România
perenă
Mihai
Cantuniari, scriitor
24
Ianuarie 2024
Aş vrea să delimitez foarte clar ce înseamnă pentru
mine România perenă pe care o iubesc şi o venerez - o străveche ţară minunată, de o „autohtonie
absolută” după spusele acelui demn, dar necunoscut scriitor patriot care a fost
Ştefan J. Fay în cartea sa gâlgâind de istorie „Moartea baroanei” şi în fraza
fundamentală înscrisă acolo: „Nimic nu mă interesează mai mult decât istoria şi
politica, atâta vreme cât neamul meu e victima acestora”, „maghiarul” care şi-a
dat seama că ilustra familie de magnaţi Kemeny din care se trăgea era de fapt
pur românească (Cremene), maghiarizată cu de-a sila sau poate de bunăvoie,
ademenită de privilegii, cândva în Evul Mediu timpuriu - şi
cea temporară de acum, sfrijită, urâţită, slăbită, bălmăjită, învrăjbită şi
mizerabil condusă de peste trei decenii încoace de „băieţii cu ochi albaştri”
deveniţi peste noapte „băieţii deştepţi” ai actualităţii. Orice listă a
românilor celor mai bogaţi se suprapune până la identitate peste cea a foştilor
ofiţeri de Securitate, R.S.R. însemnând în fapt Republica Securistă România.
Aşa a fost, aşa a rămas. Or, nicăieri ca la noi nu se aplică mai bine proverbul
„peştele de la cap se împute”: dă-i românului conducători buni, puternici,
destoinici, şi va fi şi el bun şi pus pe treabă; dă-i şefi nătângi, egoişti,
mârlani, activişti/arivişti inculţi şi degrabă coruptibili, şi va fi întocmai
acestora. Dacă îi impui legi aspre, dar drepte, va asculta de ele, chiar mai
mârâind pe înfundate; dar dacă va constata că legile sunt prea permisive, că se
aplică doar în funcţie de interese, că acei care le eludează sunt consideraţi
„şmecheri cu bibilică”, pe când cei care li se supun sunt “proştii satului” sau
„fraierii de serviciu”, atunci să nu vă aşteptaţi din partea lui la
corectitudine.
Orice organism sănătos din lumea asta, cu excepţia
celui socio-politic român, îşi elimină dejecţiile, aceasta fiind condiţia
obligatorie a conservării
funcţionalităţii lui şi a stării
de bine. Noi le producem exponenţial, le păstrăm cu grijă, le apărăm, le stocăm
şi, la câţiva ani odată, le propulsăm în funcţii de conducere, sau le înscăunăm
în posturile supreme din Stat. Cum să numesc eu asta? Vocaţie coprologică, coprofagică,
scatologică? Fascinaţie a nimicniciei, a nonvalorii, a vidului, a entropiei? A
fleicii la grătar, a mititeilor fumegând la margini de pădure, a burţilor
revărsate, a picioarelor păroase târşind şlapi, a muzicii proaste bubuitoare, a
berii râgâitoare?
România este o ţară feminină prin excelenţă,
sensibilă, fantastă, repede influenţabilă, şi reacţionează ca atare. Se pare că
pe marginea textului cuvântării lui Tony Blair în Parlamentul României (4 mai
1999), un consilier de-al lui avizat ar fi scris: „Atenţie, ţară emotivă”.
Conducători vremelnici şi de mântuială, patria aceasta
cândva minunată a ajuns la cheremul vostru, după chipul şi asemănarea voastră!
Nu-i puteţi cere mai mult decât vă cereţi vouă înşivă: incoerenţă, nesiguranţă,
aroganţă, incultură, slăbiciune, compromisuri, pendulare între contrarii la fel
de ridicole, lipsă de ideal, de jertfelnicie, de perspectivă, de patriotism, de
măsură în toate. Nu condamnaţi ţara pentru propriile voastre nerozii, mizerii,
incompetenţe şi impotenţe; ea asta a văzut
- asta face. Până nu vă veţi
schimba voi, sau nu veţi fi măturaţi de o istorie mai dreaptă, nu se va schimba
nici ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu