Mircea
Dorin Istrate și cartea
”Limba
noastră cea bătrână”
De curând a avut loc în una din sălile Bibliotecii
județene, lansarea volumului de poezie
„Limba noastră cea bătrână” al poetului Mircea Dorin Istrate – președintele
Ligii Scriitorilor – Filiala Mureș, eveniment
la care au participat: oameni de cultură, poeți, scriitori, ziariști,
oameni iubitori de poezie animați de respectul ce-l poartă poetului. Despre
carte a vorbit: Dr. Valentin Marica –
poet, istoric literar și publicist, membru în Uniunea Scriitorilor din România
filiala Cluj Napoca, Dr. Avram Monica – director al Bibliotecii Județene
Mureș, Ioan Berța – președintele
Asociației Culturale „Avram Iancu„ - Filiala Mureș, scriitoarea Liliana
Moldovan – membră în Liga Scriitorilor din România – Cluj Napoca, filiala
Mureș, poetul și jurnalistul Vasile Luca
– membru UZPR ”Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România” Filiala
Mureș cât și membru în Liga Scriitorilor
din România – filiala Mureș, , interpreta de cântec popular românesc Maria
Moldovan și nu în ultimul rând autorul de carte – poetul Mircea Dorin Istrate –
președintele Ligii Scriitorilor din România - filiala Mureș. Lansarea de
carte a avut loc în cadrul Cenaclului
literar ”Aurel Filimon” Mureș aflat sub egida Bibliotecii județene Mureș.
Dumnezeu prin bunătatea și mărinimia Lui, a zămislit
în creuzetul minunilor ce le înfăptuiește la tot pasul, însuflețind acel
bulgăre de pământ din pătimitul nostru Ardeal, dăruindu-ne pe unul dintre cei
mai mari poeți ardeleni ai zilelor noastre, nimeni altul decât Mircea Dorin
Istrate, poetul ce-și cântă cum puțini știu să o facă, vatra satului, locul binecuvântat unde a văzut
lumina începutului de viață.
O frântură de vorbă tihnită legată trainic cu firele
nevăzute ale veșniciei de glia strămoșească, de credința întru Tatăl ceresc, de
obiceiurile acelor preacurate meleaguri unde a văzut lumina zilei, folosind vorba molcomă de pe Târnave de un
farmec și o bogăție uimitoare.
Un loc aparte
în simțirea-i curată, un om așezat în matca lucrurilor bine făcute, de-a lungul
anilor i-au fost dintru început dascăli dragii lui părinți, icoane păstrate cu
sfințenie în cuibarul sufletului sau,
adunând în căușul inimii lui
atâta drag, dând glas prin cuvânt ostoitor de iubire în-mijită acelor
începuturi în care satul cu frumusețea și bogăția lui i-au fost aproape de inimă.
Drept dovadă, poetul Mircea Dorin Istrate își înnobilează sufletul în astâmpărare de doruri.
Un poet care nu-și uită obârșia, și nici vorba
pământului, ducându-ne prin poezie spre
acele dimineți molcome de vară, în care truditorii pământului au sfințit prin
amprenta bătăturii palmelor, lor, coada de sapă, de coasă, sau furcă,
nefiindu-i nici poetului străine.
Nu rareori a cântat odată cu păsările cerului doina
plaiurilor copilăriei, mai apoi ale tinereții, toate strânse cu migală în
cuibarul de cimbrișor al cuvântului stihuit cu acel parfum îmbietor de poveste.
Poezia pentru poetul Mircea Dorin Istrate, este
cărarea dintre pământ și cer, un adevărat talisman ce-l poartă cu drag în
căușul său dornic de cuminecare, dătător de sfințenie, punând în lumină
frumusețea portului popular ”Văzuta-ți voi, cu câtă VOIOȘIE/Frumosul port venit
din VEȘNICIE /Românu-l POARTĂ-n zi de
sărbătoare/Să-i umple ziua de frumos și soare? O scriere nesofisticată prin
poemele zămislite ce ajung la sufletul iubitorului de poezie având încrustată
în facerea ei, acel filigran dătător de sclipiri irizante pline de farmec și o anumită
vălurire doinitoare ce te cucerește de la primul vers.
Rostirea nesugrumată ce-și are obârșia în ”limba
vechilor cazanii” ”Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată /Un șirag de
piatră rară/Pe moșie revărsată” (Alexei Mateevici), are ca tihnită și statuare,
desaga țesută cu migală și mângâiere, trecută prin spata firelor înflorate
celor șapte ani de acasă.
O cumințenie
care-și are zămislirea de la părinți, de la bunii și străbunii ce și-au
amprentat trecerea prin colbul timpului.
Mai apoi s-a așezat temeinic la casa lui, neieșind
nici cu o smangură din brazda bunei cuviințe, a fricii de Dumnezeu și a rușinii
față de semeni. Aceste lucruri
împământenite sfințesc pe cel care le
are.
Ca deviză de
viață, înaurată în suflet de Tatăl ceresc, și-a părinților trudă ca cel mai de
preț dar. Îi are ca antemergători întru statornică și bună cuviință, pe cei
care și-au lăsat amprenta în colbul timpului, pornind dintru același neam
mândru și neaplecat de grumazuri .
La toate acestea contribuind în bună măsură oamenii
satului, bătătura vetrei strămoșești unde tălpile goale impregnate în colbul
ulițelor, mai apoi cărările prin luncile pline de flori, scăldatul în apele
molighite dinspre asfințitul de soare odată cu văluritul oglindit al apelor
Târnavei Mici, mersul cu vitele la păscut, hârjoneala jocului ”de-ascunselea”
prin văile adumbrite ale țarinilor viilor și ale pădurii, sunt locuri pline de
liniști în care cerbul sau căprioara își are și astăzi țara de baștină.
Cu tot acest tezaur în suflet, poetul a luat drumul
școlilor înalte, neuitând vreodată obârșia din care își trage seva nerătăcirii
ce urcă precum o aripă de vis spre tăriile cerului, un cer atât de limpede și
curat prin cuvânt stihuit, oglindit în apa izvoarelor, legănarea brazilor, a
cântecului doinitor dătător de neuitare.
Dar mai cu seamă înscrisuri adunate cu migală între
coperțile atâtor cărți de poezie, în care cuvântul încărcat de metafore devine
slova de aur însăilată atât de cuminte și falnic precum însăși sentimentul dreptății și-a iubirii de
oameni, a recunoașterii valorii acestui poet, înainte de toate ROM N, care și-a luat sărindar pioșenia
cuvântului dătător de iubire.
Vasile
Luca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu