarnă grea, la pas.

 

Acuma n-am ce face, c-așa mi-e soarta dată,

M-oi împăca cu dânsa la fel ca altădată

Și întomnat în zile voi sta cât ea mă ține,

Știind că-n rând, grăbită, cea iarnă sigur vine.

 

Nimic nu e ca vara, chiar dacă-i cald și soare,

Avem destulă umbră să stăm pe la răcoare,

Dar toamna-n diminețe ne pune-n câmpuri brumă,

Iar pe geroasa iarnă să nu mi-o iei în glumă.

 

N-o trece mult de-acuma și-aprindem focu-n vatră,

Și-om sta în jur cu toții precum țiganii-n șatră,

Vom da pentru o prună, un măr și-un baraboi,

O vară însorită, trădată chiar de noi.

*

Rămâi cu bine vară, de-acuma risipită

În noi, în fiecare, și-atât de îndrăgită,

Să nu uiți niciodată că-n drag te așteptăm

Și  până vii la anul, mai toate le-ndurăm.

 

              Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MĂ  ÎNTRISTEZ  DE-ACUMA

 

Se îndulcesc de-acuma în toamna lenevită,

Gutuia amăruie și pruna brumărită,

Se arămește via și-n adieri de vânt

Mi se despoaie pomii de-acuma, rând pe rând.

 

În legănări molcome, în rariștea din luncă,

Dansează-n large volte frunzișul răzlețit,

În cârduri se adună cocorii ce-s pe ducă

Spre alte zări cu soare, la trai mai fericit.

 

Se răcorește vremea de-acum, și  truditorii

Bucatele-și adună să treacă iarna lungă,

Să poată ca să umple de-acuma coșul morii,

Ca până-n primăvară mai toate să le-ajungă.

*

E-o vreme zgribuluită, cu-n pic de cald ‘namiază,

Ca mâine-n crucea nopții s-o face cuib de brumă,

Cea lenevoasă vară încet, încet cedează

În fața toamnei care, pe tot va fi stăpână.

 

Veni-vor ploi și vânturi și vreme mohorâtă,

Se va-ntrista cel suflet la toate răbdător,

E partea-n an mai hâdă, mai rece, mai urâtă,

Ce-aș vinde-o pe nimica la cei care mi-o vor.

**

Mă întristez de-acuma de cât departe-i vara,

La cum va fi la iarnă cu frigul cel turbat,

La lunga așteptare ce-mi face viața-amară,

La cum va fi de-acuma în vremea de ...iernat.

 

           Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PĂCURARII

 

De trei zile păcurarii trec prin margine de sat

Şi-n samare duc măgarii osteneli şi dor de casă,

Dintr-un mal al vieţii-n altul ei se duc în neuitat

Cu vecia lumii-n traistă, în ce-a vreme neîntoarsă.

 

Ca năluci fără cuvinte, poleiţi cu stropi de stele

Se petrec sub cerul vieţii pe-a lor drum nerătăcit,

Lăsând veşnic însfiinţită urma gândurilor mele

Ce-i aduce şi mi-i duce, din uitare-n, nemurit.

 

Noaptea, îşi citesc cu gândul hărţi pe bolţile cereşti

Şi cărări ce dorm sub stele ne-ncurcate le urmează,

Că aşa tot învăţat-au din răstimpuri strămoşeşti

Să colinde largul lumii, sub a nopţii bună pază.

 

Fără ei am fi nimica, nici clipită, nici vecie,

Doar o filă rătăcită din ce-a fost cândva-nceputul,

Că din vremi în lăzi de zestre, chiar de fost-a sărăcie,

Ei au pus frumosul vieţii, ca să nu uităm, trecutul.

 

De-i vedeţi, închinăciune să le faceţi ne-ncetat

Şi  în gând le daţi mărire pentru viaţa lor amară,

Că de-o vreme mult prea lungă, nu mai trec la noi prin sat

Ei ce-au fost din străvechime, până ieri, un stâlp de ţară.

***

Când s-or pierde în uitare destrămând a vieţii iţă

Sărăciţi vom fi de veacul ce cu ei s-a încheiat,

Mi-or rămâne-n gând icoană nemuriţi de Mioriţă,

Să-i aştept trecând în toamnă, printr-o margine de sat.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SFÂRȘIT  DE  VARĂ

 

Tot mai trec prin dunga zării

Turme grase de mioare,

Lenevind în umbra serii

Pe coclauri și ponoare

Și în sunet de talangă

Se deșiră-n zeci de cete,

Tot cătând într-o viroagă,

Fir de apă, că li-i sete.

 

Doi măgari, cărând de toate,

Mergători în leneveală,

Cu boccelele în spate,

Seara zilei, parc-o cheamă.

Câinii toți, cu limba scoasă

Merg alăturea de turmă,

Ziua pare norocoasă,

Că doi nori pe cer s-adună

Și umbresc de-acum pământul

Într-un soi de răcoreală,

Iar de-adie și-un pic vântul,

Toate-mi sunt o....potriveală.

 

Și când seara mi se-ntinde

Până-n margine de zare,

Umbra ei, încet cuprinde

Toată larga depărtare.

Iară somnul  mi-i îmbie

Pe trudiții osteniți,

Pe pruncuții ce-o să fie

Îngerei visând cuminți.

 

Tu, Mărite, dă o ploaie

Peste dealuri, peste crânguri,

Cela câmp mi-l învioaie

Liniștit, în șapte rânduri,

C-apoi mâine dimineață

Turma s-o porni hai-hui,

Ca o umbră-n câmp de ceață,

Ici i-acuma, și-apoi nu-i.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

FRUNZĂ,  AMINTIRE

 

A căzut o frunză, galben ruginie,

Dintr-un pom văratic, lenevind la soare,

A plutit o clipă ca-n vremelnicie,

În rotiri răzlețe, volte largi, ușoare.

 

Și s-a dus departe, drum fără oprire

Ca-ntr-un vis de noapte, ca-ntr-ombrățișare,

Să îți fie ție, vechea mea iubire,

Gând întors în vreme, caldă lăcrimare,

Unde împreună, într-o altă vară

Făstu-am Adamii lumii de-nceput,

Liberi          să ne facem pofta din visare,

Și dorința vie-a gândului cel mut.

 

De simți-vei încă vfraja-nfiorată

Celei vremi de-atuncea  ce încet s-a scurs,

Lasă-te în visul clipelor purtată,

Ce le ții în taina gândului ascuns.

 

Vraja amintirii, nimănui știută,

Toată adunată-n dulcele sărut,

Zborul, înălțarea, pierderea durută,

Toată ceea lume  care-a dispărut,

Pune-ți-o sub pleoapă într-o lăcrimare

Din oftatul clipei celei de atunci,

Să ți se topească într-o lăcrimare,

Pe altarul vremii, pe cărări prin lunci.

 

Ține-mă de mână, să fugim în vise

Din  această lumea care ne-nconjoară,

Să mai fim odată, slovele nescrise

De poeme care-s, dor și-nfiorare

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNDEMN  DE  TOAMNĂ

 

Toamno! Geaba-mi coci tu via și-ncă prunele-mbrumate

Și din Cornul Abundenței îmi oferi de-acum de toate,

Dacă-mi dezvelești veșmântul codrului întunecat,

Dacă-n zbor cocorii încă de pe-aicea mi-au plecat,

Dacă slobod îmi lași vântul să îmi bată cum o vrea,

Dacă ploile mărunte îmi fac ziua tristă, grea,

Dacă soarele mângâie doar un pic, pe la amiază,

Dacă îmi lungești cea noapte și mă ții cu minte trează,

Dacă-n vălătuci de ceață valea mi-o ascunzi în zori

Și în cuiburi îmbrumate pui scânteie de ninsori.

 

Crezi că pentr-un sac de mere și o poală de gutui

Și de crama tu mi-o umpli pentru vrerea nu știu cui,

Eu și încă mulți ca mine, te-om ierta că ne-ai furat

Vara noastră lenevoasă, într-o joie, pe-nserat?

Ce ne-ai dat la schimb, răcoare și cât ducem, zgribulit,

Iar plimbatul meu pe-alee tu făcutu-l-ai grăbit,

Și la fel ca-n altă toamnă tu-mi aduci mereu aminte

Că trecut-a ceva vreme, iar de am un dram de minte

Să-nțeleg, că pân’ la gata, nu-i mai chiar așa de mult

Și-ar fi bine, spui tu toamno și de tine să ascult.

 

Bine! numai vezi tu toamno, că de ce-o veni, n-am treabă,

Tu de ce-i pe lume-acuma te socoate și mă-ntreabă,

Lasă-mi cerul ostenească să îmi țină rânduială

La câți încă-i urcă-n slavă, la câți face-le-o pomană.

Tu, mă amărăști acuma și-mi faci sufletu-ntristat,

De-asta am să-mi iau diseară doi băndași și pe cântat

Ne vom pune pân’ la ziuă, vază toți că mai trăim,

Că petrecerea ne place și că viața o iubim.

Mâine, ce va fi să fie, cum o vrea din cer, Măritul,

Norocoși de înc-o ziuă, întristați de-o fi sfârșitul,

Pân-atuncea sus paharul! haideți dar, ne  veselim,

Că aici și-acuma încă, viața asta, o trăim.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NU  CRÂCNESC  ȘI  NU  FAC  NAZURI

 

Noaptea asta îmbrumată, cu parfum de lungă toamnă.,

Ofilit-a trandafiri ce ne-au bucurat privirea,

Triste-s toate, câmpul, lunca,  tristă-mi este și gândirea,

Și-al meu suflet ce de-acuma sângerează ca o rană.

 

Când îmi văz ce-n urmă-mi lasă Doamnă noastră cea țâfnoasă,

Când îmi văz cum desfrunzește preafrumoasa mea pădure,

Cum îmi moare ce-a frăguță, zmeurișul și cea mure,

Ce-i în gândul meu atuncea, să spun, gură nu mă lasă.

 

Nu te am la suflet toamno, că ești mult prea friguroasă,

Și ca hoața, pe-nserate, pas cu pas pe-aicea-mi vii,

Mai apoi, ne-mbii cu prune și cu strugurii dulcii,

Dar ne dai la schimb și mâzgă, vreme rea și ceață groasă.

 

Cum să dai căldura verii pe o vreme zgribulită?

Cum să-ți placă ceața sură pe-nsoritul celei veri?

Cum să schimbi plăcerea nopții cu răceala unei seri

Și o mură de pe vale c-o gutuie îmbrumată?

 

Dar, mă rog, de-așa ni-i datul, zic că suntem... norocoși

Fie cum o vrea cerescul, nu crâcnesc și nu fac nazuri,

V-am spus vouă-așa în șoaptă, ale mele, mici necazuri,

Preaștiind că voi din fire, nu îmi sunteți...pârâcioși.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTOMNATE  VREMI

 

Întomnate-s toate ce s-au scurs de-acuma

În răstimp de vremuri prinse-n anotimpuri,

Mult îmi mai trecut-a de când eu lui buna

Fost-am puiul lumii pus în aste luturi.

 

S-a-ntomnat și drumul către gatul morii,

Ca și vechea salcă oglindită-n vale,

S-au pornit în cârduri de acum cocorii

Tot vâslind prin ceruri, pe știuta cale.

 

S-a-ntomnat și popa, gângavul diac,

Ce-au slujit altarul toamne după toamne,

Fătu-i tot același, om smerit, sărac,

Stând mereu în preajma sfintelor icoane.

 

S-a-ntomnat și satul cela plin de viață

Jertfitorul care mi-a ținut vecia,

Uneori sărmanul într-un fir de ață,

Doar cu-n bob speranța și cu vrednicia.

 

S-a-ntomnat și stâna priveghindu-mi dealul,

Locul cela-n care-i clipă de vecie,

Rând la rând mioare, câini și măgarii

Înnodat-au vremuri, cine să-i mai știe.

 

S-a-ntomnat de-acuma poala de pădure

Ce mi-a fost odată crâng  frumos cu floare,

Azi, în locul tainic rugul cel de mure

Încă mă așteaptă, ca să-i bat cărare.

 

Întomnate-s toate ce mi-au fost odată

Clipa bucuriei viețiii trăitoare,

Azi, din câți mai fost-am bucuroasă ceată,

Trei mai lasă urme pe a vieții cale.

 

Eu, ce știu că mâine-i boabă de speranță

Pusă într-o rugă la cerescul sfânt,

Într-o lăcrimare  îmi adun cea viață

Ce o las să pice, ca un ultim gând,

Pe-nsfințita humă, ce mi-a fost odată raiul cel lumesc,

Unde eu cu alții,  fost-am o clipită dulce și frumoasă,

De  dumnezeiesc.

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AICEA-I TOAMNA

 

Peste șesuri, peste câmpuri, peste dealuri vălurite,

Toamna-și pune-ncet de-acuma noi veșminte-ngălbenite,

Tot rărind frunza pădurii și a viilor din dealuri,

Iar de ieri făcând purcoaie, pe cărări și pe coclauri,

 

Lăsând merele-n pomiște să-arate că mi-s coapte,

Perele de-acum zemoase să ne-mbie parcă-n șoapte,

Iară prunele-mbrumate să ne-aducă iar aminte

De o țuică mărgeletă ce-o s-o bem de-acun ‘nainte.

 

Moaptea-și tot întinde malul peste ziua zgribulită,

Soarelui căldura-i scade, iar lumina-i e pălită,

Și-n curând frigul cel aspru, pod de gheață o să facă

Peste valea neploată prea de mult, de sfânta apă.

 

Peste tot parcă de-acuma pasul omului iuțește,

Peste toate ce le face el de-acuma se grăbește,

Să adune ce lucrat-a primăvara, vara toată,

Să îmi poată trece iarna ce-i aicea, de îndată.

*

Toamn-o, tu-mi aduci de toate și necaz și bucurie

Și atâtea mari speranțe pentru anul ce-o să vie,

Eu, care te șiu de-acuma rogu-te mi te-nblânzește

Și la roada ce ni-i da-o, gustul încă-l îndulcește.

 

Asta dacă încă-i face te-om vorbi numai de bine

Și acuma și la iarnă și în anul care vine,

Iară eu în poezie osanale îți voi face,

Ode, imnuri câte toate, numai stai în bună pace.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

&&&&&

 











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu