Pe cineastul Doru Ionescu l-am așteptat în gara
Dandenong din Victoria, Australia. A venit din România pentru a mă intervieva în
scopul realizării unui episod pentru serialul de la TVR Internaţional Lumea şi noi. Il aștept din 1979, de când
am fugit din țară. Dorul de ţară ne-a făcut pe mulți dintre cei plecați s-o cântăm
prin tot ceea ce facem, ca să contribuim la reputația patriei mamă. «Viața românilor
din străinătate», spune Doru în Cartea
Emiganților, «completează istoria contemporană a României, mai puțin
cunoscută. Poveștile lor de viață bat filmul, începând cu perioada din România și
până la prezentul care se scrie în diasporă…». Cei rămași acasă așteaptă cu nerăbdare
povestea lor și sunt mândri de reputația adusă de fii care nu i-au uitat, care
nu s-au lepădat de tradiție și limbă, de graiul strămoșilor lor. Doru Ionescu s-a
întâlnit cu o sută de români și această întâlnire este cu scriitorul,
jurnalistul, radio/tv producătorul și cineastul Ben Todică din Melbourne.
Ben Todică: Ai, ia, ia! Păi, numai doi? Păi, unde-i al treilea?
Doru Ionescu: N-a venit.
B.T.: Bine aţi venit!
Cameraman: Îmi pare bine, Andrei Ţoneş.
D.I.: Suntem în formulă redusă de lucru.
B.T.: Da, că aţi spus că veniţi cu doi
cameramani.
D.I.: Am schimbat cameramanul, pentru că primul,
la fel ca şi anul trecut n-a obţinut viza.
B.T.: Domnule, v-am aşteptat ca-n tinereţe fără
bătrâneţe; … nu mai vin ăştia… moare moartea în cutie măi, aşteptând… Ia uite
ce-i aicea! Nu mai e parcare. Ăsta o să ne înjure un pic pentru că n-o să poată
trece… Intraţi, vă rog, unde vreţi! Se bucură oamenii ăştia, privesc şi ei
împrejur, văd şi ei ce-i pe-aici…
(Râd cu toţii)…Vă e foame, vreţi să mergem să mâncăm undeva?
D.I.: Deocamdată nu, venim de la micul dejun.
B.T.: Bun, mâncăm după aceea.
D.I.: Atât am aşteptat să ne vedem!
B.T.: Bun, da. Bun…
D.I.: Dacă anul trecut am dat zece email-uri,
acum am dat unul singur că nu mai aveam nicio speranţă cu vizele lor.
B.T.: Așa e cu incertitudinea asta. Nici nu știi
cum să planifici… Mai bine mai târziu decât niciodată… Nevastă-mea a plecat în
China, de-asta nu e aici… voi aţi trimis email-ul după ce a plecat ea, deci,
sunt burlac, cum ar veni.
D.I.: S-a dus cu serviciul, cu ce?
B.T.: Nu, nu… nu lucrează, e casnică… Soţia e
chinezoaică…
D.I.: Aaa….
B.T.: Avem o fată măritată acolo şi băiețelul
ei a început grădiniţa; tradiţia la ei este ca bunicii să fie acolo, prezenţi
cu nepoţelul.
D.I.: Da, da…
B.T.: Deci, ea s-a dus acolo ca să fie cu
nepotul la inceput de an. Noi avem un apartament în Shanghai, în centru, iar
fata locuieşte într-o suburbie. Grădiniţa este mai bună în centru şi au decis
să-l dea la grădiniţa asta; o să se mute şi ei în perioada asta în apartamentul
nostru.
D.I.: Da, da…
B.T.: Deci, de-asta s-a dus acolo să stea vreo
două luni, iar aici băiatul lucrează; … Noi avem doi băieţi şi o fată.
D.I.: Să vă trăiască!
B.T.: Da, mulţumesc! Şi ai dumneavoastră!
Băiatul care stă cu noi este consultant şi lucrează în oraş pentru o companie
care dă consultatii la diferite bussiness-uri cum să promoveze, cum să
îmbunătăţească situaţia, să se extindă în străinătate… depinde unde este postul.
Cel mai mare, pe care l-am adus din România, e psiholog de meserie, e mai
aventurier, nu ştiu cu ce afaceri umblă…, vinde/cumpără, etc., are peste 40 de
ani acum… Iar fata este stewardesă pentru Air New Zealand.
D.I.: Când ați plecat?
B.T.: Eu am plecat în 1979 din România, erau
alte vremuri atunci.
D.I.: Mult mai bune.
B.T.: Dacă ar fi fost România astăzi, România
anilor 70, m-aş fi întors înapoi, dar acum nu mai e aceeaşi Românie, este alta.
Eu sunt de 35 de ani în Occident, iar voi aveți alți 35 de ani de comunism și
democrație, deci sunt 70 de ani între noi distanță ca timp și evoluție; eu am
evoluat cu saxonii voi cu ce-a urmat, vedem lucrurile un pic diferit.
D.I.: Ai auzit Andrei?
A.T.: Interesant…
B.T.: …Eu am trecut fraudulos graniţa în
Iugoslavia, am ajuns în Italia, iar în lagărul în care am ajuns erau vreo două
mii de refugiaţi.
D.I.: Italia era pentru Statele Unite sau în
general?
B.T.: Erau două lagăre mai mari în Europa. Unul
era în Italia şi altul în Austria, la Traiskirchen, lângă Viena.
D.I.: Aha.
B.T.: În Italia era unul la Trieste, aproape de
iugoslavi, lângă graniţă, şi unul central la Latina, lângă Roma, pe care îl stiu
eu. De acolo se emigra în trei ţări: SUA, Canada şi Australia. Şi din Iugoslavia
se putea pleca în Australia; unul dintre noi a plecat din Beograd direct în Australia,
iar patru dintre noi am plecat în Italia.
D.I.: Aţi fost cinci?
B.T.: Da, am fost cinci români. Eu, în
final, am mers cu ei ca să-i ajut să treacă pentru că altfel nu plecam. A fost o întâmplare sau aşa a vrut soarta
să fie. Pentru mine plecarea din ţară nu înseamnă că am fugit pentru că mi-a
fost greu, da de unde; a fost doar o curiozitate, un spirit de aventură. Am fost curios, precum biblicul Adam,
să gust din măr, să văd cum este în vest. Eu am dus-o bine, am fost mulţumit,
fericit în România, n-am avut probleme.
Sună telefonul,
răspunde Doru Ionescu:
«Alo! Uite, ne-am întâlnit cu domnul Ben Todică şi suntem acasă la dumnealui. Ai
ascultat robotul meu? Da, după amiază, Ana Maria Beligan are o urgenţă şi nu ne
mai întâlnim azi. M-aş fi bucurat dacă aş face mâine un interviu cu cei doi
soţi, despre care am auzit numai vorbe bune şi … şi ne întâlnim oricum… Aa, păi nici eu. Tocmai că avea rezerva
asta cu … Aa, păi mâine…, Nu azi, mâine…, O să vorbim, aşa… La revedere!»
D.I.: Tot răul spre bine… După amiază, nu
ştiu dacă am apucat să vă spun, trebuia să mă întâlnesc cu Ana Maria Beligan.
B.T.: Dar aţi fost aseară.
D.I.: Nu, nu, miercuri.
B.T.: Păi, astăzi este miercuri.
D.I.: Am ajuns marţi seara şi am avut
nişte probleme.
B.T.: Aa, ok, lăsăm maşina aici până luăm
(bagajele) din ea… e cam greu de deschis.
D.I.: Da, la hotel n-aveam decat dolari
americani că n-am apucat să schimbăm in dolari australieni, bancile erau închise.
Și nu aveam carduri pe care
să le recunoască ei ca garanţie... chestii din astea…
B.T.: Sunt vremuri grele deci… Poftiți în casă!
D.I.: Apoi am mers cu șeful hotelului
până am găsit o casă de schimb.
B.T.: Vă arăt ce-i de arătat, vă servesc
şi câte-o cafea sau cu ce vreţi ca să vă odihniţi un pic.
D.I.: Vreau să vă ofer o carte, ”Povești cu cântec din Diaspora” și un
DVD, ”Timpul Chitarelor”, publicate
de mine… eu filmez muzicienii români din străinătate. În general, muzicienii români au avut întodeauna
geniu, cred eu, indiferent de gen. Ei continuă să culeagă nu numai căpșuni dar și
aplauze. Am intrat în proiectul ăsta din 2010, lansarea a fost în iulie (odată
cu concertul corului româno-canadian LA MUSE), iar DVD-ul ăsta a însoţit prima
carte şi conține clipuri rock din arhiva Televiziunii Române … şi folk; sunt şi
Phoenix şi Sincron, Dan Aldea, etc.
B.T.: Mulțumesc! M-am bucurat când am citit un
pic din biografie (v-am găsit pe internet); ați lucrat ca dj în muzică şi radio,
etc. Și eu am fost dj. Avem ceva în comun.
D.I.: Eu când v-am studiat, la rândul meu
biografia, am văzut că m-aţi luat pe nepregătite … citisem câte ceva, dar totul
se întâmpla anul trecut; însă anul ăsta am fost destul de bulversat. Am primit
aprobările pentru Australia şi operatorul iarăsi n-a obţinut viza, deci credeam
că se va repeta figura şi nu voi mai ajunge.
B.T.: Cu ce vreţi să vă servesc? Vreţi cafea,
ceai, wisky, vin, bere, că nu ştiu cum să vă tratez, că sunteți români; bine, și
eu sunt român, dar acum sunt aici în Australia şi după distanța asta de 70 de
ani între noi, cum ziceam mai devreme şi cum Eugen Cristea, actorul Teatrului
Nottara care a fost aici, spunea, noi suntem altfel de români: ”voi sunteți
românii anilor șaptezeci”… nu ştiu cum mai e moda pe acasă.
A.T.: Eu sunt un pic răcit și cred că un ceai
mi-ar prinde bine…
B.T.: Cel mai potrivit. Apa este aproape caldă.
Ce fel de ceai doriţi?
A.T.: Nu ştiu, un ceai mai potrivit.
B.T.: Şi de fructe dacă vreţi…
D.I.: E foarte schimbător timpul pe aici, prin
Melbourne.
B.T.: Eu eram necăjit că începuse să plouă.
Ieri, alaltăieri, a fost o vreme frumoasă şi-mi ziceam, dacă vin marţi, uite ce
vreme urâtă e! Nici nu pot să iasă, poate vor să filmeze pe afară sau…
D.I.: Iniţial am vrut să luăm trenul din Sydney.
Am fi făcut zece ore și la Informaţii ne-au zis: “Aveți grijă băieți, că în
Melbourne e mai frig ca aici”. Ne-am speriat. Pe urmă, ne-am întâlnit cu
Loredana Tomescu, dacă o știți!
B.T.: Da, o ştiu. E din Sidney.
D.I.: Și ea ne-a spus: «Ce vorbești, domnule! E
o căldură mortală la Melbourne! Uite ce poze am făcut acolo!»
B.T.: Păi, depinde de situaţie, că aici pot fi
patru anotimpuri într-o zi, dimineața plajă, seara schiuri, deci cam greu.
D.I.: …Și în avion ne anunță pilotul că mai
tragem o tură în jurul aeroportului că e ploaie torenţială jos și nu putem
ateriza.
B.T.: Da, da.
D.I.: Bine, ştiam de anul trecut când am vorbit
cu diverşi oameni pe care doream să-i intervievez; ei mi-au spus că e mișto să
vii de revelion, când e vară în Australia, adică iarna în România, dar n-am
cum; numai vara pot pleca din țară.
B.T.: Ei, ia vedeţi, vă place?
A.T.: Mulțumesc!
D.I.: Sănătate! Mă bucur că v-am cunoscut.
B.T.: Asemenea! Şi eu.
D.I.: E bun. E bun.
B.T.: Sâmburi de caise, cireşe, vişine.
D.I.: Îmm, mmm, mmmm…
B.T.: Votcă ”Leningrad” de 40 de grade.
D.I.: Rețetă proprie?
B.T.: Da.
D.I.: Foarte bună.
B.T.: Da. Vă mai fac un ceai?
A.T.: Da! Vă rog.
D.I.: Pe Ana Maria… am cunoscut-o prin
Loredana…
B.T.: Aha…
D.I.: Și când am vorbit cu ea am aranjat
să ne vedem de dimineață, însă cu o seară înainte am primit mesaj că are o întâlnire
și am amânat interviul. Acum suntem la dumneavoastră.
B.T.: Da, da… Ea e foarte ocupată, dar
sigur că atunci când te întâlneşti cu Ana Maria Beligan, te întâlneşti cu Radu
Beligan. Radu e un «Everest».
Face parte din identitatea noastră. În ciuda vremurilor comuniste, el a ales
mai bine decat Petre Ţuţea să poarte mai departe stindardul culturii romane
«facandu-se frate cu dracul»… ca sa ducă mai departe spiritul poeziei si
teatrului romanesc. Ţuţea s-a sacrificat şi-a ramas dat uitarii, aruncat în sărăcie
chiar după venirea la putere a democraţiei, cand putea fi onorat cu o catedră
la una din universitaţile noastre. Ce timp mort şi pierdere pentru naţiune.
D.I.: Nu, nu, pe mine mă interesează doar
povestea ei, ca emigrantă.
B.T.: Aveţi vreo preferinţă la ceai?
A.T.: Green tea (ceai verde).
D.I.: Ați cunoscut-o?
B.T.: Da, da este foarte de treabă, a predat şi
la şcoala de film din Sidney şi aici… a făcut şi film. Am văzut un documentar de-al
ei făcut pentru Universitatea Monash şi mi-a placut foarte mult.
D.I.: Ce-a predat?
B.T.: Nu ştiu exact ce materie a predat din
film. Acolo sunt mai mulţi profesori şi predă fiecare un anumit subiect. Toţi
cei care vin din România sunt extraordinari de bine pregătiţi; noi românii avem
o paleta larga de cunostinţe generale in jurul materiei pe care o predăm si ne
facem usor inţeleşi, putem vorbi de orice subiect. Românul se implică în toate,
pe când cei de aici sunt foarte specializaţi şi din acest motiv par, în general,
slabi. Ei se specializează doar într-un domeniu, o secțiune din arta filmului…,
pe care o fac BINE. Am
aflat despre Ana Maria intâmplator, cercetând lumea artelor din Australia. Poate c-ar fi trebuit sa-i solicit un
interviu, însă nu te gândeşti niciodată să-ţi intervievezi colegii.
Zahăr, lapte, ceva?
D.I.: Un pic de zahăr, dacă se poate.
B.T.: Aşa. A mai făcut câteva emisiuni şi cu
mine la radio şi cu Eugen Ionescu.
D.I.: Ionescu?
B.T.: Eugen Ionescu este profesor de științe
economice și politice. A predat la Melbourne University…, acuma este şi el la
pensie, este la radio de multă vreme. E aici de prin anii 50. El fiind mai
vechi aici, a fost prin România ca jurnalist, a avut relaţii cu toţi
preşedinţii, cu toţi miniştrii de pe vremuri… i-a cunoscut pe toţi dumnezeii
sau tartorii. Eu fac emisiuni cu el. Are o oră de emisiune şi eu îi realizez
partea tehnică, cum ar veni. Eu fac pentru el ce-ar fi putut face Pleşu pentru
Ţuţea când a fost ministru; pentru că îi este mai ușor… dar el se duce în
România foarte des, cunoscându-i pe mulți dintre demnitarii de la noi.
D.I.: Acum după revoluţie?
B.T.: El se ducea şi înainte, când era
Ceauşescu. Dacă e aici de prin cinzeci, îţi dai seama că Eugen n-a avut
probleme cu comuniştii. Da, a avut acces la toţi. A adus o grămadă de echipe de
teatru, l-a adus pe Dan Puric aici; şi Teatrul Nottara, Arsinel, doamna
Buciuceanu şi Stela Popescu au fost aici, și l-a promovat şi pe Constantinescu,
ca preşedinte. Iliescu n-a venit în Australia; i-a fost frică, nu ştiu de ce că
nu i s-ar fi făcut nimic. Noi ne-am bucurat şi de Ceauşescu când a fost în Australia.
Bineînţeles că nu am ajuns lângă el. Cel mai aproape de Ceauşescu am ajuns cand
am defilat de 23 August in Bucureşti; şi când a trecut prin Bocşa Româna, ne
scoseseră pe toţi de la şcoala profesională UCMMA şi ne inşiraseră pe marginea
drumului cu domnul pedagog Sirotenco, de pe la şase dimineaţa, că preşedintele
venea in limuzină decapotabilă de la Reşiţa şi mergea la Timisoara; a sosit pe
la trei după amiază; eram pe marginea şoselei frânţi de foame şi de oboseală
făcându-i din mana lui şi Elenei. Eu am fost in blocul de defilare de 23 August, băteam pasul sus…
defilam… Sigur că atunci îţi imaginai cum e să-l împuşti pe Ceauşescu cu puşca
mitralieră din dotare de la defilare. Te vedeai eroul României. Aşa erau vremurile, cu toate că după ce l-au
omorât, eu am plâns. Eram în concediu la Adelaide, am văzut la televizor totul
şi am început să plâng, pentru că am crescut cu el pe cărţile de limba română
şi istorie; am votat pentru el; şi când a murit Gheorghiu Dej am plâns. Noi copiii,
la şcoala din Ciudanoviţa, l-am ales pe Ceausescu ca fiind cel mai tânăr şi
pentru că ni se spunea ca își iubea țara necondiționat. A fost un mare român în
simplitatea sa şi nu se cădea să-l omoare. El a facut pentru România şi a construit
ceea ce nu au facut mulţi până la el. Poate Ştefan cel Mare…care a construit
mânăstiri! Tatăl meu şi mama mea m-au bătut de mi-au sărit fulgii și ce…
trebuia să-i împușc? Noi ăştia care suntem mai pământeni, mai legaţi de brazdă
iubim altcumva, avem altfel de suflet faţă de politicienii de azi, care sunt
perverși, rafinaţi sau crescuţi şi educaţi în occident. Toți dau ordine de război,
dar nici unul de-a construi. Toţi critică distrugerea ecologiei criticând vaca,
însă nimeni nu are curajul să menţioneze industria de razboi pentru distrugerea
globala a ecologiei. Prin deciziile lor, mor azi milioane de oameni și nu îi
amendează nimeni, darămite să-i împuște, ca pe Ceaușești. Trăim vremuri tulburi!
Toţi ar trebui internaţi, zău! Niciunii nu mai servesc cetăţeanul şi constituţia.
D.I.: …Până să fie influențat de regimul acela
asiatic sau de nevastă-sa, prin anii 60 era semizeu, la sfârşitul anilor 60, nu?
Dăduse libertate mai multă în țară și începuse să se desprindă de Rusia.
B.T.: Da. Oricum și oricine ar vorbi de el de
rău, el va rămâne în istorie ca om politic, ca un mare român; mai târziu va fi
scos în evidenţă ca patriot şi ca mare iubitor de ţară, ca şi conducător;
pentru că în simplitatea lui, ţăran fiind, el a fost foarte legat de ţară. A
crezut mult mai mult în patriotism şi în popor decât ăştia care sunt
sofisticaţi şi educaţi şi dresaţi în străinătate. A făcut extraordinar de multe
lucruri, a făcut sacrificii; sigur că n-a fost vina lui, că aşa a fost situaţia
politică internaţională; iar noi am fost băgaţi în datorii şi a crezut că aşa
se va elibera. Sigur că, în final realizezi că nu este nimic permanent şi nimic
solid în lume, că, de fapt totul este o MANIPULARE, un EXPERIMENT. Mai târziu,
descoperi că toată omenirea asta e o scenă de teatru, că istoria, totul e un
joc, te trezeşti la realitate şi mori tăcut. Majoritatea din cei care mor bătrâni, mor pe
gânduri. Măi ce… mizerie a fost toată chestia asta!
D.I.: Problema e să trăieşti până la 60-70 de
ani, eu am 49…
B.T.: Mulţi înainte!
D.I.: Mulţumesc, asemenea! Andrei are 30 și… El este deja altă
generaţie şi se gândeşte cum va fi în 20 de ani. Doamne ajută să trăiesc. Cum
va fi lumea şi dacă voi înţelege mai mult din ea. Spun asta, pentru că momentul
ăsta pentru mine e o varză şi-o degringoladă.
B.T.: Acuma suntem la mijlocul schimbării; se
aşteaptă ca generaţia mea să moară, cei care au o altă istorie, un alt trecut,
un alt fel de gândire, iar cei tineri sunt lăsaţi în paragină. Programele școlare
şi educaţia sunt complet dezechilibrate şi sărăcite tocmai ca să-i poată trece uşor
la un nou sistem de gândire, o nouă formă de conștiință. De la instituţia
familiei bărbat-femeie, probabil se va ajunge numai la bărbat-bărbat sau
femeie-femeie, sau bărbat-porc, femeie-câine, sau cine ştie, om-copac. …Nu mai
înţelegi nimic, nu te mai miră nimic. Depinde de cât de mult o să reziste lumea
şi dacă „satana”, ăsta care ne manipulează pe toţi, diavolul care i-a cumpărat
pe toţi, trage de sfori, că acum toţi sunt cumpărţi; nu poţi să mai judeci
nimic din România, pentru că România este nimic în comparaţie cu cei care
conduc lumea, cu cei cu ”parul mare” care dictează… şmecherii trag sforile. România
se află între balauri, românii sunt complet nevinovaţi; ei sunt aşa din cauza
istoriei şi din cauza situaţiei internaţionale.
D.I.: Nici sus la conducere nu avem oameni
buni.
B.T.: Da, n-avem un punct de reper, păcat …
D.I.: Pe întreg pământul, nu mai e nimic pe
care să ne sprijinim…
B.T.: Nu! Golăneală! Totul este confuzie, peste
tot se minte, se spune că este albă şi e neagră, şi ţi-o bagă în cap până şi tu
crezi, cazi de acord şi intri în jocul căpcăunilor sau renunți. Zmeul care a
furat-o pe Cosânzeana are drepturi mai mari decât împărăţia.
D.I.: De ce este golul acesta aici? (Doru observă o deschidere în perete,
deasupra șemineului)
B.T.: A, era un raft de sticlă aici, pentru
vaza de flori (pe perete sunt și câteva
fotografii)... Aici sunt când am cunoscut-o pe nevastă-mea… ea cu fetița…
da, o să vă arăt mai multe poze. Aici este nevastă-mea cu băiatul care este
consultant, aici sunt eu cu băiatul din România. Vă dau un album, să vă uitaţi;
v-am pregătit o serie de chestii pe care puteţi să le filmați, fotografii și
diplome, medalii din ţară primite de la Ion Popescu Gopo, de la Alecu Croitoru,
Alexandru Satmari, Bob Călinescu…
Medalia de bronz pentru filmul ”Visul”
câștigată la Festivalul de film de la Timişoara, la primul cineclub din România,
C.F.R. Timișoara, înființat de sindicatele muncitorilor ceferiști în colaborare
cu ACIN… că dacă tot am început să vă arăt… Potra era președintele juriului atunci...
era renumită revista Cinema, pe care
o citeam cu admirație; am fost abonat și aici. Îi urmăream cu atenție pe Călin
Căliman, Ecaterina Oproiu și Florian Potra care scriau despre activitățile
cineamatorilor din țară după care tânjeam nespus. Eu fac filme de la 12 ani. Le
am aici, vi le pot prezenta, poate le includeţi în montaj. Am şi material
filmat în țară: role cu filme de 16 mm făcute de mine în 74, tanc de developat,
că ne developam singuri filmele în România; am aparat de proiecţie de 16 mm, mai
multe de 8 mm… aparate de filmat, mese de montaj, teleobiective, am o grămadă
de chestii…
D.I.: Putem lua nişte fragmente pentru a le
insera în emisiune. Le aveţi în format digital, că eu nu am posibilitatea de
transfer?
B.T.: Da, vi le pot da astfel. Am dat un film in
alb/negru de prin 75 pentru ilustrarea documentarului ”Copiii uraniului” a lui Iulian Manuel Ghervas și Adina Popescu; au obtinut
cu el premiul pentru Cea mai bună cercetare într-un film românesc la
ASTRA Film, Sibiu, 2009… produs de Libra Films. Au luat deasemena premiul
pentru material de arhivă. Eu le-am dat filmul şi ei au folosit secvenţe.
Filmul se intitulează ”Banat Uraniu 25”
și poate fi vizionat pe You Tube:
Da, pot să vă dau multe materiale… am peste 300 de filme pe YouTube. Dacă
aveţi probleme cu drepturile de autor sau sunetul, puteți include doar imagini
fără muzică…sunt ale mele. La multe sunetul e natural și nu aveţi probleme. De
exemplu, am un film pe 8 mm, de 25 de minute, pe care l-am realizat pentru o
poziție de documentarist în Canberra. Un film fabulă. L-am filmat in 8 mm, cu mişcare din mână, fără
trepied. Se intitulează ”Labirintul”, iar pentru sunet si muzică
am decupat segmente din mai multe filme de la Hollywood. Am mixaje probabil din
vreo 20 de filme … care reprezintă dialogul dintre un câine şi o pisică care
discută şi se ceartă. Filmul este pe YouTube de mai mulți ani și recent Sony
mi-a dat drept de autor la toate sunetele de pe filmul ăsta. Deci, poate fi arătat
fără probleme. Probabil că le-a plăcut și-au făcut un gest de caritate pentru
talent și încercare, că bani nu am.
D.I.: E o piesă inedită.
B.T.: Da, l-am făcut manual cu genericul
scris de mână. E original,
din mână, un tablou.
D.I.: O sculptură.
B.T.: Am stat într-o cameră de hotel,
l-am editat şi m-am dus la interviul ăla. Când l-au văzut au exclamat ca era limbajul cinematografic
european; însă nu era ceea ce căutau ei pentru filmul documentar într-un
studiou de stat. În anii 80, era la modă, în special la englezi, sa fie totul filmat
pe trepied; totul era static, imaginile erau fixe. O mică mișcare a camerei în
cadru și erai penalizat. Azi, după mai bine de 30 de ani, au început toți să
filmeze, inclusiv în lumea anglo/americană, din mână, să fie acceptate mișcările
ca limbaj cinematografic.
D.I.: Revoluția europeană...
B.T.: Birocrații artelor din guvern se lăudau:
uite ce lumini frumoase sunt seara în Melbourne, uite ce scenă frumoasă de seară…
ori eu veneam de la filmul european, în care limbajul nu era, cum spunea Alfred
Hitchcock, «teatru filmat», în care doar povesteşti și arăţi o scenă, o stradă
sau altceva. Oricum, n-am reuşit să intru în rezonanţă cu ei. Așa au fost
vremurile. Am lucrat apoi la TV Canalul 7, la Canberra, ca operator la ştiri, unde
am stat doar 9 luni, pentru că eu vroiam să fac film, dar acolo nu era niciun
acces la film, la procesul artistic. Ieseam cu reportera şi cu şoferul pe teren
la sondaje cu fermieri sau constructori, veneam înapoi la studio, le dădeam
caseta cu filmul la montat, mă duceam la cantină unde erau ținuți cameramanii,
curățam aparatele şi aşteptam o nouă zi. Ori, pe mine nu mă interesa munca asta; eu am
crescut mirosind film de mic şi am vrut acces la procesul creativ, deci am
plecat. Plus, salariul era
mic. Când m-am dus şi-am cerut o mărire de salariu mi s-a spus că o mare vedetă
în Australia, Bert Newton, celebru ani de zile... e pensionar acum, a lucrat
zece ani fără salariu până a ajuns vedetă de televiziune. Imi spuneau: «Uite, ești
popular, te vede lumea pe ecran, îţi vezi numele acolo scris!!!» «Bine, dar am
şi eu nevoie de casă, să-mi fac o familie», am raspuns. Da zice el: «Tu ca emigrant
vii aici şi ceri atâţia bani, tu ai pretenţii de-acuma, din primul an!!?» I-am
lăsat cu logica lor mai ceva ca cea comunistă şi m-am dus să lucrez ca sudor,
cu diploma de sudor de la UCMMR Bocșa. Mulțumesc lui tata că m-a făcut sudor!
Acolo făceam o mie de dolari pe săptămână. Ca subcontractor, e-o grămadă de
bani. Mi-am făcut casă
în Melbourne, apoi am vândut-o, mi-am cumpărat o altă casă și așa mai departe. În
final, casa am făcut-o numai ca să supravieţuiesc, să am un loc al meu unde să
stau, un cuibușor, însă întreaga viaţă mi-am dedicat-o comunităţii, filmului şi
radioului. Toţi banii pe care i-am avut, i-am băgat în această dragoste, pentru
că asta m-a ţinut în viaţă. Aşa am rămas român, altfel eram terminat. Nu pot să
mă conectez cu cei de aici, venim din mitologii diferite; sunt oameni buni, dar
nu-mi cunosc vecinii, n-am nimic cu ei, n-au nimic cu mine, aşa e moda aici. Singura
mea identitate, CONSOLARE/CONSOLIDARE este românismul. Am pus toţi banii ăştia
în pasiunea copilăriei mele: de-a-mi face mândru aproapele și țara. Dacă era să
strâng banii, probabil aş fi fost ca Nicu Cojocaru sau alţii, care sunt
multimilionari. Dar e vorba
de chemare, depinde ce-ţi alegi… asta a fost chemarea mea, aceea chemarea lui.
D.I.: Unde o să facem interviul?
B.T.: Alegeţi unde vreţi!
D.I.: Arătaţi-ne laboratorul!
B.T.: Aşa, hai să vă arăt casa. Uite,
vedeţi camera asta, eu am făcut-o singur, cu acoperiş cu tot, eu am construit-o
complet. Aici a fost verandă înainte.
D.I.: Da, da!
B.T.: Aici a fost veranda, aici este dormitorul
nostru…V-arăt aşa, numai să aveţi idee, nu de filmat…, aici când m-am
căsătorit, ăsta este un portret al meu făcut în creion de o mare pictoriţă
poloneză, Alicja Grecka; tot ea l-a făcut şi pe ăsta (un altul de-a lungul coridorului dintre camere). Aici îmi fac filmele. Eu n-am fost
căsătorit de la început cu o chinezoaică; am fost singur in Australia când am
sosit, în 1980. Am locuit apoi cu prieteni, chiriaşi şi partenere, etc. Înainte
făceam totul în camera asta; aici era studioul şi toţi pereţii erau acoperiti
de filme pe stelaje cu role… După ce m-am căsătorit, am mutat băiatul în această
încăpere, cel care locuiește cu noi, iar eu mi-am făcut două magazii în spate şi
acolo am dus toată arhiva. Aici,
la masa asta mi-am montat toate filmele. Masa de montaj Casablanca, am
cumpărat-o cu unsprezece mii de dolari, o avere în 1993, atât era pe vremurile
acelea. Acum poţi s-o găseşti cu două mii de dolari, dar atunci aşa au fost
vremurile. La început am lucrat pe casete Super VHS, acum lucrez pe discuri,
dar în majoritate, eu le-am pus pe casete mici, Mini DV. Am făcut emisiuni
impreuna şi alternativ cu Augustin Luchian, preşedintele grupului romanesc, Mozaic
Românesc de-o oră, duminica, şi miercurea am avut o emisiune documentară de jumătate
de oră, intitulată ”Destinația România”.
Deci, pregăteam în fiecare săptămână două casete şi le dădeam la studio. Aici am făcut toate casetele, aici
le-am editat pe toate. Desigur, am camera de filmat Cannon XL1s, nu mai are
rost să v-o arăt, cumpărată special pentru aceste emisiuni. De restul aparatelor nu mai vorbesc.
D.I.: O putem vedea?
B.T.: Este un tip de cameră pentru reporteri;
într-o viaţă schimbi o grămadă de camere de televiziune. Când am cumpărat
camera, costa zece mii de dolari, am cumpărat-o cu fonduri proprii. Am investit o mulțime de bani.
A.T.: Aaaa, XL1s cu trepied!
B.T.: Da, am cateva trepiede, am vreo
cinci camere, care sunt ale mele. Ce se întâmplă? Eu am făcut şi un scenariu de film impreuna cu un cineast
de origine italiana, Georgio Mangiamele. El este renumit prin faptul ca a
reprezentat pentru prima data Australia la Cannes, pe vremea cand Ciulei participa
cu Padurea Spânzuraţilor. Stilul
italian de film nu a prea fost acceptat in lumea filmului australian, dar asta
e o altă poveste. Deci am depus scenariul la Australian Film unde din sute de
aplicanți se aleg doar unsprezece şi se finanțează unsprezece filme pe an. Mie
nu-mi venea rândul niciodată, că ei se servesc între ei din multe motive, aşa-i
peste tot în lume. Cei care sunt cunoscuţi deja oferă garanţie mai multă de
profit şi li se oferă lor, oricât de bun sau diferit ai fi tu. Unul dintre noi
a făcut o probă: a dat un scenariu de-a lui Fellini şi n-a reuşit. Îţi dai
seama cât de nesiguri sau nevăzători au fost cei de acolo că nu l-au recunoscut
pe Fellini, pe cel mai mare în lumea filmului. Şi atunci mi-am zis: «chiar dacă
ăştia mi-ar aproba o bursa de jumate de milion să fac un film acum, şi mi-ar da
încă una când o să am 50 de ani, o să ajung să fac un film de-o oră sau doua toată
viaţa». M-am gandit supărat pe situaţie: «Dă-i în mă-sa, eu nu sunt aicea
pentru ei! Eu sunt aicea pentru mine. Lumea este a mea să o descopăr”, şi am început să-mi fac teme singur. Deci,
aşa am sute de filme făcute din viaţa şi comunitate, despre oamenii printre
care am trăit, din România şi până aici. Am făcut aşadar cineclub la Bocşa, la
Ciudanoviţa, la Oraviţa, am fost în competiţii în România. Am luat premii de
aur, am luat medalii și mențiuni, și am luat marele premiu pe ţară cu un film
de 4 minute intitulat ”Perseverența”.
Deci, am avut succese în ţară, şi am avut tangenţă cu oameni mari, pe care îi
consider titani ai filmului faţă de cei din ziua de azi.
D.I.: Asta vroiam să vă întreb: aţi
cunoscut pe cineva din Clubul cineaştilor din Timişoara?
B.T.: I-am cunoscut aproape pe toţi.
D.I.: Pe Gelu Şfaiţer?
B.T.: Da, sigur.
D.I.: E la TVR Timişoara, suntem colegi…
B.T.: Pe Lucian Ionică, directorul televiziunii
l-am cunoscut in copilărie ca cineamator. TVR Timişoara a făcut un documentar despre mine prin
2006, realizat de Vasile Bogdan, un cineast multipremiat, apoi am dat câteva
interviuri la Radio Timişoara, jurnaliştilor Simona Pele si Veronica Balaj si
am facut schimb de emisiuni radio cu jurnaliştii Mihaela Dincă si Roxana Iorgulescu de la Radio România Internaţional. Eu l-am cunoscut pe Lucian
Ionică prin Sandu Dragoş; aşa i-am cunoscut mai pe toți marii cineamatori din
țară.
D.I.: Şi Bebe Costinaş… care a murit…
B.T.: Cineclubul CFR de la Timişoara a fost înființat
ca să răspundă necesității însușirii culturii cinematografice. Ca spectatorii să
învete să interpreteze un film. Bela Balazs întreba în continuu prin ziare și
reviste: ”Unde se învață cum trebuie văzute filmele?” Eu eram copil, mergeam şi
mă milogeam la uşa lor, la studioul din Timişoara. Veneam de la Bocşa, unde
eram ucenic la școala profesională. La CFR erau fraţii Dragoş, figuri de
olimpieni. Ştii cum arată CFR-iştii? Îi recunoşti pe stradă când merg prin
Bucureşti, negri, afumați și cu hainele boțite de atâta stat la cârmă. Acesti oameni
înțelepți, calmi și buni la suflet, dupa mulți ani în laboratoarele de
developat film în întuneric, erau albiţi de vaporii de la chimicale.
D.I.: Ca de zăpadă...
B.T.: Eu aveam deja filme făcute la 12 ani. Deci
la 15 ani mă duceam pe la ei şi-mi spuneau: «Măi, băiatule, tu nu poţi să te
înscrii la competiţii, să intri în relații cu noi, să participi la festivaluri
pentru că tu eşti singur. Asta este o instituţie de stat, a sindicatului; tu
trebuie să faci un cineclub sau să găseşti un sindicat să te finanțeze». Eu nu
mă priceam la chestii din astea, dar în final m-am dus şi m-am milogit pe la
UCMMA Bocşa care mi-a dat o cămăruță la biblioteca din Bocşa; acolo am făcut un
mic cineclub. Pe atunci habar nu aveam de filozofia limbajului cinematografic și
de importanța culturii cinematografice pe care o dezbăteau entuziaștii de la
Cineclubul CFR, Sandu Dragoș, Lucian Ionică, Maria Sandu, Gheorghe Kretsch, Dan
Lazarovici sau Emil Matheias și Nicolae Negruțiu de la Oțelu Roșu; eu voiam să
fac filme cu eroi, bucurii și durere, povești de dragoste și cowboys. Filme fără
bani. Eram copil, un tânăr crescut în cinematograf cu filmele giganților lumii.
Am făcut 4 filmuleţe pe 8 mm la Bocșa, Călătorie
cu trenul Bocșa – Reșița, color. Intrarea
trenului Reșița-Berzovia în Gara Vașiova, alb negru. Întâlnire la cimitir, color, realizat cu un elev și o elevă de la
liceu; și Munca voluntară la grădinița
UCMMA din Bocșa Română, alb/negru. Apoi am terminat școala și m-am reîntors
în Ciudanovița, unde am înființat Cineclubul Apollo, pe lângă sindicatul
Exploatării Miniere Banat Oravița. De acum intrasem în rândul cineclubiștilor
români, cu drept de participare la festivaluri și premii. Ultima mea dorință, înainte
de a pleca din țară, a fost să organizez un festival de film la Oravița, unde
să-l invit ca președinte al juriului pe Sergiu Nicolaescu.
D.I.: Ce materiale de arhivă aveți în magaziile
respective?
B.T.: Am toată munca comunitară de peste douăzeci
de ani, o grămadă de fotografii, şi diplome primite de la mai multe instituții
din Vaslui. Aș menționa: Colegiul Economic Anghel Rugină, Biblioteca Județeană,
Casa Corpului Didactic, Palatul Pionierilor și, nu în ultimul rând, Primăria
Vaslui. De asemenea am și alte cadouri de la școli din Vaslui, printre care de
la elevii Colegiului Economic Anghel Rugină … iconițe, măști și un drapel
tricolor, chiar şi o sticluta cu apă sfintita. Toate astea mi-au încântat
sufletul. Toate din tara mea draga! Apoi am colecţionat muzică populară
românească. Nu ştiu dacă generaţiile actuale îşi mai aduc aminte de discurile
de vinil, de plăci. Înainte, emisiunile de radio se făceau cu muzică de pe plăcile
aduse din țară de emigranți. Unele erau zgâriate și crăpate, însă erau o
comoară.
D.I.: Foarte populare…
B.T.: Se făceau și baluri pe vremuri cu ele.
Uite aici diploma de la facultate; am terminat Şcoala de ingineri de sunet … și
pe asta o țin în arhivă… Numai să vedeţi cum arată o diplomă australiană de
inginer de sunet. Mare!
D.I.: E ca un tablou!
B.T.: ….am și diplome de participare la
festivaluri de film din România. Medalia asta de bronz mi s-a dat la Timişoara
pentru filmul ”Visul”… în juriu au
fost criticii de film Călin Căliman şi Florian Potra; asta o am de la Gopo…
D.I.: …V-aţi cunoscut şi cu Eugen Gondi,
bateristul, care a lucrat mult în animaţie, la Bucureşti?
B.T.:Nu-mi aduc aminte. Singurul de la animație pe care mi-l amintesc e Bob Călinescu,
cu măștile de cârpă.
D.I.: Eugen era din Timișoara.
B.T.: Vă daţi seama că eu am plecat din ţară
când aveam 26 de ani; eram totuşi destul de tânăr, dar mi-am adus aceste
fotografii cu mine. Aici am un meci de fotbal; aici fac un film documentar
despre Cheile Nerei; aici sunt la liceu şi aici sunt cu Gopo. Bun venit, Gopo! Aici
suntem la Şcoala de film care s-a ţinut în Munţii Semenic, la Hotelul Sebeş,
nou construit, şi al cărui şef de promoţie a fost el.
D.I.: Dar de Emilian Urse, de la Casa
Studenţilor «Preoteasa» din Bucureşti, ştiţi?
B.T.: Nu ştiu, că sunt mulți cei din Bucureşti…
D.I.: Din păcate, acum câţiva ani, arhiva cineclubului
CFR era blocată; nimeni nu putea s-o folosească pentru că nu se stabilise a cui
proprietate este.
B.T.: Şi eu am lăsat multe filme în România.
D.I.: Eu căutam filme cu Phoenix… e vorba de
perioada lor?
B.T.: Da, da, nişte filme care au luat premii.
A fost revoluția și nu știe nimeni ce s-a întâmplat cu ele. Uite, fotografiile astea
sunt de la Cântarea României, de la Festivalul de film Ecran 5 din Reșița, de
la cineclubul Sânicolaul Mare, Oţelul Roşu, Anina, Lupeni, Băile Herculane,
Galați, Suceava…
D.I.: Haideţi să facem interviul şi după aia ne
mai uităm… Unde să ne aşezăm?
B.T.: Unde vreţi, ori afară, ori înăuntru, nu
ştiu, cum vă convine.
D.I.: Unde găsim lumină?
B.T.: Lumină este în cameră. Dacă vreţi în
centrul camerei, pun scaune în centru camerei…
D.I.: Mergem acolo la atelier, Andrei?
B.T.: Atelierul este o cameră cam mică,
dar dacă vă place, mergem, nu-i nicio problemă.
Cuvântul
purtător de viaţă al numelui sfânt Dumitru
/ Dimitrie îşi află rădăcina în termenii protodaci: Demeter-Demetrius-Demetrios-Dimomitir-Daghimitir semnificând aşadar:
pământul-roditor,
rodul-pământului, pământul-mamă, mama-poporului, spicul grâului, cel harnic, darul
Soarelui, roadele toamnei, belşugul toamnai, etc.
Bunul Dumnezeu-Atotcreatorul şi-a pus Creaţia Sa sub oblăduirea, îndrumarea
şi înrâurirea a două mari Călăuze-Înaintemergătoare precreştine- protodaco-zamolxiene:
Sân George şi Sân Medru, Metru-Mitru,
cel care binecuvintează viaţa prin mirifica Primăvară şi cel care o psalmodiază
întru roadele sale bogate sub porfira Toamnei regale.
Ciclul spiritual al celor doi
călăuzitori-purtători de viaţă, protodaci ai Pământului şi ai Cerului,
descendenţi ai nobleţei Cavalerului Trach, prin harul lui Iisus Hristos: Sân
George şi Sân Medru aduc re-naşterea în fiinţa Creaţiei şi rodul binecuvântat prin sacralitatea înţelepciunii
omului ales.
Întruparea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos preia moştenirea genetică şi spirituală a Naţiunii-Mamă a Neamului primordial pelasgo-traco-scito-geto-dac, prin
Moştenitoarea regală a acestui pământ binecuvântat Fecioara Maria, consfiinţind
totodată tradiţia şi spiritualitatea protodacă, prin aura hristico-creştină.
Icoana
Pământului-Mumă redă atributele şi caracteristicile Maicii Bătrâne, care
ulterior se interferează cu legendele referitoare la Maica Domnului, riturile
temeiului arhaic, invocând astfel sacralitatea Pământului, fiinţa sa
cosmogonică şi sensul său cosmic împlinit şi desăvârşit în Omul creştin ortodox.
Poate
că toate seminţiile pământului îl respectă într-o măsură mai mare sau mai mică,
dar pentru marele Neam dacoromân, Pămânul se bucură de un cult aproape egal cu
cel al Cerului.
Din
ţărâna lui sfinţită cu sângele martirilor, cu suferinţa eroilor, cu demnitatea
credincioşilor, cu nădejdea nestrămutată a cuvioşilor, cu mărturia mărturisitorilor
întru adevăr, cu dragostea atât de dăruită a iubitorilor de Hristos se ţese
porfira Cerului pe care sunt brodaţi permanent Aleşii: Eroii, Mărturisitorii,
Cuvioşii, Mucenicii, Drepţii şi Sfinţii lui Dumnezeu întru nemurirea lor serafică.
Dacii
nemuritori ai Mişcării Ortodoxe Naţionalist-Creştine purtau la gât alături de
Sfânta Cruce, un săculeţ din piele în care era amestecată ţărâna martirică cu
sângele ei sfânt de-a lungul vremurilor din mai multe zone ale ţării noastre.
De fapt se poate spune cu certitudine că pământul Daciei Mari s-a cuminecat
permanent şi integral cu sângele scump al Fiilor ei din faşe şi până la
Judecata de Apoi.
Nimeni
de pe pământ n-a iubit mai mult Pământul-Moşie al Neamului dăruit de Bunul
Dumnezeu, atât de binecuvântat şi atât de râvnit de toţi, din care au odrăslit
atâţia Fii ai Cerului divin!
Aceasta
este dovada supremă a iubirii noastre de Glie, că Noi, Dacoromânii nu ne-am dorit niciodată pământul altora.
Aşadar,
prin întruparea Cerului în sânul Pământului-Mamă se naşte pentru Om dimensiunea
spiritual-hristică a mântuirii sale.
Întreaga
spiritualitate dacoromână a înmugurit, a înflorit şi a rodit milenar sub cupola
religiosului precreştin şi creştin.
Din
sânul religiei s-au întrupat metafizica şi cultura protodacă, din care-şi trage
seva spirituală întreaga omenire.
Pentru dacoromânii-creştini, timpul nu este
trecere, ci curgere, izvor spre veşnicie, iar Pământul ca Moşie a Neamului este
o fiinţialitate sacră logodită cu Cerul.
Pământul străbun este pentru Noi
Dacoromânii la fel de scump şi de drag ca Cerul Strămoşilor.
Dacoromânul ortodox fiind astfel purtător
de pământ cum este purtător de cer, purtător de natură cum este purtător de
poezie, purtător de ţărână cum este purtător de aură, purtător de frumos cum
este purtător de cântec, purtător de lumină cum este purtător de rugă, purtător
de adevăr cum este purtător de jertfă, purtător de folclor cum este purtător de
credinţă, purtător de suferinţă cum este purtător de iubire, purtător de sânge
cum este purtător de soare, purtător de icoană cum este purtător de pâine,
purtător de Dumnezeu cum este purtător de Neam.
El
proiectează în afara timpului veşnicia numelui, iar în afara realităţii
nemurirea Neamului.
Rădăcina
numelui prin harul însuşirii sale stimulează şi semnifică: chemarea, alegerea, gândirea,
simţirea, menirea, creaţia, împlinirea, desăvârşirea purtătorului în raportul
său cu ordinea Creaţiei, cu spiritualitatea Neamului şi voinţa Atotcreatorului.
Forţa
devenirii sale, a purtătorului de nume asumată în tragismul şi iubirea
fiinţială, concretizează genialitatea, autoritatea creaţiei şi a eroismului său
spiritual în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu generaţiile neîntrerupte,
triumfătoare ale Neamului.
Gradul de suferinţă şi nobleţea sufletească al credinţei strămoşeşti a
mărturisitorului înnobilează cultura împodobind chipul, aura Neamului în Icoana
renaşterii sale spiritual-divine.
Sfinţenia
şi autoritatea morală a eroilor, mucenicilor şi mărturisitorilor Neamului
nostru dacoromân este consacrată de fascinaţia lor vie, nemuritoare, care
împărtăşesc generaţiile din potirul lor mistic, înnoitor şi mântuitor.
Cinstirea
lor conferită de Bunul Dumnezeu implică impulsul tainic al veneraţiei noastre
de a îngenunchia în adâncul sufletului lăudându-i, slăvindu-i, mulţumindu-le şi
bucurându-ne totodată, prin duhul transfigurării lor în Fii ai lui Hristos-Mântuitorul
lumii.
*
Dumitru Stăniloae-preot, profesor-Teologul Cetăţii Ortodoxe, s-a născut
în Vlădenii Ţării Bârsei la 16 Noiembrie 1903, sub aura zilei Sfântului Apostol
şi Evanghelist Matei.
După ce
absolvă cursurile strălucitului Colegiu „Andrei Şaguna”, primeşte o bursă
pentru Universitatea din Cernăuţi, dar nesatisfăcându-l se întoarce la
Universitatea Bucureşti, urmând cursurile Facultăţii de Litere. În 1928 îşi susţine la Cernăuţi
Teza de Doctorat cu Titlul: Viaţa şi
opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările
Româneşti.
Mitropolia
Sibiului îi oferă o bursă pentru studiul Dogmaticii şi Bizantinologiei.
Studiază la Munchen, Berlin, Paris, Constantinopol. Este hirotonit preot la 25
Septembrie 1932, numit director al ziarului Telegraful
Român în 1934, iar doi ani mai târziu ajunge rectorul Academiei Teologice din Sibiu, până în 1946 când este obligat de noua dezordine ateo-comunistă să
demisioneze din funcţia de rector. Mai rămâne un an ca profesor, apoi se
transferă la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti.
În 1959 este
arestat şi închis la Jilava şi Aiud. În 1963 este eliberat de ziua lui Mihail
Eminescu şi reintegrat în învăţământul universitar. Conferenţiază la Freiburg,
Heidelberg, Oxford.
În 1971, face
parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care a mers la Vatican.
* Opera sa întru marile capodopere
ale spiritualităţii ortodoxe:
-Viaţa şi
învăţătura Sf. Grigorie Palama.
-Ortodoxie
şi Românism.
-Ortodoxie
şi Naţionalism.
-Naţiune şi
Creştinism.
-Poziţia
domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie.
-Tratatul
de Teologie Dogmatică Ortodoxă în 3 vol.
-Ortodox
Dogmatik, apărută în 2 vol. la Londra.
-Dieu est
Amour, apărută la Geneva.
-Tehnology
and the Churck, apărută la New York.
-Rugăciune,
libertate, sfinţenie, apărută la Atena.
-Prier de
Jesus et experience de Saint Exprit, apare la Paris.
-Le genie
de l’orthodoxie, tot la Paris.
-Spiritualitate
Ortodoxă şi Teologie Morală, 2 vol.
-Spiritualitatea
şi comuniunea în liturghia ortodoxă.
-Chipul
nemuritor al lui Dumnezeu.
-Sf.
Atanasie cel Mare, 2 vol. , în traducere.
-Studii de
Teologie dogmatică ortodoxă („Hristologia Sf. Maxim Mărturisitorul”, „Omul şi
Dumnezeu”, „Sfântul Simeon Noul Teolog”, Imnele iubirii dumnezeieşti, „Sf.
Chiril al Alexandriei, Scrieri).
-Ciclul
Filocalia în 12 volume.
-Numeroase studii şi articole publicate în
revistele de specialitate.
* Distincţii, premii şi merite
deosebite:
·Doctor
Honoris Causa al Universităţii din Tesalonic.
·Doctor
Honoris Causa al Institutului Ortodox Saint Serge-Paris.
·Doctor
Honoris Causa al Facultăţii de Teologie-Belgrad.
·Doctor
Honoris Causa al Facultăţii de Teologie-Atena.
·Doctor
Honoris Causa al Facultăţii de Teologie-Bucureşti.
*„Dr. Leopold Lucas”al Facultăţii de Teologie-Tubigen.
*„Crucea Sf. Augustin de Canterbury.
·Membru
titular al Academiei Române.
+Cetăţean al Cerului cu drepturi veşnice-4 Oct.1993.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, manifestându-şi libertatea
creatoare genială şi slujirea duhovnicească pilduitoare în sânul Neamului
Dacoromân al Bisericii lui Hristos şi-a asumat deplin moştenirea strămoşească
spirituală în calitatea naţională a Neamului, integrându-se ca model ceresc al
Ortodoxiei.
*
Dumitru Bălaşa-preot, supranumit
„Patriarhul de Drăgăşani”.
Ilustrul
teolog, preot, istoric-dacolog, poet, prozator, dramaturg, gazetar, publicist,
editor şi cărturar s-a născut în vatra ortodoxă, care la rândul ei coboară din
vatra milenară a viticultorilor traco-geto-daci, a unor ţărani imperiali
vâlceni, în satul Dealu Mare-Guşoeni la 1 August 1911. Parcurge Şcoala primară din
satul Spârleni, comuna Guşoeni, după care Seminarul Teologic „Sântul Nicolae”
din Râmnicu Vâlcea, ca bursier al celor 8 ani de studiu. Fiind un pasionat
îndârjit al cititului ales, ajunge în clasa a VII-a bibliotecarul Seminarului
Teologic, publicând în periodicele locale, articole şi poezii. În ultimul an de
Seminar fondează revista „Foi literare,, . Debutul în poezie l-a bucurat
nespus, dar l-a adus şi în contact cu Siguranţa lui Carol al II-lea. În 1934
este hirotonit preot pentru Parohia Băleasa-Romanaţi, iar din 1939 slujeşte în
capitala Băniei-Craiova la diferite biserici. A doua arestare are loc în gara
Balş tot din ordinul lui Carol-Lupescu în 1938, când i se oferise o bursă de
studii la Atena.
Mobilizat pe
frontul de Răsărit între 1941-1944, se distinge cu Ordinele militare: Steaua României cu spade şi Virtutea Militară în grad de Cavaler. După
Evenimentele revoluţionare din Decembrie 1989 preotul-veteran este avansat în
gradul de Colonel.
La 16 Septembrie 1959 are loc a
treia arestare pentru 5 ani de zile. Cunoaşte infernul „Fenomenului Piteşti”,
apoi şirul marilor Academii spirituale,
începând cu Colonia Salcia din Balta Brăilei, este eliberat la 31 Iulie 1964.
Dincolo de
slujirea sa exemplară, dincolo de iubirea de Moşie a Neamului Dacoromân,
dincolo de suferinţa şi jertfa adusă pe Altarul creştin-ortodox, dincolo de
laborioasa cercetare istorică a Fenomenului protodac, Părintele Dumitru Bălaşa
a lăsat generaţiilor viitoare un Tezaur grandios al operelor sale nemuritoare,
astfel:
-Date noi despre familia lui Alexandru al III-lea
Voievod, 1569-1576;
-Schitul Iezerul Vâlcii;
-Luptele de la Lânărie;
-Istoricul Mănăstirii Sadova;
-Sfânta Mănăstire Tismana;
-Dionisie Eclesiarhul. Hronograf (1764-1815);
-De la Zalmoxis la Iisus Hristos;
-Suteşti-repere istorice;
-Crinii ţărânii. Un manuscris original din anul
1763, o perlă autentică al limbii române;
-Basmul romanizării. Dacii întemeietorii Romei;
-Codicele de la Suteşti-Vâlcea;
-Roma Veche, cronică ortodoxă daco-romană;
-Marele atentat al Apusului papal împotriva
independenţei Daco-Românilor;
-Dacii de-a lundul mileniilor;
-Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei;
-Monografia oraşului Drăgăşani.
·Alături de aceste volume de referinţă a publicat
zeci de studii privitoare la Istoria Bisericii şi a culturii româneşti.
·Fondator al Fundaţiei Culturale
„Dokiana”-Suteşti.
* Pentru meritele deosebite în
domeniul spiritual-religios, ştiinţific şi cultural Păintele-Patriarh de Drăgăşani, Dumitru Bălaşa a
fost ales membru al multor societăţi şi asociaţii:
·Societatea Scriitorilor Olteni;
·Asociaţia Slaviştilor din România;
·Societatea de Studii Istorice din România;
·Societatea Prietenii Muzeului Nicolae
Bălcescu-Vâlcea;
·Societatea Culturală „Luceafărul din
Floreşti”-Gorj;
·Fundaţia „Academia Dacoromână”-Bucureşti.
+ La 22 decembrie 2002, Cerul i-a decernat Premiul Iubirii Divine.
*
Dimitrie Balaur-preot, născut la Rezeni
în anul 1903, în judeţul Lăpuşna din Basarabia. Face studii strălucite în
cadrul Seminarului Teologic din Chişinău, pe care le desăvârşeşte la Facultatea
de Teologie din Bucureşti prin magna cum
laude, absolvind apoi şi Facultatea de Geografie.
Revenit pe
plaiurile natale este numit la Eparhia Hotinului consilier cultural, iar în
noaptea de Înviere a anului 1937 este hirotonit preot.
Ultimatumul
dat de U.R.S.S. României să se rupă de fiica ei Basarabia, din 26 Iunie 1940,
l-a trimis pe părintele Dimitrie şi familia sa alături de sute de mii de români
în refugiu la Iaşi, la Bucureşti sau oriunde.
Destinul său
de deportat, de prigonit, de persecutat, l-a purtat când spre Vechiul Regat
când spre Basarabia-Mumă. Securitatea atee l-a smuls însă din sânul parohiei
sale din Bucureşti la 4 Aprilie 1959, condamnându-l pentru activitate contra primului stat socialist din lume şi pentru activitate contra orânduirii de stat, la
27 de ani muncă silnică.
A supravieţuit
cruntelor regimuri torţionare de la Jilava, Gherla şi Periprava, fiind eliberat
în 1964.
Cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi-a reluat activitatea de slujitor al
lui Hristos în Bucureşti, considerând că toată suferinţa sa trebuie de fapt să
întregească darul iubirii sale pentru Dumnezeu, pentru Neam şi pentru Ţară.
*
Dumitru Dosoftei Florea-arhimandrit şi
stareţ al Mănăstirilor Cozia şi Ostrov din judeţul Vâlcea s-a născut la 4
Decembrie 1910 în comuna Giuleşti de Vâlcea. Chemarea sa către slujirea lui
Dumnezeu şi a Neamului a fost transmisă prin părinţii săi drept măritori
creştini cu multă evlavie, omenie şi demnitate ortodoxă. A crescut şi s-a
format în această ascendenţă a continuităţii spirituale a Moşilor şi
Strămoşilor Neamului Dac princiar şi voievodal, desăvârşindu-se în misiunea
mistică şi vocaţia pedagogiei creştine. Aflat permanent în slujirea Neamului şi
a lui Dumnezeu, Tribunalul Militar Bucureşti, l-a condamnat în anul 1958, la 9
ani de închisoare, pentru tăinuirea de
persoane, din care a executat 6 până la Decretul cel mare din 1964.
Alături de
rugăciunile de iertare pentru călăii Neamului său şi cele de mulţumire lui
Dumnezeu pentru martirajul său, şi-a continuat binecuvântările primite în
lucrarea sa spre mântuirea personală şi cea întru Neam.
*
Dumitru Şerban-preot, s-a născut în
localitatea Români-Neamţ la data de
1 Iunie 1908. După încununarea studiilor cu merite deosebite la care a adăugat
frumoasele însuşiri şi deprinderi moral-creştine genetice şi educative ajunge
preot-slujitor al lui Hristos pentru parohiile Crucea-Neamţ, Cristeşti-Buda (Tîrgu Frumos), Oşlobeni, Agapia şi Hoiseşti-Neamţ.
Întreaga sa
misiune şi vocaţie a fost aleasă, a fost pilduitoare şi îndrumătoare pentru
generaţia sa, pentru urmaşi, în spiritul marilor Voievozi şi Vlădici ai
frumoasei şi distisei Ţări a Moldovei celei Mari.
Având atitudine duşmănoasă faţă de regimul
democrat-popular, vigilenta Securitate l-a arestat în anul 1962, fiind
condamnat prin Tribunalul raionului Târgu Neamţ la 3 ani de închisoare. Deşi
perioada de închisoare a fost relativ scurtă, regimul torţionar a fost lung şi
neîndurător, abătut atât asupra sa cât şi asupra familiei în perioada detenţiei
şi după.
Curajul,
tenacitatea, credinţa, nădejdea, dar mai ales jertfa dăruirii l-a dăltuit în
biruitor asupra răului încetăţenit prin drepturi
democratice.
Părintele Dumitru a rămas în memoria posterităţii
ca model de slujire şi de jertfă pentru Neam şi Dumnezeu.
*
Dumitru M. Şerban-preot, s-a născut în
Poiana de Sus, judeţul Dâmboviţa la 11 Iunie 1907. Absolvă şcoala primară în
satul natal, cursurile Seminarului Central şi ale Seminarului „Patriarhul
Miron” din Câmpulung Muscel şi pe cele superioare ale Facultăţii de Teologie
din Bucureşti. Este înzestrat cu darul scrisului, publicând în „Satul”,
„Tinerimea creştină”, sub pseudonim. În anul 1936 este hirotonit diacon şi apoi
preot pentru slujirea ortodoxă în cadrul Mănăstirii Surpatele din judeţul
Vâlcea, până în 1940 şi de aici transferat la biserica parohiei Domniţa Bălaşa
(Zidurile) din comuna Crovu, azi Odobeşti al cărei ctitor a fost.
Misiunea şi
atitudinea sa propăvăduitoare şi unificatoare s-a aşezat ca o piatră de temelie
a demnităţii Neamului şi ca un stâlp de nădejde al slujirii mesianice.
După prima
încercare de arestare în 1948, eşuată, este rearestat în 16 Decembrie 1958, şi
închis în beciurile Securităţii din Calea Rahovei. Graţie regimului de tortură aplicat cu mare risipă a fost omorât
după 3 luni de schingiuri bestiale şi aruncat în groapa comună a cimitirului
Bisericii comunei Jilava. După 1965 moaştele părintelui Dumitru se odihnesc binecuvântate în pământul Bisericii
ctitoriei sale.
*
Dumitru Iliescu-Palanca-preot, s-a
născut în satul Palanca al comunei Nemoiu din judeţul Vâlcea, la 26 Octombrie
1903. Absolvă şcoala primară în comuna natală, apoi Gimnaziul „Brătianu” din
Drăgăşani. Începe cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae” la Râmnicu-Vâlcea, le
continuă la Roman, după care revine la Vâlcea. Este hirotonit preot pe seama
parohiei Olteniţa-Ilfov la 23 Decembrie 1928, parohie unde a ridicat o nouă
Biserică, un cămin cultural cu bibliotecă şi sală de festivităţi unde organiza
şezători populare, dispensar, s-a ocupat pentru elecrificarea comunei, fiind cu
adevărat Păstorul comunității.
Părintele Dumitru-Palanca a fost un
zelos slujitor al Domnului şi al comunităţii sale, prin predică, liturghie şi
condei. A publicat articole, broşuri, nuvele, poezii, schiţe, traduceri,
fondând şi două reviste de referinţă: „Păstorul Ortodox” şi „Păstorul Creştin
Ortodox”. Între 1932-1936 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Chişinău
pe care o absolvă cu prodigioasa distincţie Magna
cum laude. Un an mai târziu termină şi cursurile Seminarului Pedagogic din
Iaşi.
Împreuna sa
slujire de profesor şi preot, la catedră sau la altar a fost de o înaltă
conştiinţă şi demnitate, de o mare responsabilitate şi onoare, de o profundă
credinţă şi o inegalabilă dăruire ortodoxă.
Este arestat
prima oară sub guvernarea Antonescu, la 27 Decembrie 1942 şi reţinut în lagărul
de preoţi de la mănăstirea Tismana. Următoarea arestare are loc în 1948 cu o
condamnare la 20 de ani muncă silnică pentru învinuirea de uneltire contra ordinii sociale.
Între pauzele
anchetelor, torturii şi terorii părintele şi-a continuat slujirea lui Dumnezeu
alături de marea sa suferinţă, înălţându-se la ceruri prin jertfa supremă de la
Colonia Salcia, la 17 Martie 1963.
*
Tuturor purtătorilor sfântului
nume Dumitru /Dimitrie întru mulți ani Luminoși!
