Scrisoarea
emoționantă pe care i-a scris-o Albert Camus profesorului său, după ce a luat
Nobelul
de
Ioana Vighi
În ziua de 4 ianuarie 1960, în jurul orei 14.00, pe
Route Nationale no.5, la nord de orașul francez Sens, o mașină sport,
puternică, derapa pe un drum alunecos, lovind doi copaci.
Persoana din dreapta șoferului care moare pe loc,
zdrobită, era Albert Camus. Printre rămășițele mașinii, poliția avea să
găsească servieta scriitorului – hârtii, cărți și manuscrisul neterminat al
romanului său autobiografic, Primul om.
După 34 de ani, fiica lui Camus, Catherine, decide să
publice cartea, din care aveam să aflăm cât de profund îndatorat îi rămăsese
Camus profesorului său din școala generală, Louis Germain.
Să dăm puțin înapoi evenimentele.
Când Albert avea doar un an, izbucnise Primul Război
Mondial. Tatăl său a fost înrolat, a fost rănit și a murit la scurt timp. Micul
Albert a rămas în grija unei mame analfabete, cu probleme de vorbire și pe
jumătate surdă, mutându-se într-un cartier foarte sărac din Alger, la o bunică
tartoriță, ducând-o de pe o zi pe alta la limita supraviețuirii.
Mai târziu, Camus se înscrie la școala generală din
cartier, un adăpost de liniște și normalitate, locul în care uita, pentru
câteva ore, de mizeria vieții sale. Acolo a început să se îndrăgostească de
studiu și să absoarbă tot mai tare învățăturile profesorilor. Acolo și-a
întâlnit el călăuzele, să le zic așa, o serie de profesori care au înțeles
potențialul copilului, hrănindu-i inteligența vie.
Aceștia au fost pentru el acele figuri paterne de la
care a învățat că există alternativă la străzile împuțite, puchinoase,
neglijența emoțională și traiul nenorocit pe care-l ducea, și anume imaginația,
literatura și istoria.
Astfel, cărțile încep să-l atragă cu o forță tot mai
irezistibilă pe tânărul Camus (îi citea pe Gide, Proust, Verlaine, Bergson), a
învățat engleza, latina și și-a trezit interesul tot mai avid pentru artă,
teatru și film.
Louis Germain
Între timp, un anumit profesor, pe numele său Louis
Germain, a ochit în copil ceva mai mult decât un băiat foarte inteligent, setos
după cunoștințe, și l-a luat sub aripa lui: i-a oferit un țel. În perspectiva
aceasta, zi de zi, profesorul se purta față de tânăr ca un mentor autentic – îl
sprijinea, îl revitaliza atunci când era necesar, îi ținea trează pofta și
curiozitatea de a citi.
Acestui om Camus avea să-i scrie o scrisoare trei
decenii mai târziu, pe când lua Premiul Nobel pentru literatură. Această
scrisoare va fi publicată ulterior în ultimele pagini din romanul Primul om,
găsit în mașina în care Camus murise atunci.
19 Noiembrie 1957
Dragă Domnule Germain,
Am lăsat să se mai domolească zarva stârnită în jurul
meu, înainte să-ți vorbesc din străfundul inimii mele. Am primit un premiu mult
prea măreț, un premiu pe care nici nu l-am căutat, nici nu l-am solicitat. Dar
când am auzit vestea, primul meu gând, după mama, a fost la dumneata. Fără
dumneata, fără mâna plină de afecțiune pe care ai întins-o copilului mărunt și
sărman ce eram, fără învățăturile și exemplul dumitale, nimic din toate astea
nu s-ar fi întâmplat.
Nu pun mare preț pe premiul acesta. Dar cel puțin îmi
oferă șansa de a-ți spune ce ai însemnat și ce însemni încă pentru mine, și să
te asigur că toate eforturile dumitale, munca dumitale și generozitatea cu care
i te-ai dedicat trup și suflet, toate acestea sunt încă vii într-unul dintre
micii dumitale școlari care, în ciuda trecerii timpului, nu a încetat să fie
elevul dumitale recunoscător.
Te îmbrățișez din toată inima mea.
Albert Camus
Profesorul îi răspunde la rândul său printr-o
scrisoare foarte lungă. Iată câteva extrase:
Micuțul meu drag,
(…) Nu știu cum să-mi exprim bucuria pe care mi-a
făcut-o gestul tău plin de gingășie, și nici cum să-ți mulțumesc. Dacă s-ar
putea, l-aș strânge tare la piept pe băiatul mare care ai devenit, căci, pentru
mine, ai rămas și vei rămâne mereu „micuțul meu Camus” (…).
Cred că îl cunoșteam destul de bine pe băiatul cuminte
și cumsecade ce erai atunci, iar copilul conține adesea germenul omului ce va
să devină. Plăcerea ta de a fi în clasă lumina încăperea. Chipul tău emana
optimism. Și, studiindu-te, nu am realizat situația reală a familiei tale.
Am avut o bănuială atunci când mama ta a venit să mă
vadă legat de includerea ta pe lista candidaților pentru burse. (…) Dar până
atunci, îmi părea că ai aceeași situație financiară ca și colegii tăi.
Întotdeauna aveai tot ce-ți trebuia. Ca și fratele tău, erai bine îmbrăcat.
Cred că n-aș putea să-i fac un elogiu mai frumos mamei tale. (…)
Mă tem acum pentru tine, să nu abuzezi de forțele
tale. Și, permite-i bătrânului tău prieten să remarce, ai o frumoasă soție și
doi copii care au nevoie de soțul, respectiv tatăl lor. (…)
Înainte de a încheia, vreau să-ți spun că (…) de-a
lungul carierei mele, cred că am respectat ce e mai sacru într-un copil:
dreptul de a-și căuta propriul adevăr. V-am iubit pe toți și cred că am făcut
tot ce mi-a stat în putință să nu-mi manifest ideile mele prea apăsătoare
pentru mințile voastre tinere.
Dragul meu copil, am ajuns la sfârșitul celei de-a
patra pagini, abuzez de timpul tău și te rog să mă scuzi. Aici, totul este
bine.
Știi doar, chiar și atunci când nu vă scriu, de multe
ori mă gândesc la voi.
Dna Germain și cu mine vă îmbrățișăm pe toți patru
foarte strâns.
Cu afecțiune,
Louis Germain.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu