vineri, 31 august 2018

SIMPLITATEA - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ




SAREA - Sfantul Nicolae Velimirovici

        Sarea este simbolul crestinilor de acum, care îi îndreapta si pe altii. Sufletul, sarat bine cu învatatura lui Hristos, nu se da stricaciunii, si de aceea ajuta si aproapelui sau sa se împotriveasca alterarii. „Voi sunteti sarea pamântului”, a spus Domnul nostru cel Preasfânt (Matei 5, 13). Aceasta se refera nu doar la Apostoli si la preoti, ci la toti crestinii în general. Daca crestinatatea îsi pierde puterea, facându-se lipsita de sare, cu ce se va mai „sara” neamul omenesc? Cu ce se va mai salva atunci omenirea de la alterare? Daca sufletul nu are întru sine adevarul lui Hristos, el se face lipsit de sare si devine fara gust. Pentru aceasta oamenii de pe pamânt putrezesc, trupurile lor prefacându-se în tarâna. Sarea înseamna, de asemenea, si har ceresc. Despre acest lucru vorbeste Fericitul Teofilact: „Despre faptul ca harul este sare citeste la Sfântul Pavel: «cuvântul vostru sa fie cu har, presarat cu sare»”. Prin urmare sarea este simbolul crestinului din lume si a harului dintru acesta.

Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 36-37




SIMPLITATEA

„Simplu, lin să le faceţi pe toate…Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli.”

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu bine face și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”

„Nu exista in om lucru mai mare decat constiinta odihnita. Este lucru mare sa nu te mustre constiinta ca ai fi putut face si altceva si nu ai facut-o. Atunci omul are o bucurie launtrica si toata viata lui este praznuire. Aceasta bucurie launtrica da putere duhovniceasca.
– Parinte, cum va pricepe cineva daca ceea ce face este placut lui Dumnezeu?
– Omul are o vestire launtrica.
– Ii ajunge vestirea lui proprie sau ii trebuie si marturia altora?
– Vorbesc despre unul care are constiinta corecta. Nu vorbesc despre unul care are constiinta gresita. Constiinta corecta il vesteste corect pe om. Atunci omul simte siguranta, nadejde si spune cu smerenie: “Eu nu sunt vrednic de rai; sunt pentru iad, dar cred ca dragostea si mila lui Dumnezeu nu ma vor lasa”. Simte aceasta pentru ca se nevoieste; nu sta fara sa faca ceva si isi odihneste gandul sau, spunandu-si: “Dumnezeu ma va mantui”. Constiinta… lucru infricosator! Nu exista foc mai mare, iad mai mare ca arderea constiintei. Nu exista vierme mai infricosator si mai chinuitor ca viermele constiintei. Cei osanditi vor suferi vesnic, deoarece ii va chinui gandul ca au pierdut bunatatile raiului pentru putini ani de viata pamantesca, desi acestia au fost plini de mahniri si neliniste. Atunci patimile dobandite nu-i vor mai satisface, iar aceasta va fi un alt chin.
– Parinte, cum poate trai monahul in chip practic martiriul constiintei?
– Martiriul constiintei este pentru toti oamenii; nu numai pentru monah. Monahii au pe deasupra si martiriul cel dulce al nevointei. In esenta, nu exista martiriul constiintei pentru unul care se nevoieste corect. Pentru ca pe cat il doare mai mult pe cineva duhovniceste, adica pe cat il doare mai mult fie pentru halul in care se afla, fie pentru ca se face partas la Patima Domnului, cu atat este rasplatit prin mangaiere dumnezeiasca. Chiar daca are mahniri, suparari etc., atunci cand constiinta ii este odihnita, simte inlauntrul sau mangaiere dumnezeiasca”.
     „De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei probleme, folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie, ochii ne ustură, somnul nu ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri insistente. In cele din urmă aflăm o soluţie, dar după aceea Dumnezeu ne dă şi o alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem şi ne rămâne numai durerea de cap a unei nopţi nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă Dum­nezeu nu merge înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp ce rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea cele greu de izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne sprijinim pe acţiunile noastre omeneşti, iar Acela va face ceea ce este mai bine.
         Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi, să spuneţi întotdeauna: “Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva. Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: “Mâine dis-de-dimineaţă, mă voi duce la vie”, îi spune femeii lui. “Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea. “Vrea, nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela. A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum a început o ploaie atât de mare încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă: “Cine este?”, întreabă femeia lui. “Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.”
         Un frate a mers odata la Avva Felix, impreuna cu cativa mireni. L-a rugat fratele sa le spuna cuvant, insa batranul tacea. Dupa ce l-au rugat mult, batranul le-a zis:
– Vreti sa auziti cuvant ?
Au raspuns:
– Da, avva.
Atunci le-a spus:
– Acum nu mai este cuvant. Atunci cand intrebau fratii pe batrani si faceau ce le spuneau batranii, Dumnezeu le dadea cuvant pentru folosul celor care intrebau. Acum, insa, pentru ca intreaba, dar nu fac ceea ce aud, a luat Dumnezeu harul de la batrani si nu gasesc ce sa graiasca, fiindca nu mai este cel care sa lucreze.
Auzind aceasta, au suspinat si au spus:
– Roaga-te pentru noi, avva !”

”Ritmul de viaţă al oamenilor a devenit foarte grăbit şi ajunge să fie tot mai alert; toţi aleargă, tuturor le este teamă că întârzie undeva, că nu mai prind pe cineva, că vor rata ceva, că nu vor face altceva. Maşinăriile se de­plasează prin aer, prin apă şi pe pământ, dar nu aduc fericire umanităţii, ci, dimpotrivă, distrug starea bună a lucrurilor care a mai rămas pe pământ.

In lume a intrat graba, goana diabolică. Tainei acestei goane ne-o descoperă Cuvântul lui Dumnezeul, în capitolul 12 din Apocalipsă:

Aţi auzit: satana a coborât pe pământ şi pe mare cu o furie nestăpânită, „ştiind că mai are puţină vreme“. Iată care este sursa acestei goane a lucrurilor şi a concep­ţiilor din lume, iată de unde provine această grabă şi în tehnică, şi în viaţă – un maraton tot mai alert al oame­nilor şi al popoarelor în general.
          Împărăţiei lui satan curând i se va pune capăt. Iată un motiv de bucurie pentru cer şi pentru oamenii de pe pământ care vieţuiesc cereşte. Răul condamnat, presimţindu-şi pieirea, aleargă pe pământ, tulbură umanitatea, se umflă până la limita puterii sale şi îi obligă pe oamenii care nu şi-au pus pe fruntea şi inima lor pecetea crucii Mielului lui Dumnezeu să se îndrepte impetuos înainte şi să-şi accelereze ritmul de viaţă. Răul înţelege că, doar prin acest iureş al oamenilor şi al popoarelor, el ar pu­tea reuşi să facă părtaşi ai pierii sale încă o parte din umanitate.
(…)Treburi şi iar treburi, griji, nevoi, urgenţe, conştiinţa importanţei tuturor acestor lucruri… Bietul om! Dar unde este bunătatea ta, unde este chipul tău? Unde eşti tu în­suţi, omule? Te ascunzi după roţile şi şuruburile roţilor vieţii care se rotesc continuu? Totuşi îţi voi spune: grăbeşte-te să faci binele, câtă vreme mai vieţuieşti în trup. Umblă în lumină, câtă vreme mai eşti în trup. „Umblă în lumină, câtă vreme mai este lumina“ (vezi In 12, 35). Vi­ne noaptea când nu vei mai putea practica binele, chiar dacă ți-ai și dori.”

”E proprie stelei lumina din jurul ei; tot aşa e proprie cinstitorului şi temătorului de Dumnezeu simplitatea şi smerenia. Căci nu este alt semn, care să facă cunoscuţi şi să arate pe ucenicii lui Hristos, ca cugetul smerit şi înfăţişarea umilită. Aceasta o strigă toate cele patru Evanghelii. Iar cel ce nu vieţuieşte aşa, adică întru smerenie, cade din părtăşia Celui ce s-a smerit pe Sine până la cruce şi moarte, care este şi legiuitorul cu fapta al dumnezeeştilor Evanghelii. ”


„Niciodată, copilașul meu, nu trebuie să-ți pui nădejdea în om. Aceasta este o mare greșeală, este o greșeală fatală. Fără hotărârea lui Dumnezeu omul nu te poate apăra, nici mângâia. Trebuie să rânduiască Dumnezeu. Fără ajutorul lui Dumnezeu omul este neputincios.”
         „Simplu, lin să le faceţi pe toate. Să nu faceţi nimic cu scop. Să nu spuneţi „O să fac aşa, ca să obţin acest rezultat”, ci să lucraţi aşa, lin, fără să o ştiţi. Adică să vă rugaţi simplu şi fără să vă gândiţi la ce vă va dărui Dumnezeu înlăuntrul sufletului. Nu faceţi socoteli. Ştiţi, fireşte, ce dăruieşte Dumnezeu atunci când vii în atingere cu El, dar e ca şi când n-aţi şti. Să nu vorbiţi despre asta nici măcar cu voi înşivă. Astfel, când ziceţi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să o ziceţi lin, lin, şi să nu vă gândiţi la nimic altceva în afară de rugăciune. Acestea sunt lucruri foarte delicate şi este nevoie să lucreze harul lui Dumnezeu. Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire. Cel bun, cel bun şi frumos, care nu are gânduri viclene, atrage harul lui Dumnezeu. Întâi de toate, bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu; sunt temeiurile pentru ca Dumnezeu să vină şi să-Şi afle locaş în noi. Dar cel bun trebuie să cunoască şi vicleniile diavolului şi ale oamenilor, deoarece mult se va chinui. ”
            ”L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor.
L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec.” Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei”.
          Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp.
Nu numai ca am pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit” de Dumnezeu. Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E cu adevarat infricosator.
Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de diavol.
Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte.”
„… Exista însă și un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta însă nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce.
Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.
Sa nu le predicam doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos.
Daca trec pe langa el, daca nu raman impreuna cu el, daca nu-l ajut, voi suferi toata viata. Poate ca el se va pierde pentru totdeauna. Va spune: <<Ce fel de preot e acesta? Ce fel de crestin e acesta?>> Astfel, atunci cand sufar pentru el sunt multumit.”
       „Momentele când am putut să săvârşesc Sf. Liturghie între paturi au fost cele mai sublime momente ale vieţii mele. Acolo, într-o infirmierie, am slujit vreo 2-3 Sfinte Liturghii, cât s-a putut şi cum s-a putut… Dar n-am avut niciodată emoţia, în viaţa liberă, în faţa altarului, cum am avut-o acolo. Erau 2-3 muribunzi care trebuiau să se împărtăşească. După 3 zile au şi murit… Slujind, am simţit într-adevăr căldura, fierbinţeala Duhului. Când ne-au scos ei, după vreo cinci ani de încorsetare din celulă, eram vreo 700 – 800 de oameni, eram după o ne-revedere de ani şi ani… Îmbrăţişările, sărutările… Turele erau pline de securitate în jur, în curtea Aiudului … I-au turmentat pe ăştia, n-au ştiut ce se întâmplă: „Ce vor, ce se sărută aşa, ce se îmbrăţişează, de unde le vine?”.
Ei bine, n-au ştiut să ne despartă! Ca, până la urmă, să se facă un semnal puternic, al unui căpitan din serviciul de securitate. S-a făcut linişte. A apărut comandantul puşcăriei, Kohler, evreu-ungur: „Tot bandiţi aţi rămas? Tot n-aţi învăţat nimic?” Adică, când a văzut legătura, dragostea dintre noi şi faptul că suferinţa, dimpotrivă, ne-a legat mai mult, atunci ne-a dispersat: unii la Baia Sprie, alţii la [mina] Nistru, la Canal… Iată, deci ce i-a înspăimântat pe dânşii: DRAGOSTEA.”


SLAVA TIE DUMNEZEULE, IN VECI!




REPERUL - Compozitorul Arvo Part

 Putem sa ne înselam, dar – e foarte important – trebuie sa ne orientam drept. Pentru aceasta avem nevoie ca reper de punctul cel mai îndepartat; astfel, drumul nostru va fi drept. În schimb, daca tintim un punct foarte apropiat, cea mai mica greseala ne va târî, în plan cosmic, la mii de kilometri de telul nostru. Nu e vina lui Dumnezeu daca noi facem greseli, ci consecinta libertatii noastre.

 Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 63.




Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA









Anca - FERICIRILE LUI BĂDILIȚĂ





FERICIRILE  LUI  BĂDILIȚĂ

Cristian Bădiliță – Ștefan Baciu – Ioan Miclău-Gepianu – George Anca – Tatiana Slama-Cazacu – Gheorghe Nistoroiu





CRISTIAN  BĂDILIȚĂ

FERICIRILE MELE

Fericit Badilita, nemîncat de trei zile,
caci al lui va fi Grânarul cerurilor.
Fericit Badilita, bautorul de apa chioara si vin acru,...
caci ale lui vor fi toate izvoarele raiului.
Fericit Badilita, parasitul de toti si de toate,
caci lui i se va da o Turma de stele, pe lumea cealalta.
Fericit Badilita, surmenatul, neodihnitul,
caci va dormi în curînd trei vesnicii, puse una lînga alta.
Fericit Badilita, manelizat si psihedelizat fara-ncetare,
caci va avea parte post mortem de o Liniste Maaaare.
Fericit Badilita, doctor în fraierologie si naluci,
la Sfântul Asteapta va fi mai bogat decît Tiriac si Becali.
Fericit Badilita, citit numai de babe, nebuni si psihiatri,
caci peste o mie de ani va intra si în manuale (ca pasta de lipit).
Fericit Badilita, cetatean din Groape si gropar de idei subvesive,
caci se apropie clipa cînd pe malul Senei
marele Decebal se va arata în chip de balaur.
Fericit Badilita, pentru ca nu are de ales...





ȘTEFAN BACIU

Home

Home is an apple
in a Japanese grocery window
on Liliha Street
in Honolulu, Sandwich Islands
or a gramophone record
heard in silence in Mexico
--Maria Tanase beside the volcano Popocatepetl--
home is Brancusi's workshop in Paris
home is a Grigorescu landscape
on an autumn afternoon in Barbizon
or the Romanian Rhapsody heard on a morning
in Port au Prince, Haiti
and home is the grave of Aron Cotrus
in California
home is a skylark who soars
anywhere
without borders and without plans
home is a Dinu Lipatti concert
in Lucerne, Switzerland, on a rainy evening
home is this gathering of faces
of events and sounds
scattered across the globe
but home is
especially
a moment of silence.

This is home.




IOAN MICLĂU-GEPIANUL

LIMBA  ROMÂNEASCĂ – PREȚIOASĂ  DĂRUIRE  DIVINĂ!

      Limba Românească este prețioasa dăruire, roditoarea veșnicei reânvierii de Neam dăruită de Dumnezeu!
Este o Limbă cu rădăcini străvechi, așa cum spun Istoriile, rădăcini din care încă au crescut multe alte si frumoase Limbi de popoare! Sfant este acest Neam romanesc, roditor Eden îi este pământul așezat între râurile cu izvoarele lor carpato-dunarene. Însăși această  tainică Românie, după cum o definea cărturarul Artur Silvestri, este taina sufletului neamului nostru, care se adevereste prin graiul limbii pe care o vorbim!
      Orală sau scrisă, sculptată sau pictată, cântată sau scrisă în revistele literare, Limba românească este  viul prin care  inspirăm credința noatră creștină ortodoxă, căci împreună acestea ne identifică în timp și spațiu, și ne va identifica întotdeauna. Precum o piatră de hotar am avut întotdeauna o intelectualitate românească prin care se  purta de grijă acestei limbi naționale, o îngrija prin legile ei gramaticale, o înfrumuseța cu simțirile cele mai gingașe și creștine în dulcile ei exprimări, curate și nestricate.
      Mihai Eminescu a fost florarul îngrijitor al grădinei noastre lingvistice, a curățat și șlefuit o limbă ca un cântec, ca un fagure de miere, a înălța-to între celelaltele  limbi create de Dumnezeu, căci o iubea!
       Așa să facem și noi azi! Am 78 de ani, timp în care de Eminescu nu m-am depărtat.  Poezia este floarea unei Limbi, iar Eminescu este și va fi floarea Limbii Românești, prin poezia și simțămintele căruia creștem noi si generațiile viitoare.
         Dumnezeu va ridica cu siguranță mai multe pietre de hotar ale romanismului, chiar dacă momentan bantuie furtuni de tot felul, fiindcă nu este acest neam lipsit de rădăcini sănătoase;  vedem zilnic răsărind mldițe viguroase, care nu vor lăsa nescrise zilele de azi cu toate cele ce le trăim!
      Dar Limba, Limba Românească nu iese decât odată cu sufletul, si voi fi sigur  că mor fericit  pentru iubirea Limbei mele Românești, dăruită de Dumnezeul Neamurilor respectând în același timp Limbile acestora!


GEORGE  ANCA

For Bronwen Solyom

it was about not drinking evening
I thought if this poem will do
nothing knowing of it but you Bron
see Baudelaire's clauds on Hawai'i

no poet like us to thoughts reading
still only you in not drinking evening
lost hula in Jules Verne's Tasmania
got some three couples of vocation

I happen to be less antiAmerican than Laura
antipodes from here in Romania not Africa
we missed a globe you figured it between us
Charlot played it again with the muralist

yet the sonnets went all with Laura
yet I did sent to you the birds aloha




TATIANA  SLAMA-CAZACU

Biblioteca Naţionaă Pedagogică, Dlui Director,George Anca

       Domnule George Anca, sper că aţi  văzut, în Tribuna Învăţământului (3 numere, mai)studiul despre "Reforma...", în care vă mulţumesc pentru procurarea "Legilor". M-a mirat faptul că nu m-aţi sunat, în legătură cu aceasta, şi de altfel de mult nimeni de la dvs nu m-a mai contactat (deşi,între altele, am văzut în Trivium că aţi avut interesante reuniuni la care aş fi putut asista:despre Eminescu---relativ la care mi-aţi re-publicat un articol şi am avut cel puţin o piesă,radiodifuzată---sau relativ la "Ibsen"---şi mi-am amintit că vă sugerasem să vizitaţi fjordurile etc.).Că s-a petrecut ceva  e cert, vă şi prevenisem că vor fi intrigi, mărunţişuri, ca să ni  se strice relaţiile (am descoperit că şi noua mea editoare-pacoste---care mă face să o apreciez ca pe un înger  pe Angelica, faţă de ea--- s-a introdus şi la dvs.).Însă, dat fiind un anumit protocol,desigur cunoscut de dvs, care aţi lucrat şi în diplomaţie, eu nu  v-aş fi scris, dacă nu m-ar obliga o situaţie pe care nu o pot admite şi sunt nevoită să "protestez". Adică: aţi publicat, acum, Lucrările Conferinţei (pentru care spuneaţi, repetat, că v-am susţinut,vara trecută,când eraţi deprimat), iar în aceste volume aţi introdus "Key-note address" a mea (anterior publicată, în Trivium! ), drept o COMUNICARE, într-o SECŢIE, FĂRĂ A-MI CERE ACORDUL ! Eu am acceptat să particip (cum se cădea, la statutul meu şi în limitele ne-specializării mele în "Bibioteconomie"!)   cu o KEY-NOTE ADDRESS, INVITATĂ, ÎN PLENARĂ   (cum am fost invitată la câteva importante CONGRESE!), iar dvs mă puneţi în situaţia ridiculă , INACCEPTABILĂ şi NEACCEPTATĂ  de mine, de a figura cu o "comunicare", pe care v-aş fi trimis-o ca  atare, nu ca invitată, şi NU ÎN PLENARĂ (adică, m-aţi eliminat din compania dlui Văideanu----care s-a lăudat, plenar, cu succesele  sale din era Ceauşistă---sau cu dl.Bunescu, ori Irina Petrescu etc., ei toţi "demni" să fi vorbit "în Plenară"!!! Nu pot înţelege, orice "explicaţii"aţi dori să-mi daţi, mai ales că nu mi-aţi cerut acordul (firesc pentru orice persoană, fără a fi considerată "dificilă" etc!!) ;era, de altfel, mai firesc să nu mai publicaţi acel text prea lung, căci îl publcaseţi în Trivium! Mi-aţi adus, repetat, multe elogii în publc (  şi v-am considerat sincer, mai ales că, nu rareori, în străinătate,  ori aici, înainte de 9O,spuneau şi alţii cam la fel;  dar dvs aţi spus ceva inedit, adică m-aţi asemănat cu M..Eliade, în sensul că, la fel, sunt om de ştiinţă şi scriitor.Oare la fel aţi fi procedar cu M.Eliade? Vai, cum?!  Pentru a remedia cât de cât situaţia şi a nu mă obliga la reacţii pe care nu mi le doresc, vă cer ca : să scrieţi o Errata, pe care s-o introduceţi, volant, în volumele încă neexpediate, iar pentru celelalte să o trimiteţi prin e-mail ori poştal la adresele unde aţi distribuit volumul: "Errata. Dintr-o eroare pe care o regretăm, textul Dnei Prof.Dr.Docent T.Slama-Cazacu , care o fost în Programul Conferinţei o"KEY-NOTE", invitată în Şedinţa Plenară,  a fost greşit  introdus---la p.....- ca o  Comuniocare, la Secţia de Biblioteconomie"
 Aştept, Domnule Anca,o confirmare a acestei Errate, cu dorinţa, în ceea ce mă priveşte, de a ne păstra bunele relaţii, SCOP PENTRU CARE ERRATA    şi  DiSTRIBUIREA EI ESTE O CONDIŢIE SINE QUA NON. Cu bune urări, T.Slama-Cazacu




FILOCALIA SUFERINŢEI şi a JERTFEI ORTODOXE de la MISLEA

                                                         GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere şi du până la
   sfârşit chinul încercărilor, sfâşierea durerilor şi primeşte cu
   bucurie piroanele-ntristărilor, ca pe o coroană a slavei şi,
   aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor şi, lovit cu pietrele
   tuturor necinstirilor, vărsând lacrimi de sânge. Că totul
   izbuteşte plânsul de fiecare zi. Vei fi mucenic!”
                            (Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog)


În Cetatea eternă a Carpaţilor dacilor nemuritori stă înfiptă de-a pururi Crucea veşniciei în care au odrăslit Suferinţa, Jertfa, Eroismul, Demnitatea, Martirajul, Iubirea şi Sfinţenia ca esenţă filocalică şi sofianică a Românismului.
Din Corola dimensiunii noastre ca Neam precreştin şi creştin se prelinge mireasma eroismului şi martiriului feminin: de la Crucea sacră a naşterii de prunci-„muguri de Dumnezeu”, la Crucea purtării propriului destin, la Crucea comuniunii familiei ortodoxe, la Crucea educaţiei creştine, până la apoteotica Cruce a trăirii depline întru Iisus Hristos.
Eroismul şi Martiriul Feminin ortodox ancestral a fost dospit în aluatul sacerdotal al Sibilelor trace şi reginelor pelasge, iar la „plinirea vremii” s-a întrupat apoi dintru Frumuseţea, Măreţia şi demnitatea Crăiaso-dumnezeiască a Fecioarei Maria, devenind curgere peste vremuri, peste veşnicii, ca izvor existenţial al cuminecării eroismului, demnităţii şi martiriului dacic bărbătesc, precum şi sceptrul regal dinastic al continuităţii Neamului nostru primordial şi preaales.
Rolul ei: Fecioară-Femeie-Mamă hărăzit de Bunul Dumnezeu, deşi sacru şi nemuritor s-a înveşmântat prin croiala faptelor divine în simplitate, smerenie, bunăcuviinţă, suferinţă, o continuă jertfă, o nesfârşită iubire şi o permanentă dăruire, ceea ce i-a conferit de fapt măreţia ei dumnezeiască, deasupra ecoului de baladă peste azurul aurei de legendă.
Din inima ei se răspândeşte lumina şi căldura Rugului aprins de Dragoste creştină din care răsar scânteile rugăciunii urcând voios şi smerit la cerurile străbunilor.
Femeia creştină dacoromână a fost destinată de Atotcreatorul, la Zidirea lumii, la zidirea Neamului, la zidirea Omului, la zidirea Casei, la zidirea Familiei, la zidirea Bisericii, la zidirea Şcolii, la zidirea prezentului continuu, primind: fie răbdare, fie credinţă, fie binecuvântare, fie iubire, fie cinstire, fie înţelepciune, fie onoare, fie eroism, fie mucenicie.
S-ar putea spune cu adevărat că FEMEIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ este de fapt ÎNTRUPAREA SUFERINŢEI şi a IUBIRII dumnezeeşti.
Deşi eroismul şi martiriul feminin n-a lipsit niciodată, el a fost dea pururi esenţial vieţii.
În ţesătura maramei existenţiale, FEMEIA DACICĂ a brodat ciucurii anonimatului, dar  taina ei ca și chemare şi alegere celestă n-a putut rămâne ascunsă.
Scena luptelor deschise din sânul poporului matern/ patern i-a înlesnit eroismul ca pe ceva firesc, ca pe ceva menit propriei naturi. De fapt în configuraţia ei de om-înger trei naturi divine îi sunt intrinsece: religiozitatea, eroismul şi martiriul, pentru a-şi sacraliza credinţa, libertatea, adevărul, dragostea întru totul ziditoare vieţii autentic creştine.
Trece cu uşurinţă de la rostul firesc al casei, al familiei, din starea aparent liniştită pe baricada riscurilor, a confruntărilor, a încrâncenărilor, a luptei, a focului atunci când credinţa şi libertatea naţiei sale creştine sunt în pericol, dovedindu-se o mare cruciată.
În toate preocupările ei un rol aparte îl acordă formării caracterului de diamant, al moralei de stâncă, al educaţiei creştine, întrupând înălţarea patriotică întru naţionalismul creştin-ortodox, criteriu esenţial în vederea constituirii Elitei spirituale conducătoare.
Toate Fetele frumoase şi dârze ale nemuritoarei Dochia: Fecioare, Femei, Mame şi-au urcat măsura culmii ascetismului, piscul mistic al eroismului şi martiriului asumat întru Voirea Majestăţii lui Hristos şi a supravenerării Mamei Sale-Crăiasa Maria.
Taina ei ca menire cosmică a fost „predestinată” de Dumnezeu, fiind supranumită de înţelepciunea noastră populară ca: „Micul dumnezeu” sau „Mica biserică”-Altar al Casei, al Vetrei familiei, al Gliei străbune.
Femeia dacoromână cu braţele Crucii ei-mâinile ce-au legănat prunci şi-au îndrumat destine, şi-a prins de o parte şi de alta propria soartă de Neam şi Ţară.
„Fiat”-ul Femeii dacoromâne a fot înaintemergător angelicului „Fiat!” al Fecioarei Maria, în tot ceea ce este omenesc, pământesc, angelic şi dumnezeiesc.
„Fie Mie după cuvântul tău!”, înseamnă de fapt: Iată-mă îmi iau crucea ca să-Ţi urmez Ţie, pururea!
„Fiat”-ul Femeii dacoromâne: Iată-mă îmi iau crucea ca să-Ţi urmez Ţie, pururea şi veşnic Neamului meu!

După aproape două milenii de triumf al Creştinismului ortodox a venit şi Apocalipsa secolului al XX-lea, cu triumful satanismului ateo-comunist.
„Printre amintirile copilăriei mele, mărturisea Aspazia Oţel-Petrescu, şi-a făcut loc şi o imagine din Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru la Mihalovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte-pe care le-am considerat şi le consider încă-testamentul său politic:
-Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!” (Bogdan Mihăilă, „O viaţă în temniţele comuniste”, în „Monitorul de Neamţ”, 17 Martie, 2007)

Femeia dacoromână a călcat cu seninătate peste şerpi, peste aspide, peste tranşee, peste schije, peste obuze, peste sârma ghimpată, peste cătuşe, peste lanţuri, peste gratii, peste surghiunuri, peste carcere, peste deportări, peste frângeri, peste sfâşieri, peste golgotă, peste calvar, peste răstigniri, peste moarte, urcând prin Cruce la Învierea vieţii.

Filele memoriei acestor eroine-cruciate, adevărate amazoane dacice se deschid acum cu Oana Orlea-Marioana Cantacuzino, nepoata prinţului muzicii George Enescu şi fiica prinţului, unul dintre Aşii aerului, Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, născută la 21 Aprilie 1936, într-un cadru de vis, plăcut, de basm, cu adevărat princiar.
În plină exuberanţă adolescentină, la 16 ani, când aproape toţi tinerii/ tinerele au vise de aur, au mireasma îndrăgostiţilor prelinsă pe sufletul lor pur, precum mărgăritarele de rouă căzute dimineaţa pe bobocii de trandafir, şatirându-i, Oana era elevă a Liceului I. L. Caragiale-Bucureşti, în clasa a X-a, în 1952, când Securitatea i-a pus în scenă scenariul unui complot, al unui atentat subversiv împotriva statului roşu-proletar.
Soarta avea să-i rezerve un periplu de 12 închisori, pe care le-a pecetluit cu demnitate, curaj, fermitate, acceptare, bunăvoinţă, eroism, cu grija de a deveni „Zoia Românca!”
Când a ajuns la Mislea, după un stagiu de 6 temniţe, a descifrat secretul „secretelor”, o secţie destinată „secretelor” aflate la etajul clădirii. „Secretul Mic” cuprindea două camere cu câte 40-50 de deţinute, fiecare, una cu fetele frumoase verzi..., cealaltă, amestecate.
„Secretul Mare”, revenea de drept deţinutelor religioase condamnate de la 10 ani în sus. Oana era bucuroasă că a ajuns aici. „Eram destul de mândră că am ajuns misleancă. Asta da puşcărie! A fi trecut prin Mislea era un fel de a deveni o adevărată puşcăriaşă.” (Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin. Compania, Bucureşti-2008, p. 66)
S-a integrat cu uşurinţă tuturor „ofertelor” răspândite cu multă risipă de sistemul concentraţionar, stând şi în compania doamnei Maria Antonescu, venită dintr-o puşcărie sovietică, iar mai apoi bucurându-se de Marea sărbătoare a Naşterii Domnului.
„Am petrecut un Crăciun paşnic la Mislea. Ardea focul în godinul din mijlocul camerei. Plîngeam şi cîntam. Cîntam şi plîngeam. Ne simţeam unite... Într-o bună zi: <<Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!>> M-am trezit dată afară din rai!” (ibid., p. 70)
   Dacă Oana Orlea vedea „secretele” cu deţinute, Aspazia Oţel Petrescu vedea în camarade „casele cu rândunici”. Fiecare însă cu miasma simţului său spiritual.
   Aspazia Oţel Petrescu a împletit mistic un Şirag de mărgăritare, cu câte o sclipire preţioasă din amintirea camaradelor de crez, rugă, creaţie, suferinţă, jertfă şi iubire.

   Sofia Cristescu Dinescu-Nana purta permanent cu ea un aer parfumat de smirnă în care se ondula melodios graiul sufletului ei: „Era frumos glasul tău, un firicel suav de voce ca de copil, limpede, vibrant, un clopoţel de argint, care revărsa atâta puritate peste jarul credinţei, încât, ascultându-te, ne gândeam la îngeri.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 102)

   Oltea Manoliu Bellu era un chip frumos reflectat dintr-o icoană strălucitoare, ce răspândea în jurui o distincţie rară, enigmatică, cu o prestanţă princiară, trecând între 1948-1964 prin toate ororile comuniste, dar rămânând pururea o floare rară, mistică.
   „O lăcrămioară mistică! O lăcrămioară mistică în a cărei discreţie sunt îngropate toate cuvintele, rămânând doar sensurile mute închise în minusculele cupe ale florii.
   O lăcrămioară mistică în ale cărei potire micuţe ard arome ce vorbesc despre mireasma duhovnicească ce face ca cerurile să zâmbească. O lăcrămioară mistică, imn, cânt serafic, laudă adresată Creatorului Sublim” (ibid., p. 108)

   Georgeta Iancu Gheorghiu a odrăslit sublim sub aripile sufletului ei care fâlfâiau sub un azur divin dincolo de surâsul privirii celeste. „Ea înţelegea credinţa nu atât ca o desfăşurare teologică a noţiunilor creştine ci, mai ales, ca pe o trăire uimitoare, capabilă să transfigureze absurdul existenţei în comori ce amplifică abnegaţia şi devotamentul, calităţi ce înmoaie inimile cu lacrimile iubirii.” (ibid., p. 113)

   Iolanda Popescu-doctor fără de arginţi era o fiinţa tainică în care pulsa atâta elan de vise şi realizări, de energii creatoare întrupate, nu ca un ce? ci, în esenţialul CINE? DUMNEZEU-PATRIE-NEAM! „Avea ceva ce te atrăgea din primul moment, ochii luminoşi, zâmbetul, o căldură umană ce te fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezime cuceritoare.” (ibid., p. 120)

   Teodosia-Zorica Laţcu-Maica, cuvioasa, binecuvântata ucenică mistico-lirică a Părintelui Arsenie Boca, apoi mireasă a Marelui Iubit. Toţi au admirat-o ca poetă genială, dar mai presus de toţi exigentul profesor Dimitrie Popovici, cu toată autoritatea sa didactico-pedagogică: „poezia domnişoarei Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure!”
   Maica Teodosia Zorica Laţcu a fost Trubadurul mistic al Iubirii cereşti.
   „Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect. Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre lucruri şi printre oameni. Poezia Maicii Teodosia ne ducea pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu.”(ibid., p. 128)

   Maria Leşanu, tandră, discretă, duioasă, surâs al bunătăţii, o cascadă a revărsării dăruirii de o frumuseţe emblematică, ce suie serafic spre ceruri. „Ai fost bunătate nedezminţită, dăruire neprecupeţită, modestie nefăţarnică, ardere lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credinţă tăinuit, dar prezent asemenea suavului parfum de floare. Ai fost floarea cea modestă dar, în simplitatea ta, frumuseţea ta era aceea despre care Mântuitorul spunea că întrece cu mult strălucirea lui Solomon.” (ibid., p. 131)

   Valeria Ţifrea Curpănaru, ascultătoare, înţelegătoare, mângâietoare, şi-a păşit soarta pe cărarea siderală a unui model de viaţă exemplar.  „Sensibilă, inteligentă şi atât de delicat discretă, tu ai ştiut că numai trăirea în comuniune cu Dumnezeu prin mijlocirea iubirii poate duce la fericire, la cer, la nemurire.” (ibid., p. 136)

   Rodica Airinei Ionescu, înzestrată cu luciditate, curaj, răbdare, intuiţie şi-a purificat iubirea prin suferinţa crucii de foc, căpătând sublima-divina putere a iertării.

   Viorica Pârnac Stănescu, prefigurată în nimb de muceniţă, a înfrumuseţat suişul mistic al eroismului-martiric prin excepţionala splendoare a caracterului ei: mare, dârz şi generos. „Viorica era o prezenţă discretă, foarte tăcută şi foarte plăcută. Totul era frumos la ea, dar era foarte departe de a fi conştientă de frumuseţea ei.” (ibid., p.143)

   Natalia Nicolicescu Vasilcovschi, dăruită cu credinţă de cremene, cu răbdarea apei, cu discreţia nădejdii şi iubirea de foc şi-a brodat un frumos şi nobil caracter. „Cele care am cunoscut-o şi am iubit-o îi închinăm un gând luminat,, o lacrimă caldă, o floare parfumată, daruri nobile pentru viaţa ei nobilă, patriarhală.” (ibid., p. 146)

   Flora Căcea, a trăit viaţa cu intensitatea unui vulcan, având sufletul-un mare rug aprins în care s-au mistuit deopotrivă suferinţa, dăruirea, jertfa şi iubirea, împlinindu-şi destinul, urmându-şi şi asumându-şi chemarea unui caracter puternic metafizic.

   Eugenia Roşca Otparlic, împodobită cu mult talent, foarte generoasă, nobilă, delicată, dezvolta un mare rafinament spiritual, artistic, înfrumuseţând totul în jur, îndeosebi poezia ce emana din ea şi sculptura mirifică în os. „Ne-a luminat zilele de surghiun cu calmul şi generozitatea ei şi cu  un anume umor cuminte ce ne aducea zâmbet pe buze şi o undă de veselie în sufletele copleşite de tristeţe.”(ibid., p.161)

   Lenuţa Ilie, a trăit calvarul vieţii cel mai intens în marea tragedie a sorţii, chiar înainte de a se naşte, purificându-se prin suferinţă până dincolo la cealaltă naştere. „Lenuţa era un fel de copil al temniţei, iubită... Firea ei optimistă se manifesta cu voiciune, dar un ochi atent putea să observe că destinul aşezase în profunzimea fiinţei sale o tristeţe tragică, implacabilă, singulară.” (ibid., p. 171)

   Liliana Protopopescu, distinsă, deosebit de inteligentă, desprinsă parcă dintr-o tragedie tracă, lăsa o imagine de aristocrată dacică, raţională, erudită. „Răspundea competent şi în amănunt la toate întrebările noastre, indiferent de domeniu. Frazele sale erau ample, vocabularul bogat şi subtil, caracteristic omului de vastă cultură, cu mult har în închegarea metaforelor.” (ibid., p. 180)

   Fredina Metodie Zamfirescu, în caleidoscopul timpului vieţii şi-a aşezat inexorabil deasupra vremii tăinuita sa cărare a sorţii, cu un sens unic, cu o mare chemare. „Frida avea o voce frumoasă, cu un timbru elegiac, potrivit cu romanţele nostalgice şi doinele tânguitoare pe care le cânta.” (ibid., p. 182)

   Alexandrina Teglaru Voinea-orfana absolută şi-a înfiat cu multă şi totală înflăcărare neamul drag, cu subtilitatea unei preotese-vestale, trăindu-şi destinul într-o înfrumuseţare de sacerdot-anahoret, purtat pe urcuşul spiritual-cultural al suferinţei, al bucuriei şi al biruinţei pentru a mărturisi Adevărul în lumina sa dumnezeiască, lăsându-ne imperioasa chemare dacică: „Să detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiaţi istoria şi s-o refaceţi. Să realizaţi asanarea morală a acestui neam. Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-L preamărească pe Dumnezeu, nu puteţi să faceţi nimic.Trebuie să ştie şi copiii voştri despre viaţa şi faptele înaintaşilor, să le urmeze pilda şi să meargă cu fruntea sus spre Înviere!” (ibid., p. 190)

   Paula Agapie, şlefuită din diamant cu reflexe de topaz şi rubin, împrăştia strălucire printre cei din jur. Părea ţesută dintr-un material de legendă, brodată pe margini cu frumoase metafore care-i fascinau fiinţa angelică, descoperindu-i aura nobilă a caracterului: onestitatea emblematică.

   Eugenia Fuică Purcărea, smălţuită prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu o varietate de însuşiri, viu colorate pe anfora sufletului. Avea o graţie de căprioară, pornită într-un iureş pe sub poale de munte. „Era o persoană deosebită, nu pentru că era frumoasă-erau atâtea la fel ca ea printre noi-ci, pentru că avea o graţie, o gingăşie ieşite din comun.” (ibid., p. 206)

   Maria Roşca Brahonschi, părea o romanţă de demult într-un trup veşnic care prin virtuozitatea sufletului serafic, rezonau sublim: poezia, ruga, dăruirea, suferinţa, frumuseţea, nobleţea, jertfa şi iubirea. „Am iubit-o şi am preţuit-o, ea, generoasă şi neostoită, ne-a atârnat la gâtul memoriei salba neuitării, urzită din pilduitoare fapte de virtute.” (ibid., p. 215)



Eugenia şi Maria-surorile INDREICA
   Maria, poseda un dar ceresc al vocii ei catifelate, serafice, de aur care vibra precum cetele angelice în jurul Împăratului lor. Arpegiile glasului venea dintr-o lume de basm ce răspândea în sufletele sensibile aurore boreale şi dantele de lumini dumnezeeşti. „Maria (Loliţa) este o blondă, dăruită de Domnul cu o dulceaţă aparte şi cu o voce serafică ce sugera cum trebuie că răsună cântările de heruvimi şi serafimi în cer, dar şi pe pământ atunci când înfloreşte iubirea. Loliţa a fost aripa de înger care ne înălţa sufletele întru preaslăvirea Celui Preaînalt şi a preamilostivei Maicii Sfinte pe undele de <<Ave Maria!>>cum rar se poate auzi. Nu erau simple note muzicale intonate de glas de om, ci zvon de sunete nepământene, nepreţuite cântări celeste ce ridicau în zboruri înalte spre lumina cea lină şi spre lumea cea liberă de orice zăvor, sufletele întemniţate.” (ibid., p. 145)

   Eugenia (Gigi), întrupată din fulgere de heruvimi şi serafimi, împodobită ca un păun regal cu harul şi darul sublim al poeziei, cu un suflet măreţ ca un arc de triumf proiectat cu turnul semeţ pe cerul albastru surâzător de deasupra Daciei noastre. „Este o brunetă fermecătoare pe care Domnul a dăruit-o cu frumuseţe şi cu mulţi talanţi deosebiţi pe care ea cu vrednicie, i-a valorificat în toate închisorile, multe, prin care a trecut. Ea a fost Gyr-ul femeilor întemniţate, versurile sale au încântat şi au alinat sufletele încarcerate după măsura sufletului său generos.” (ibid., p. 145)

   Toate dorurile, durerile, doinele, dorinţele, lacrimile ei doldora de rugă erau zămislite din har şi legende fermecătoare, care implorau un farmec ceresc. „Toată creaţia ei este străbătută de un farmec aparte ce vine din acel inefabil greu de descris ce caracterizează făptura ei frumoasă, nobilă, delicată.” (ibid., p. 179)

   Toate inimile şi sufletele frumoase ale Cruciatelor ortodoxe alese, din închisori s-au întrupat în Taina crucificării cu blândeţe şi har, cu tăcere şi contemplaţie, cu mireasmă de floare şi alint de smirnă, cu rugă şi jertfă, cu lacrimi fierbinţi căzute pe discul de platină al Lunii, cu discreţia stelelor căzătoare, cu dăruire şi discreţie, cu nelinişti metafizice şi singurătăţi solitare, cu durere şi generozitate, cu smerenie şi suferinţă, cu romantism şi iubire, cu cântec şi splendoare, cu Cruce şi Înviere, urcând la extazul mistic, la frumuseţea interioară pe care au revărsat-o tuturor celor dragi.

  Despre toate Inimile mari şi sufletele lor frumoase de care n-am amintit, Măicuţa Domnului a vorbit cu drag şi duioşie în faţa tronului ceresc al Fiului ei-Hristos.

  Admiraţie tuturor Eroinelor-Martire şi urmaşelor urmaşelor lor dea pururi!

  Din miraculoasele poezii ale Eugeniei Indreica am ales Imnul închinat eroilor-martiri.

   „Deschide, Părinte, ale cerului porţi/ Să intre cohorta de îngeri şi sfinţi/ Schingiuiţi şi flămânzi, umiliţi şi cuminţi,/ Cu ochi mari de lumini în orbite de morţi,/ Cu feţele supte, cu oasele rupte,/ Cu urme de cisme pe piepturi strivite,/ Sub asprele zeghi cenuşii, zdrenţuite.// Deschide-le, Doamne, şi ultima uşă./ În prag lepăda-vor trupul lor de cenuşă/ Şi vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,/ Fără răni sângerânde, fără urme de spini./ Ascultă-i, Părinte, eternule Domn/ Şi dă-le doritul, râvnitul lor somn/ În liniştea sfântă a grădinii cereşti./ Prin ierburi vor creşte aripi îngereşti,/ Iar jos, pe pământ când priveşti iertător,/ Vei vedea prin celule doar crucile lor.”
   (Eugenia Indreica Damian, Rugă pentru cei care au murit în închisori)



Corola de lumini ale lunii August:

   1.08.1883, Pantelimon Halippa, profesor, ofiţer, militant de frunte al Unirii Basarabiei cu România, scriitor, publicist, ministru, parlamentar, d.p.; 1.08.1911, Dumitru Bălaşa, preot, istoric dacolog, scriitor, d.p.r, erou-martir; 1.08.1920, Nil Dorobanţu, doctor, triplu licenţiat, teolog mistic, arhimandrit, d.p.r., ofiţer, erou-martir, mare schimnic-un Arsenie Boca al Ţării Româneşti, caterisit de Sinodul necanonic al ierarhilor din Biserica Ortodoxă; 2.08.1922, Nicolae Nicolau, medic, publicist, d.p.r. ; 4.08.1968, Ştefan Doru Dăncuş, scriitor, publicist, editor de referinţă; 11.08.1907, Alexandru Bassarab, pictor, gravor, cronicar plastic, erou-martir; 15.08.1914, Arsenie Papacioc, Arhimandrit, mare Duhovnic, teolog-filocalic, scriitor-mărturisitor, d.p.r.; 15.08.1921, Dumitru Bordeianu, scriitor-mărturisitor, d.p.r., erou-martir, medaliat cu „Bărbăţie şi Credinţă”; 16.08.1907, Dumitru Goraş, preot, d.p.r.; 16.08.1912, Nicolae Ciolacu/ Ieromonahul Nectarie, luptător anticomunist, erou-martir, d.p.r.;  19.08.1881, George Enescu, compozitor, violonist, muzician, pianist, academician; 20.08.1921, Zahu Pană, poet, d.p.r.; 21.08.1920, Liviu Boldura, protopop, d.p.r.; 22.08.19.., Mariana Gheorghe-Pârşcov-Olt; 23.08.19.. ; Ancuţa Elena Călin -preşedinte executiv Fundaţia Culturală Apolon; 27.08.1923, Traian Popescu-Macă, scriitor-memorialist, publicist, compozitor, d.p.r.; 29.08.1905, Vasile Hanu, profesor, scriitor, d.p.r.; 29.08.1911, Ştefan Straja, preot, erou-martir, d.p.r.  
 
   Alese preţuiri tuturor!
   Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

https://georgeanca.blogspot.com/2018/08/fericirile-lui-badilita.html








Alexandra Dogaru - Gandul zilei - 31 august 2018







Alexandra Dogaru











I.I.Bencei - " Mitingul diasporei"




I.I.Bencei



P.S.

" Mitingul diasporei"
(10.08.2018)

Pregătit de săptămâni,
S-a redus la o zicală
Potrivită la români:
"Unde-i lege,-i și pocneală!"




~*~
Gripa porcină
(catren neterminat)

Tăbărâră să-i omoare,
Chiar și-n  ferme, la moment;
Da-n zadar, " focarul mare",
De la noi, e-n .........!




~*~
Specializare unilaterală

Și țăranii, vai de ei,
De o vreme, sunt siniștri:
Cresc  berbeci, curci și viței,
Că-i nevoie...de miniștri.



    








FERGHETE - MEREU, MEREU ŞI MEREU CĂLĂUZIȚI DE DUMNEZEU





MEREU, MEREU ŞI MEREU CĂLĂUZIȚI DE DUMNEZEU

Lui Gerge Vulturescu poet şi redactor şef rev. Poesis, Satu-Mare

Motto:       "Iubirea
Dacă taci, să taci din iubire,
Dacă vorbeşti, să vorbeşti din iubire.
Dacă cercetezi pe cineva, să cercetezi cu iubire
Să ai mereu în adâncul inimii rădăcina iubirii."
.(Sf.Augustin)



~*~

Oi fi  având, maiastre, dreptate,
în cruda socio-umană realitate,
în foarte cald globalizator
şi apăsător
să ne pierdem fire şi indentitate,
tu, George Vulturescu, vii înăbăşitor,
măsură sfântă a lucrurilor,
ca poet şi scriitor,
şi cine nu-ți dă dreptate cu pas alergator,
eu,nefiind Eminescu, comori de amor, dragoste şi dor,
perfecte albastre flori,
însă maistre, la acea finală madrigală
totul are totală simfonie florală artificială
firească, omenească, morală,
în totul cu neaoşă limbă românească,
cu trecutu-i mare şi falnic viitor .
Mulțumesc pentru observația cu bun gust şi bun simț de România
în crud verde de Bacovia
şi poesis Satu-Mare de aniversară sărbătoare,
deşi cu-n bob zăbavă răsuceşti cuțitu-n rană
să-ți meargă maximă la inimă să dăm mână cu mână
pe întregita patrie limba română,
s-aducem pioasă ispravă Domnului Savot
pe mă măsură cu slavă din suflet de neam şi poet
şi țară cu tot felul de bunătăți şi responsabilități
cu toate-n tot şi cu unul pentru toți
şi toți pentru unul de pomină
pe sub teii înfloriți într-a soarelui lumină şi plopi fără soț cămaşă a fericirii,
Mesia iubirii omenirii.

Am înzăut cu zale şi aparențe de mari speranțe de frumusețe
şi m-a sufocat decorul de modestie
şi tandrețe,
necunoscându-mi succesul, scorul.

Am făcut în opsai de plai şi de rai henț şi m-am făutat cu aur cenuşiu strecurat
de cer înstelat,
cu sori eminescieni însorit nelimitat,
c-aşa suntem noi în stări cu pedalări,
cu magnetism şi altruism
uneori cu model de viață Tatăl cel ceresc trăind artistic pragmatic, uneori cu trepidări,
lipsuri, omisiuni în dimensiuni şi nu-s logic cu rău în capitolul spectacol
având ca scop în esență un rol
cu excelență simțind pe Dumnezeu viu cu prezență pâine de toate zilele
ca binele să ni se adune şi să ne îmulțească zielele
şi-n loc de materie cenuşie de Românie,
să n-avem cenuşă îmbrăcând cămaşa fericirii,
Mesie a iubirii, în slujba omenirii
cu drept la înviere
candidând cu drept la poezie, la fericire,
c-am mare şansă de a avea sau nu scutece, liturghie-n spice :
cale de viață şi de adevăr către iesle,
ca Maica Maria să mă înfaşă,
când boii abureau şi mă încălzeu
în timp ce prin Olimp magii inimă fierbinte
după stea înaintau
mereu şi mereu călăuziți de Dumnezeu.


~*~


PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE