Paula
Romanescu
Poezie limpede, de o cizelată simplitate, desprinsă
parcă din stampele japoneze, creația Emiliei Dănescu este o tăcere adânc grăitoare
– fruct cu delicate rotunjimi, ales/cules din grădinile de taină ale inimii
sale deprinsă a raționa, și așezat – ofrandă de armonie, sub ochiul cititorului
care știe (o, cum mai știe!) să vadă cu sufletul. Între poemele din Mărul
insomniei (Editura Neuma, 2021) și mai recentele Din propria cenușă (Editura
Kafka, 2023), nu-i decât un Înger întinerind (Editura Tracus Arte, 2022) ca un
liman de armonie în care cresc diafane flori de gând abia atinse de laserul
cuvântului. Pentru că, da, poeta are un fel de sfială-respect-grijă pentru
cuvânt ca nu cumva vorbăria să anuleze fiorul micii bijuterii lirice în care
mai mult nespusele capătă ecou, iar spusele devin umbră luminii care înflorește
straniu în sufletul cititorului – mesajul transmis de autoare îndemnân-dul la
meditație.
Temele predilecte pe care poeta le abordează ca într-o
litanie obsesivă (dar nicidecum opresivă) –iubirea, umbra, cerul și pământul,
Dumnezeu și îngerul cel păzitor, cuplul primordial, legenda cu șarpele și
mărul, sperarea, disperarea, renașterea din cenușă a Păsării Phoenix (pentru
care zbor, Doamne, pentru care cânt!), dorul de a umple golul și de a anula distanțele
care tot cresc dintre mine și mine.
În general, proza poate fi de trei feluri: realistă –
când întâmplările sunt desprinse din viața zilnică; imaginară – când evenimentele
nu sunt reale dar verosimile și fantastică, deosebită – când nu se respectă legile
spațiului și timpului (locațiile apar și dispar, au loc întoarceri în timp
etc.).
Romanul lui Cezar-Mihail Bucur, Ilona, blond înger
decăzut(Ed. Perpessicius, 2004) este realist și-l vom comenta în continuare.
Autorul este personajul principal și naratorul unei
fascinante povești de dragoste care a durat șapte ani, după care este părăsit
de actantă pentru alt iubit. Fiind scris după despărțire, romanul devine un
lamento care vrea să emoționeze și stelele de pe cer.
Povestea de dragoste la prima vedere a început în ziua
de 16 martie 1996, cu ocazia unui bal organizat la Liceul Rosetti, situat în cartierul
Floreasca din București, la care eroul nostru (de 25 de ani dar părând mult mai
tânăr, proaspăt ofițer de poliție) fusese invitat. Aici, după o încercare
eșuată de a dansa cu o fată, o descoperă pe EA/ Ilona, care stătea pe un scaun
în apropierea ringului de dans improvizat.
Cezar îi realizează fetei, cu talent, următorul
portret: „Era un „ceva” inexplicabil, un magnet care mă atrăgea irezistibil
către ea, astfel că mi-am ațintit privirile brusc interesate spre tresărirea pleoapelor
ei adumbrind sub genele lungi și dese comoara unor ochi încă nevăzuți. Am așteptat,
cu sufletul la gură, să își ridice privirea din pământ și să ne intersectăm, chiar
și întâmplător, linia ochilor. (...) Nu numai că avea ochii albaștri (culoarea
mea preferată, dintotdeauna, la ochii unei fete), dar era o nuanță în acel azur
care nu se poate descrie în cuvinte: un amalgam amețitor între culoarea cerului
de vară din Carpați, unduirea Mediteranei sub soarele arzător al Greciei (...)
și nisipul fin al unei plaje californiene. Pe deasupra, conturul ochilor, de o
asemănare izbitoare cu cel întâlnit numai la ciutele fugărite de un crud
vânător, le dădea o rotunjime unică. Privirea mi-a căzut apoi pe umerii ei
dalbi, ce abia se întrezăreau printr-o bluziță tricotată, la pieptul fraged ce
se ghicea în plină înmugurire de sub pălmuțele gingașe încrucișate într-un gest
de pietate c o p il ă re a s c ă d emn ă d e o st a t u i e renascentistă. Apoi
mai jos, spre coapsele înguste și încă necoapte. Am îndrăznit o coborâre
bruscă, de fracțiuni de secundă, spre piciorușele fine, cu un ten de piersică
în pârg, care se înălțau, încrucișate domol, pe marginea scaunului și mai apoi
spre gleznele minuscule, de chinezoaică, odihnind sub apăsarea ușoară a unor
pantofiori ușor demodați.” Dacă adăugăm părul de culoarea spicelor coapte de
grâu, obținem în întregime portretul Ilonei, îngerul blond de paisprezece ani,
de care se va îndrăgosti nebunește, iremediabil și necondiționat eroul nostru.
Încet, încet, relația actanților evoluează spre dragoste absolută, sub semnul Divinității
și al îngerilor protectori. Tinerii se plimbau îmbrățișați prin cartier, se
sărutau prin parcuri, făceau fotografii cu duiumul – le așezau în albume, se
distrau prin cluburi.
Eroul nostru îi va cunoaște pe părinții Ilonei, părinții
îndrăgostiților se vor cunoaște între ei, părinții naratorului se vor opune cu vehemență
relației. Autorul își amintește, nostalgic, primul sărut amețitor – o simfonie divină
și carnală. Apoi extazul primei nopți de dragoste, regizată romantic, în ajunul
Crăciunului din 1996. Locul de desfătare: apartamentul fratelui naratorului,
decorat cu trandafiri, lumânări și bețișoare aromate, cu frigiderul plin cu
șampanie, dulciuri și un casetofon cu muzică selectată dintre cele mai reușite
melodii de dragoste.
Pregătirile acestea stârnesc imaginația oricărui îndrăgostit.
Am putea crede că de aici înainte nimic nu se va
interpune în calea fericirii eroilor, dar lucrurile nu vor sta așa. Mama protagonistului
moare după nouă luni de la operația de extirpare a unui hematom la cerebel,
timp în care s-au încercat metode alternative de vindecare. În timpul strădaniilor
homeopate de recuperare, naratorul-personaj se ocupase mai mult de mama sa, pe
care a divinizat-o, decât de iubita sa care se simte neglijată. Ilona devine studentă
la Politehnică, deși reușise și la Medicina pe care nu o agrea. Apoi își
găsește un prieten, Mircea, provenind dintr-o familie bogată.
Autorul face tot posibilul să o recucerească: îi
invită la o discuție lămuritoare pe Ilona și părinții ei, în care să-și
dezvăluie fiecare tot ce au pe suflete (Cezar reproșându-i Ilonei că l-a trădat
pentru Mircea); îndrăgostitul trimite muzei sale sute de poezii pe tema „luptei
cu despărțirea”; vopsește sub balconul iubitei o inimă de patru metri, în roșu
și negru; îi restituie micile cadouri primite de la Ilona și albumul cu 800 de
poze în care își decupase chipul (despre care actanta spusese că a ajuns să îl deteste);
organizează o serenadă de nouăzeci de minute sub balconul iubitei, pe tonuri de
manele cu Adrian Copilul Minune și alți interpreți ai genului; este chemat să
își declare oful inimii la „Din dragoste”, după ce realizatorii emisiunii află
despre amenda aplicată de un echipaj de poliție (la finalul „serenadei la
balcon”), sancțiune anulată în instanță. În sfârșit, dacă acceptăm că romanul
este în totalitate realist, nu ne mai surprinde, după atâtea evenimente
romantice, despărțirea Ilonei de Mircea. Anunțul este publicat într-un obscur
ziar provincial la rubrica „Pierderi”, ziar în care, în virtutea dreptului la
replică, Cezar așterne un cuvânt de adio, zămislit pe-aripi de acrostih („Rămas
bun iubire”) și încadrat într-o inimă roșie, prin care remarcă faptul că
trădarea Ilonei are efect de bumerang: „Rămâi cu bine-mi scrii cu pana muiată-n
tonerul... Uitării./ Ăst negru ceas al despărțirii de ce nu-ți mișcă inima?/
Mergând cu-alt fante mână-n mână, nu vezi cum plânge-n urma ta/ A mea statuie dăltuită
în marmura însingurării?/ (...)/ Rămas bun!(ți-a spus noul fante). Trădarea dragostei
ți-arată/ Efect de bumerang.
Memento: ai după faptă și răsplată...” Șitotuși
rămânem cu impresia că autorul romanului ar ierta-o, orice s-ar întâmpla, pe muza
sa nestatornică.
Romanul lui Cezar-Mihail Bucur surprinde o dragoste
suprafirească pe care a autorul a trăit-o timp de șapte ani în preajma Ilonei.
Actantul face tot posibilul să o cucerească pe aleasa inimii sale și apoi încearcă
din toate puterile să se împace cu ea, după ce aceasta îl părăsește pentru
Mircea.
Romanul abundă în scene romantice, dintre care unele
sunt surprinzătoare, ba chiar șocante pentru fată și părinții acesteia. Aceste dovezi
de dragoste, uneori sufocante pentru Ilona, pot constitui motivul despărțirii îndrăgostiților
și al refuzului de împăcare.
Fiecare capitol al romanului se deschide cu o strofă
de dragoste dedicată Ilonei, versuri pe care orice îndrăgostit le-ar scrie
pentru iubita sa.
De ce romanul lui Cezar-Mihail Bucur – Ilona, blând
înger decăzut este special? Este special prin ardoare și apoi prin suferință, prin
dezamăgire și deznădejde. Dragostea poate fi de două feluri: împlinită – când îndrăgostitul
și îndrăgostita se simt suflete pereche, părți integrate în univers–de unde optimismul,
căldura sufletească, împlinirea ființei și neîmplinită – când sufletele se
caută și nu se găsesc – de unde tristețea, neliniștea, obsesia, răceala
sufletească. La Cezar avem amândouă aceste stări, dragostea rămânând fierbinte
chiar și în cazul neîmplinirii hărăzite de „Armaghedonul Iubirii”. Pentru Cezar,
această iubire de dimensiuni cosmice, cu un final cataclismic ce i-a marcat
profund ființa și creația, rămâne o experiență unică de viață pe care vrea să o
transmită, cu o peniță înmuiată în călimara cu lacrimi, îndrăgostiților de
pretutindeni.
Stilul romanului este limpede, direct, colocvial.
Caracteristica principală este sinceritatea totală care impresionează.
Subiectul se desfășoară, la lectură, ca într-un film
de dragoste, între „agonie și extaz”. (poeta dixit), de parcă înstrăinarea
noastră de noi ar începe în noi cu fiecare dintre noi.
Apoi singurătatea, o altă temă de neocolit în creația
poetei, singurătatea care crește indiferent de prezența/ absența omului drag când
inima rămâne un cuib trist și gol, când chiar sufletul casei se ghemuiește în
noapte, înfășurat în fâșii de lumină, iar stele desculțe însoțesc luna spre
marginea dinspre ziuă a nopții...
Fiecare poem al Emiliei Dănescu este un graal de
iubire niciodată golit pe de-a ntregul, mereu împrospătat cu vinul sfânt al poeziei
adevărate. Ai zice că scriitura sa tinde spre sobrietatea și limpezimea haikuului,
fără canoanele stricte în care se încadrează acesta: Umbra mă ia de mână/ Și mă
poartă spre un tărâm/ Doar de ea știut.
Iată și o posibilă tanka: Venise toamna peste noi/ cu
vântul ei cu tot// Nu e vântul/ mi-ai șoptit/ e fereastra deschisă/ între noi
și singurătate.
Fină observatoare a chipului dar mai ales a
spectacolului lumii noastre, Emilia Dănescu – fotoreporter, jurnalist, a
debutat în presa literară cu un ciclu de poezii, apărut în Suplimentul Revistei
Intercultural din Sibiu în anul 2007 și, editorial, în anul 2011 cu volumul de
poezie Zestrea toamnei, Editura Singur.
Și, ca pentru a-și dovedi în primul rând sieși că
poezia nu înseamnă doar un joc, o evadare din labirintul și vacarmul de cuvinte
de fiecare zi, Emilia Dănescu a devenit roabă fericită la curtea Măriei Sale
Poezia, slujind-o cu credință, cu convingerea că-i mai rămâne mereu ceva de
spus, de adăugat, de tălmăcit la/ despre întâmplarea aceasta căreia i se spune
o viață de om – viața ei chiar, asemenea flăcării dansând pe rugul iubirii.
Pentru că mărturie de iubire este cântul său. Și, dacă rugul cenușă o va face
să devină, precum Pasărea Phoenix ea va renaște iar și iar, amestecând în
cenușa fierbinte vălul subțire, abia ghicit al lacrimii și adierea unei aripi
de umbră căreia îi va fi mereu dor de zbor.
Ritmicitatea aparițiilor editoriale de poezie (șapte
volume până în anul 2023), este dublată de evoluția cu adevărat notabilă a
stilului său, poezia căpătând un soi de acuratețe a veșmântului liric, de
subtilitate care se confundă cu firescul, cum ar zice poetul necuvintelor.
Despre poezia Emiliei Dănescu s-a scris mult, critici
literari de marcă – Ana Dobre, Horia Gârbea, Emil Lungeanu, Nicolae Georgescu,
Lucian Gruia, Aureliu Goci, și, deopotrivă, poeți și scriitori – Evelyne Maria
Croitoru, Mihai Antonescu, Passionaria Stoicescu, Vilia Banța ș.a. s-au aplecat
cu atenție asupra creației sale, evidențiindu-i originalitatea.
Că se adresează unui public cititor care va fi trecut
la vârsta instruirii din România cu adevărat educată și prin lecturile alternative/
facultative/ formative, fără de care omul n-ar ajunge niciodată să știe de ce inima
are rațiuni de care rațiunea nu are știre, aceasta e altă poveste.
Legendele, la care poeta face adesea referire, nu sunt
pritocite de ea ad usum Delphini, ci sunt adieri de cânt dintr-o mereu nouă
poveste cu înainte mult mai este... Și este, pentru că am credința că Emilia
Dănescu nu și-a epuizat fiorul și filonul liric, nu doar (dar poate că și!) că ultima
sa plachetă de poezie are un titlu promițător: Din propria cenușă. Ea știe, și noi
aflăm, că totul va fi bine: M-am întâlnit cu Dumnezeu/ într-un curcubeu/ și
L-am întrebat:/ cum va fi de-acum, Doamne?/ Alege-ți cu grijă cuvintele,/ mi-a
răspuns,/ măsoară-ți vorbele/ și va fi bine.
Așa să fie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu