miercuri, 24 ianuarie 2024

ION LAZU BLOGSPOT - Ileana Mălăncioiu

 



Ileana Mălăncioiu

 

A doua fată dintr-o serie de patru a unei familii muscelene (Godeni), viitoarea poetă a făcut liceul la Câmpulung, absolvit în 1957, a urmat Filozofia la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa (1968) cu Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga, apoi doctoratul cu Vina tragică, 1977. A fost redactor la Televiziune, la revista Argeş, la Animafilm apoi la Viaţa Românească, din 1980 până în 1988, când şi-a dat demisia în semn de protest faţă de presiunile cenzurii. Apucase să publice din Noica, Liiceanu, Pleşu. După 1989 a lucrat la Revista 22, la editura Litera şi la România literară.

 

A debutat cu poezii în Luceafărul, 1965, iar în volum cu Pasărea tăiată, 1967. Au urmat volumele de poezii: Către Ieronim, Inima reginei, Poezii, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă,1984, Sora mea de dincolo, Linia vieţii, 1982, Urcarea muntelui, 1985; în 1996 îi apare o antologie de Poezii la Vitruviu, în colecţia înfiinţată de Mircea Ciobanu. Între timp îi apăruseră câteva volume antologice, inclusiv în colecţia Biblioteca pentru toţi. Câteva ediţii bilingve, în franceză, în engleză, în suedeză, în germană.

 

Eseuri şi publicistică: Vina tragică, 1978; Călătorie spre mine însămi, 1987; Crimă şi moralitate, 1993; Cronica melancoliei, 1998; A vorbi într-un pustiu, 2002; Recurs la memorie, 2003. Exerciţii de supravieţuire, 2010. Unele volume au fost reeditate la edituri prestigioase. Premii ale USR, ale Academiei.

 

O poezie meditativă, abstrasă din context, de o anumită monotonie semnificativă, plasată ca sub hipnoza unui vis-coşmar, pe care poeta încearcă să-l descifreze, să-l îmblânzească, să-l decodeze - să-l stilizeze până la urmă. Un descântec împotriva răului ce se insinuează în sufletul omului, totdeauna singur în faţa existenţei, a morţii prin urmare. Trebuie să existe o motivaţie a marii forţe de persuasiune a acestor poeme, toate înnegurate, evoluând cu o lentoare terifiantă, rău-prevestitoare, atrăgându-te în vortexul unor spuneri oraculare, doar aparent asemenea cu vorbirea curentă.

 

Dintre poetele sfârşitului de secol şi mileniu, Ileana Mălăncioiu este una dintre cele mai importante, dimpreună cu Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Angela Marnescu, Nora Iuga, toate ajunse la pragul celor şapte decenii. Ileana Mălăncioiu, o certitudine a liricii româneşti postbelice, mereu în atenţia criticii literare, receptată cu înalte aprecieri, dar şi cu succes constant la cititori.

 

Toate poetele numite mai sus şi-au câştigat un prestigiu bine meritat, unanim considerate ca nobeliabile, dacă ruleta suedeză ar indica vreodată şi numele României.

 

Am remarcat-o pe tânăra studentă încă la cenaclul Labiş, unde a citit de câteva ori, cu mult succes şi unde avea mereu un cuvânt greu de spus cu privire la poetul care citise în seara respectivă. Frecventa şi alte cenacluri: Neculuţă, Junimea, unde se desfăşura inevitabilul Adrian Păunescu. Am obţinut un autograf pe primul volum Pasărea tăiată. În Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, evocând serile magnetice de la Cenaclul Labiş, îi fac poetei partea cuvenită. În Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007 este adesea semnalată, în contextul de dinainte de Decembrie, la restaurantul Uniunii scriitorilor. Am luat parte împreună la numeroase lansări de carte la Târgurile Gaudeamus.

 

La începuturi, din nu ştiu care motiv sau fără vreun motiv, îmi făcusem impresia că ar proveni dintr-o familie de basarabeni refugiaţi ca şi ai mei. De aici un plus de atenţie, chiar o duioşie confraternă. Când lucrurile mi s-au clarificat, sentimentul meu, în niciun fel exprimat vreodată, nu s-a şters. Rămânem în frăţia cultului pentru Poezie.

 

 

Poezia zilei, Ileana Mălăncioiu

 

 

 

*

 

Să mi se ia pentru o vreme trupul,

să rămân suflet şi atât,

să plâng cum plâng sufletele singure

când li se face urât.

Să mi se lase amintirea că am fost

trup şi suflet odată,

să mi se lase chinul vinei mele

şi dreptul de-a fi judecată.

Să-not în marea Lui cea mare

şi să mă-nfricoşeze înotul,

din când în când să fii şi tu alături

Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul.

Să nu îmi fie clar cuvântul Lui

Să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt

Să mi se lase toată îndoiala

Pe care am avut-o pe pământ.

 

 

 

 

Vis şi realitate

Bradul din faţa casei

mele

 

 

era cât muntele de mare

celulele crescute aiurea în şoldul tău

erau cât un lagăr de concentrare.

 

Tu erai singura deţinută

tu stăpâneai lagărul monstruos

fără milă şi fără-ndurare

tu aveai în mijlocul lui un os

 

ridicat asemenea unei spânzurători

în care carnea ta va fi atârnată

tu erai bradul din faţa muntelui

pe care erai urcată

 

de tine însăţi ca de soldaţii împărăteşti

puşi să tragă la sorţi marea ta arsură

strânsă pe trupul plin de vânătăi

ca o cămaşă fără nici o cusătură.

 

 

 

Ultima amintire

 

spaţiul devora toate lucrurile din el

priveam în tăcere în urma lor

spre locul acela unde nu se mai vede nimic

ca-n pântecele unui animal incolor

 

care mistuie lumea şi flămânzeşte

în chiar vremea în care mănâncă

totul până la ultima fiinţă vie

şi până la ultima stâncă

 

în care a fost îngropat un om

şi până la ultima cruce

pusă în spatele său

nainte de-a se duce

 

aşteptam cu spaimă să ne vină rândul

se apropia fantastica oră

spaţiul devora toate lucrurile din el

şi ne uitam neputincioşi cum le devoră.

 

 

 

Peste zona interzisă

 

Doamne, iar îmi este frică

Un cal alb cu pielea scrisă

Cu vechi cântece de moarte

A scăpat din frâul său

Şi începe să mă poarte

Peste zona interzisă.

 

Şaua roasă de lemn dulce

Lunecă încet sub mine

Şi nu ştiu cât mă mai ţine

Am rămas pe grabănul

Ascuţit de mâna ta

Nu mai mult decât ajunge

Să mă poată spinteca.

 

Mă lipesc de el cu totul

Şi-ntind mâinile spre coama

Argintie şi spre botul

Lung înşurubat în sine

Ca o trâmbiţă de foc

Înălţată către tine.

 

Cresc vertebrele sub mine

Ca vechi aripi lungi de os

Care bat încet de dorul

Dus al unei alte lumi

Pregătindu-l să-şi ia zborul.

 

Îl izbesc plângând în pântec

Şi-n tăcerea brusc lăsată după ultimul cuvânt

Îi simt coasta în picior

Ca pe-un os ce mi s-a frânt.

 

M-am rostogolit în gol

Dar mai sunt încă legată

Cu lanţul de vertebre

Pe care am fost purtată.

 

Calule cu botu-n sus

Calule cu pielea scrisă

Cu vechi cântece de moarte

Nu mă mai târî prin pietre

Stai –e zona interzisă –

cheamă-ţi mânzul să mă poarte

 

înapoi pe şaua veche

de lemn dulce spre câmpie

că ţi-l las să pască-n voie

şi-i dau vin în loc de apă

cum îţi dam odată ţie

 

şi ţi-l pup pe botul cald

şi-n zori îi piaptăn chiar eu

părul lung al coamei ude

cu-un piaptăn din osul meu:

 

calul nu mă mai aude.

 

 

~*~

ILEANA MĂLĂNCIOIU

 

 

 

 

Sursa: http://ilazu.blogspot.com/








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu