sâmbătă, 20 iulie 2019

Idila de la Sinaia a arhiducelui Franz Ferdinand



IDILA DE LA SINAIA

În anul 1909 arhiducele Franz (Francisc) Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, a făcut o vizită familiei regale a României, la Sinaia. Aici a rămas profund impresionat atât de viața austeră impusă curții regale române de către Regele Carol I cât și de frumusețea și inteligența unei tinere ardelence: Melania Ionescu.


Idila de la Sinaia a arhiducelui Franz Ferdinand

Melania Ionescu, fata încântătoare a unui notar din comuna Ciuciu, de lângă Hălmagiu, din județul Arad, s-a născut în 18 iulie 1889. A crescut fiindu-i însămânțate în suflet puternice sentimente naționale. Nu doar de fațadă: în iunie 1909, cu câteva zile înainte de vizita arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia la Sinaia, în Arad intelectualii români au organizat o serbare pentru comemorarea a 20 de ani scurși de la moartea marelui Eminescu. În mijlocul acestei serbări, Melania Ionescu, fata “frumoasă, zglobie și plină de grație, tip de româncă răsărită de la poalele Munților Apuseni, se ridică mândră și trupeșă, toată parcă numai suflet și cu un glas suav, cam tremurat, dar cald și mișcător, a declamat simbolica Doină a nemuritorului Eminescu: De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate răzbate/ De-atâta străinătate…”. Asta în Ardealul aflat încă sub dominație austro-ungară și în prezența reprezentaților autorităților de atunci. Gestul a impresionat până la lacrimi pe cei prezenți iar doamna Marilina Bocu, fiica primarului din Sinaia, prezentă la adunare, “răpită de comoara sufletească a frumoasei fete din Ciuciu, îi propune să mearga cu ea la Sinaia, unde peste câteva zile avea loc vizita pe care moștenitorul tronului austro-ungar, archiducele Francisc Ferdinand, o făcea familiei regale a României.”  Fericită că poate ajunge în sfârșit în România, Melania Ionescu a acceptat invitația.



Idila de la Sinaia a arhiducelui Franz Ferdinand



Vizita arhiducelui Franz Ferdinand la Sinaia a avut loc între 10 și 13 iulie 1909. Tânărul prinț habsburg a remarcat fumusețea tinerei ardelence și s-a îndrăgostit de ea. Ion Rusu Abrudeanu, un martor al întâmplării, consemna: “Cuvântul îndrăgostit nu este deloc nici exagerat, nici deplasat. În calitatea mea de redactor pe atunci la Adevărul, am luat și eu parte la serbările de la Sinaia și am putut observa cu atențiune încordată tot fastul festivităților organizate în cinstea musafirilor habsburgici, astfel că pot declara, în interesul adevărului istoric, că archiducele Francisc Ferdinand a fost impresionat din prima clipă de farmecul Melaniei Ionescu. Într’adevăr, habsburgul nu slăbea din ochi pe delicioasa fată a notarului din Ciuciu, săgetând-o într’una cu privirile și atențiunile lui. Se părea ca inima viitorului împărat al Austro-Ungariei nu mai bătea decât pentru frumoasa lui “supusă” de pe valea Crișului Alb.”

 Atenția arhiducelui pentru frumoasa îmbrăcată în port românesc a fost remarcată de însăși Regina Elisabeta a României, care a prezentat-o prințului austriac:

 “- Iată o frumoasă fată din imperiul Altețelor Voastre, care a venit să vă salute pe pământul țării românești.”

Tânărul prinț austriac a fost subjugat de frumusețea tinerei de 20 de ani, iar  Melania Ionescu a fost invitată zilnic la Palat și la toate festivitățile care au avut loc la Sinaia.

Același Ion Rusu Abrudeanu își amintea: “Îndată ce apărea Melania, archiducele se îndrepta grabnic și țintă la ea s’o salute, să-i strângă mâna cu efuziune și s’o alăture discret admirației anturagiului, adresându-i complimente chiar în mijlocul conversațiilor celor mai animate cu înalții demnitari. (…)Habsburgul, cu toată iubirea ce o purta soției sale, se aprinsese în mod vizibil după modesta fată a notarului din Ciuciu, de care se îndrăgostise cu puterea unui atavism supra-încărcat de aproape 7 secole. Atențiile de tot minutul, cu care archiducele Francis Ferdinand copleșia pe frumoasa Cosânzeană de pe plaiurile Crișului Alb, făcuseră dintr’ânsa obiectul deosebit al interesului general”.


Presa vremii nu putea să rămână indiferentă la această idilă. A publicat  zile în șir pasaje din conversațiile dintre Melania și arhiduce – conversații în care neaoșa ardeleancă nu ezita se pare să susțină cauza românilor din Ardeal sau să laude frumusețea datinilor, a dansurilor și portului popular românesc. Unii au mers chiar mai departe și au spus chiar că prin atitudinea sa demnă, Melania ionescu a făcut pentru îmbunătățirea soartei românilor din Transilvania mai mult “decât o ceată întreagă de fruntași politici”. Presa din Ungaria  avea însă bineințeles grijă să ironizeze “împărăteasca simpatie față de această oláh leány (fată valahă) din Ciucur”.


Cele trei zile ale vizitei au trecut repede. Arhiducele trebuia să se întoarcă la Viena. Pe peronul gării din Sinaia e prezentă bineînțeles și Melania Ionescu. Aici, arhiducele dă încă o dată celor prezenți o dovadă că s-a îndrăgostit: ”Într’adevăr, îndată ce a zărit-o pe peron, moștenitorul tronului s’a îndreptat țintă spre ea, prinzându-i mâna dreaptă, pe care o strângea cu căldură. În acest moment, Melania oferă Habsburgului, realmente îndrăgostit, un frumos buchet de flori, pe care Francisc Ferdinand îl primește cu o nespusă bucurie, apoi luându-și adio de la aceea care îi răscolise cu atâta putere sufletul, îi zise în auzul tuturor:

- Sunt fericit că am cunoscut aici pe cea mai frumoasă supusă a mea. Sper că am să te mai revăd curând la Viena, unde te invit să vii!”


Ziarul “Tribuna” consemna în numărul din 16 iulie 1909 - în mod “diplomatic” -momentul:  “În sala de recepţie s'a făcut cerc, iar archiducele a stat de vorbă cu fiecare luându-şi rămas bun. Pe peronul gării d-ra Melania lonescu din Arad a oferit archiducesei Sofia de Hohenberg un frumos buchet de flori pentru care principesa i'a strâns mâna în mod călduros.”



Franz Ferdinand, familia regala a Romaniei



Toți cei prezenți, chiar și soția arhiducelui - ducesa de Hohenberg - au remarcat că dintre toate buchetele de flori primite Franz Ferdinand a ales să intre în vagonul imperial doar cu buchetul primit de la Melania Ionescu. Din păcate pentru frumoasa ardeleancă, ducesa Sofia de Hohenberg a fost o femeie cu voință puternică și a știut să’și țina bărbatul departe de “tentațiunile amorului”, după cum veti vedea.


Melania Ionescu s-a întors în satul natal și s-a pregătit pentru vizita la palatul imperial de la Viena. A croșetat chiar o superbă “cuvertură de masă, ale cărei flori și frunze, lucrate cu multă măiestrie, păreau culese de pe însăși frumoasele pajisti ale Ciuciului”. Pe la mijlocul lunii noiembrie 1909, tânăra domnișoara a pleacat la Viena, pentru a onora invitația imperială. Ducesa de Hohemberg a avut însă grijă ca în acea perioadă archiducele să fie plecat la castelul din Boemia. Melania Ionescu și-a lăsat cadoul la palat și s-a reîntors dezamăgită acasă. Pe la mijlocul lunii decembrie ea a primit acasă o scrisoare de mulțumire din partea ducesei, însoțită de o fotografie a acesteia împreună cu arhiducele Franz Ferdinand, încadrată în aur și pietre prețioase și împodobită cu topaze. În anii care au urmat, deși au mai fost două tentative ale celor doi de a se regăsi, Ducesa de Hohenburg a făcut tot posibilul ca să evite o nouă întâlnire între soțul ei și frumoasa româncă. Se spunea chiar că topazele  care încadrau “darul imperial” au fost cele care au adus nenorocirea asupra Melaniei Ionescu. Aceasta s-a îmbolnăvit grav în lunile care au urmat și a murit secerată de meningită în toamna anului 1911.


Cât despre arhiduce, dupa cum știți, a avut și el parte de un destin tragic: a murit la Sarajevo în atentatul din 28 iunie 1914 – atentat care avea să declanșeze Primul război mondial.

 Informații, citate și fotografii preluate din volumul „Îndrăgostirea unui habsburg de o frumoasă româncă din Ardeal” scris de Ion Rusu Abrudeanu, publicat de Editura “Cartea românească”  în anul 1928.



 Sursa: ADRIAN MUNTEANU









vineri, 19 iulie 2019

Misterioasa Frăţie a Regilor Traci şi descoperirea unui ţăran din Peretu.




Misterioasa Frăţie a Regilor Traci

Specialisti in euratlantism ar trebui sa ia aminte de povestea aceasta:

A fost odata o Europa Unita in care se traia dupa aceleasi legi (zis belagine?), intre conducatorii de tinuturi erau relatii de fratietate si se vorbea aceeasi limba, din care, cu timpul, aveau sa se desprinda mai intai cele trei ramuri de baza (romanice, germanice si slave), divizate ulterior in actualele limbi, dialecte si graiuri vorbite in Europa.
Pe cand aici se nasteau ramurile europene ale limbii europene primordiale parte din populatia continentului  a migrat peste Bosfor ajungand pana in India, presarand tot acest drum lung cu grupuri stabilite adhoc din care aveau sa ia nastere alte popoare indoeuropene precum armenii, persii sau inzii...
Nici macar aceia dintre "specialisti" care vor fi trecut prin Simeria nu si-au pus problema in acest fel si continua sa se intrebe de unde se vor fi abatut sumerienii in vechea Mesopotamie.
Ar fi multe de spus, dar eu incalec pe o sa si... va zic: Pa!
Sunt preamulti specialisti straini, din toate timpurile, incluziv din ziua de azi, care afirma ca povestea asta este una cat se poate de reala


Misterioasa Frăţie a Regilor Traci şi descoperirea unui ţăran din Peretu.

Noi ipoteze istorice despre ce era pe teritoriul României înainte de Burebista.


Alte patru coifuri precum cel de la Peretu au fost descoperite în colţuri îndepărtate ale ţării

Un mormânt traco-getic, vechi de 2.500 de ani, a fost descoperit de un ţăran din localitatea Peretu, în urmă cu mai bine de trei decenii. Coiful de argint aurit descoperit la Peretu, asemănător cu cele dgăsite în alte colţuri ale ţării, a lansat în rândul unor istorici ipoteza unei misterioase Frăţii a Regilor Traci, existente pe teritoriul României cu mult înaintea epocii lui Burebista.

Tezaurul de la Peretu a fost descoperit întâmplător de un localnic în 1971. Lama tractorului cu care săteanul lucra pe pământul CAP-ului din localitate s-a împiedicat în obiectele metalice vechi de mii de ani. Spre uimirea localnicilor care cunoaşeau de ani de zile movila din curtea CAP-ului şi n-au bănuit niciodată ce s-ar putea ascunde sub ea, locul s-a dovedit a fi un mormânt traco-getic vechi de aproximativ 2500 de ani. După ce ţăranul Alexandru Trână a făcut descoperirea în locul cunoscut de săteni ” La izvoare”, arheologilor le-a revenit sarcina de a data obiectele şi de a dezlega misterul.   ”Tezaurul a fost recuperat de un inginer agronom şi predat profesorului Petre Voievozeanu. În acelaşi an, Emil Moscalu, arheolog în cadrul Institutului de Arheologie „VasilePârvan” din Bucureşti, a realizat o săpătură de salvare în ceea ce mai rămăsese din mormânt. Pentru completarea informaţiei despre contextul îngropării tezaurului, în 1971 s-au mai efectuat cercetări în jurul tumulului”, amintesc  specialiştii de la Muzeul Judeţean de Istorie Teleorman.


Mormânt vechi de 2500 de ani

Mormântul traco-getic descoperit la Peretu  este vechi de aproximativ 2500 de ani şi a fost catalogat ca aparţinând unei civilizaţii precreştine, au concluzionat arheologii. S-a presupus că mormântul a aparţinut  unui reprezentant de seamă al aristocraţiei locale. Arheologii au descoperit două camere funerare. În prima se afla un schelet înconjurat de diverse obiecte din ceramică, de la cuţite din fier sau vârfuri de săgeţi până la  obiecte de argint aurit, vase de bronz. Războinicul aristocrat de la Peretu nu fusese înmormântat singur. În a doua cameră mortuară  s-au găsit scheletele a doi cai, doi câini de vânătoare, o vacă, un car cu patru roţi de fier.  Au fost descoperite în mormântul de la Peretu 50 de obiecte de argint placate cu aur, printre care şi un coif de argint aurit de aproximativ 750 de grame. Coiful a tras atenţia arheologilor şi a deschis seria multor ipoteze şi teorii, unele dintre ele în contradictoriu cu ceea ce admit manualele de istorie. 


Coiful misterios



Coiful, expus în prezent la Muzeul de Istorie din Bucureşti,  este împodobit cu reprezentari animaliere în relief, având în frunte doi ochi cu sprâncene mari. Pe cele doua obrăzare ale coifului apar însemne diferite. Pe obrazul stâng al coifului este reprezentat  un ţap sau un cerb, iar pe cel drept un vultur care tine un peşte în cioc si un animal în gheare.

 Pe toata portiunea coifului ce protejeaza ceafa sunt trei cerbi. Arheologii şi istoricii au găsit asemănări între misteriosul coif descoperit la Peretu şi alte coifuri aurite descoperite în colţuri îndepărtate ale ţării, cum ar Porţile de Fier, Aghighiol, Cucuteni, Coţofeneşti. 


Coiful aminteşte de poemele lui Homer

 Potrivit specialiştilor de la Muzeul Judeţean de Istorie Teleorman,  motivul ochilor figuraţi pe partea frontală a coifurilor de la Peretu, Agighiol, Porţile de Fier, ca şi pe cele de la Poiana Coţofeneşti şi Cucuteni Băiceni are un stil şi o formă unică:” Aceştia aveau un rol deosebit, ţinând cont că materialul din care erau confecţionate coifurile, chiar dacă era valoros, nu putea asigura protecţia necesară în război, iar datorită lui, purtătorul devenea o ţintă principală. Foarte probabil, coifurile de acest gen erau purtate numai cu ocazia unor scene de cult şi de investitură, căsătorie, turnee regale, ospeţe şi, eventual, la vânătoare. Prezenţa unor coifuri din metale preţioase în cadrul tezaurelor getice din sec. IV. î. Chr. se încadrează în lunga serie a existenţei acestor tipuri de artefacte. Coifuri de paradă sau care asigură creşterea prestigiului purtătorului datează încă din epoca bronzului. În lumea minoică şi cea miceniană existau astfel de artefacte făcute din defense de mistreţ”.   Coifurile amintesc de eroii descrişi de Homer în Iliada şi Odissea: „Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apolon...”; „Pune şi coiful de aur crestat şi cu patru gurguie, care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de-oraşe...”. 


Legenda Frăţiei tracilor

  Legenda spune că, la începuturile istoriei, regii traci, despre care Homer a scris ca erau stăpânitorii Lânii de aur, erau uniţi între ei printr-un jurământ tainic. Legenda mai spune că , pe teritoriul României, triburile tracice erau unite înainte de Burebista. Unii istorici admit existenţa unei Frăţii regale a tracilor. Cei aleşi erau iniţiaţi în ” Taina Jurământului”,  un jurământ care garanta tăcerea în faţa duşmanilor. Ei purtau coifuri de aur sau de argint aurit cu însemne anume , care aveau o anumită semnificaţie.    Legenda vorbeşte despre o Frăţie a coifurilor. Cinci coifuri tracice precum cel de la Peretu au fost descoperite pe teritoriul României. Toate conţin aceleaşi motive încrustrate. Coifurile misterioase care seamănă între ele au fost descoperite la sute de kilometri distanţă  în locuri diferite. După cel de la Peretu a urmat cel de la Coţofăneşti, un altul la Cucuteni, lângă Iaşi, altul la Aghighiol şi ultimul lângă Porţile de Fier.  Cât este legendă şi cât adevăr în povestea legată de Frăţia  tracilor? A existat pe meleagurile actuale româneşti o civilizaţie cu 3000 de ani înainte de Hristos despre care nu se ştie mai nimic? Să fie cele cinci coifuri  o dovadă a existenţei primei regalităţi  în zonă? 

Acestea sunt întrebări pe care şi le-au pus istoricii care au studiat problema coifurilor aurite. 


Moarte enigmatică

 Emil Moscalu arheologul care s-a ocupat de mormântul descoperit a Peretu a fost cuprins de febra descifrării Legământului Trac. A sfârşit tragic, într-un mod care aminteşte de povestea blestemelor faraonilor egipteni.  Se spune că după descoperirea coifului de la Peretu, încrezător în teoria Frăţiei Trace care păzea comori ascunse,  arheologul a început să caute în zonă o comoară. Oamenii locului vorbesc despre o legendă potrivit căreia pe locul descoperirii marelui coif apăreau noaptea flăcări ale tezaurelor îngropate.    Arheologul a căutat în zadar. Tot ce a găsit  a fost un schelet . Şi-a pierdut minţile câteva luni mai târziu. Colegii au povestit după dispariţia sa că devenise obsedat de hoţi şi purta cu el în permanenţă un rucsac.  Nimeni nu ştie ce conţine.  Rucasacul a ars într-un incendiu izbucnit pe şantierul arheologic. Arheologul a murit într-un spital de psihiatrie. Legenda coifului de la Peretu , a presupusei Frăţii Tracice şi mai ales a comorilor ascunse acum două mii de ani, rămân întrebări fără răspuns.


Sursa: MARIAN ILIE







George Anca - POEȚII DE LA ȘAPTE ANI




POEȚII DE LA ȘAPTE ANI

George Anca

Roluri principale

 teatru numai roluri principale câinele mă-ncalecă pe şale  ficus strâmb în lazaret aşchii semene-n antet crăpături în scrisorele tot la Turnu-Măgurele   harcea-parcea pace parce alţi ciobani alte mioarce buruiană de urât dragostea s-a mohorât mohorâre apele râurire dragoste dragostele în mohor frunză verde nu mai mor uscătură carnivoră Istria istorii oră nalţe umăr nalţe plantă orizontul de orantă ochiul rău deschis pe marcă în ţărână te înţarcă prin reţele urâţele o frumoasă rufe spele bun cu banul de la Bran brun prin foc în sloi bălan sui pistrui de copistrăi de-ntorc turmele prin văi sunt pământ nu sunt pământ cazi din zare pe cuvânt spui că-mi eşti şi mă pocneşti a poveşti necaliceşti din Galicea-n Cremenari cremenea pe gât mi-o ari aer fumului şi nouă din cadavrele-amândouă  decenţă adiacenţă scapă de adolescenţă vorbărie falică cisma tot italică trandafirii din obraji îţi visează paşi de paji aminteşte-ţi de ruşine şi când te gândeşti la mine de-aia fug rătăcitor din senin în cer cu nor  taxă dublă criţii e peroane miliţie iar la vale şi afară nicio soră numai ţară de categoria beb cum îmi scrise din Zagreb  tu-l ştiai pe Caraman moldovean basarabean păcat de zagrebian nu vru pensie un ban de câte zile orga aproape swedenborga îmi sună Kierkegaard din gard în gard en garde  tăiat canon absenteion  copilul a plecat la obor să cumpere cu Jiri mohor fumător filmul de-aseară te miri cu mirii foşti trandafiri peste zi va fi radio baterii sfârşite ale textului ocolit de termite le iubisem mă iubiseră pătruns nu m-au întrebat nu le-am răspuns ţigări seminţe congres cimitir pe scară cui nu mă înşir care visează universitate adolescenţă maturitate compromişii neprimitori neprimiţii compromiţători pe muzică a nu mai începe spirite dansate sirepe sirenele glanda diseară ţuica nici măiastra nici păsăruica fereşte momentul dumnezeiesc anglizând rotonda a desk fugi greşit de fotografii de copii ahtiind inepţii să te ţii din astea ai scos opere originale coase-mă mereu cu metale n-o stinge încă un fum intenţia contează oricum când am auzit râsul ca pe vremuri câine te scarpini ori tremuri aseară nici nu m-am mai aruncat de pe acoperişul neterminat băiatul de popă şi băiatul de cântăreţ post-cazaniei pe râuleţ nici să te îneci nici să înoţi niciunul nici toţi netoţi în viaţă cunoscui singuri fraţi printre părinţii araţi în unghi surori misterice de cântece iberice opreşte una două insul le aceleaşi insule peninsule ce rău ce ea cu-atât mai el mai ea de ai văzut pe soră-mea cişmea nu îndrăzneşti un vers necum un poem n-am cuvinte să te blestem ce cămaşă nu pe unde-o scot îmi voi pune de gât peste tot trăiam cu necaz viaţă grea nu e grea a mai zis pe-atunci soră-mea se topeşte afară zimbra în paşii lui Iorga prin Coimbra câinele sărise la clanţă auzindu-ţi anxietăţi din transhumanţă cel mai târziu duminica viitoare te vei întoarce din ale tale cuptoare se-ncheie pagina de arătură soarele cenuşa azură metri-ntre trunchiuri tăieri cumpărate ofrande ca ieri copacul pe umeri ucigător Savitri către Yama reîndurător ia-ţi din oraş urme de paşi iubindu-vă nemaicopilaşi regiment otozbir speriatule vir nesperate zbir spiralate spir dialoghează scena mormântului Mecena blondă şi cu şatră câinii nu mă latră pune pe trimestre sângiuri rupestre mâine cântărim câinii-n ţintirim poza dedesupt osului nesupt pe vecie rupt ah sanscrite rite prize prizărite preazărite zori soare pe comori murgilor miori fost-au de la ei dinspre Mandalay colo nour mei struguri de-am fi toţi d-ăi zdrobiţi pe roţi tălpilor de hoţi ce ţi-e rădăcina prăjinii Gherhina la urzoi cu ghina opera şi tata mama operata nu te mai da gata geaba îmi oftezi somnului cu piezi mai bine le vezi ce vrei fă cosoaie cu-ale mele zoaie zilişoare droaie diluează-ţi fanţii la etajul Tanţii carul elefanţii chinezul Wu măi Jane el intervie-va-ne Nichita Anca Io marinăreştii Clio rusoaica japoneză necazuri arsesceză polona după tată făţiş carantinată jumate de Balzac te priveşte-n cataracte aure pe umbre dumisale scrum bre  trilus exhind pe sus de lut în seara tatălui pierdut şerb la verb cine mă mori nu te mor nu ne surori dai la ras cu pumnul rece zodiilor tot aztece de copii culori de flori plouă câinii carnivori
         pân' la noapte ploaie vânt mi te-ntorci de pe pământ n-am scris viaţă n-am murit  îţi sunt mamă îmi eşti schit ce de nervi copii şi tată adormire respirată zilele de către popi nu te naşti nu te îngropi pierzi în umbră de oglinzi dăruite când le vinzi  cancerele s-or mai cerne sângeratelor lucerne
         îi vedeam prin căpitani la costume anglicani toată lumea-ntinerită manieră iezuită câţi trăim din ei şi-n vis ceilalţi numără abis dublă scaldă apoi tuns câinele din Selinuns brazi cu brazde plopi fosili limpezimii de acrili incendii nepunctuale înspumate doct cu bale de-nţelegi scrisul Ioane te trimitem la cucoane din Orşova-n Cernavodă Dunărea curge sub vodă niciodată cotele nu-ţi crăpară fotele ia-o azi de la picioare că la capăt creşte floare se dezgheaţă ninşii inşi frunzei verzi din ochi aprinşi iarna blonzii vara blonda ondulează mapamonda cine pe cine înghite bot cu maţe înrăite d'alei câinii mă mănâncă pătrăţirea feţei încă ce ţi-am dat ai risipit ce îmi furi ai mai ciordit
         vom mai uita vreodată lumina sărutată pragmatica în Teheran Bagdadul gol şi pompeian piramide povestite sângeroaselor copite pagină de răsărituri şi apusuri printre rituri trântit câinele în zori pe burtă de aurori lepra idealului peste vârful dealului peste ochii surioarei ochelarii-nvăţătoarei măi ţigane-ţi arde satul nu-i nimic mă duc în altul şahul de femei în patru în foaierul fără teatru şahurile ne decid el şopteşte analcid atentat că da că nu roman opşpe secolu faceţi cu ochiul români şi la şase săptămâni bulevardul ne suportă şi cu vână şi aortă de alaltăieri pe azi verzi tot numai fraţii brazi întâmplarea v-o respun toţi odată murind tun de era tu îmi citeai clipă ochii trişti în rai aripile neimune a talmudului minune test de popularitate ba de otrăviri ratate ce sălbăticiuni visai dicţiei cu Lorelai energiile shakti coastele ţi-or răzleţi iar aminte că trăim ne aduceţi mulţumim din golite sticlele ia-ţi pe credit zilele i-am spus fratelui s-o verse apărărilor perverse strigi metode de limbaj otrăvit în verbiaj macedonul favorit fum de-al doilea primit n-aveam nume de închis şleampătului paraclis de-al umorului miros al omorului neros măcar hoţul trei pe doi fură cărţi a da de noi ne mai scoate de strigoi două raţe pe gunoi mă voi duce la dentist să nu mor carierist acuma am înţeles eşti nebun crezi în progres cei plecaţi mai înainte cei rămaşi toţi într-un dinte delegatul atentat cu delict încorporat pe tine te-a concentrat portocala la pătrat sinucigaşi mai ipohondri ca aburii din Turnul Londrii cianură debordată pe verdele de pată beţia netrezită de sticlă înverzită rimate substantive romanţelor arive ne întrerupe teza pierdută în Tereza ardeiul viei verve în moarte ne conserve a doua zi de viaţă de după moarte aţă pace vouă mă încaier mi-era frică şi de aer studiezi credinţele fetelor catrinţele mi-aş da duhul de poet poeziei amanet poarta de stejar spre cald arde până la smarald
         pridvorul numai zboru-l în turn mort cupluşorul cadavre unu-şi-unul prin tomuri de-a tutunul ecou suspansul acru nu crimă ba masacru ce şi vedeam a doua romanţă ca prin Goa proba zori de zori pe zi evrika se furgăsi şi mai simplu imperfecte vizitele neabjecte bibelouri în picioare nebune de nevânzare vrei să te bag în seamă lătrându-mă de mamă trestia peste vulcan legănată lavă-n van stoc plecat coautor gravitaţiei vector spune-n clar căzutul măr adevăr neadevăr marţi la prânz a spune luni din frisoane de minuni pahar de vorbă timid altfel beatul analcid suferă-te fiu oricui fetelor poştaşului spovedanii printre denii de obişnuieşti vedenii am găsit corespondenţe aurului de sub zdrenţe verzele abstractoacre iesle lacătele lacre separă prozopoindul de ce-ţi paşte oaia hindul ori eseu Idomeneu şi păcat de dumnezeu în ce hal te-aş spânzura sâmbăta duminica cine-ţi spune ce nu spui fratelui pantofului scene numai de roman în Iraq peste Iran aruncă-mă să cad Niţă la tine-n răsadniţă s-a dus şi al tău accent cu poetul imanent plângă-ne Imanuel şi căţeii şo pe el
         ou de pahar pe ochelar şi norul tău nepicurar acrilic Creeley criogen elogiu brazilor de gen furii univers advers delta musafirul pers cartea zvârlită miezului de noapte vise jazzului hamleţi femei pârdălnicii întoarse verde-n gelozii pedeapsă vin la aprozar dar n-o să urc aniversar pe urmele de labe scriu că mă voi rade încă viu cu zile sănătate pe neîndodiate citisem delte trile că nu mai vii aprile surorile pantofii strângându-ne cartofii pe picioare numai colţi neînmuguritei bolţi de când am murit şi mor soarele mi-e incolor ce mă doare nici nebun cu picioarele de prun taie lemne plăcile de prin toate plăgile acordează-ne Ilinca nu pianul cât tilinca odobeşte-ne vâlcene doamnei Manu pe sprâncene vor mai trece labele soarelui cu babele vremurile gloabele englezeşte Babele de o zi încărunţirii victima şi trandafirii ba martirii musafiri ce poveste nu-le-nşiri la discuţii zbor tăiat îţi vezi fată nu băiat fowlesian faustic copt cu atei pe la paşopt piramidelor junie tată vitreg la junie
bucovineni uraniu zvâcnindu-le în craniu cu madness kairos dacii prin amintire macii dulceaţă marihuana fumată ploii mana plângi dinosauri fumul foc omului duiumul te minte te aminte cu mama înainte dinaintea frunzelor plimbarea drumeţilor vizaviul Cişmigiul cu nepoata şi cu fiul aparatul peste dinţi a iubire de părinţi în orbite somn te cuibăr pe nemaicititul Wilbur ce te-mbracă te dezbracă te usuci sub verde cracă palizi de chimii nici mii peştii Oltului impii chelfănite cherhanale mi-i încape mai la vale munţi de ceaţă văi de gol dai din gură un atol se întoarse soarele ferestrei răzoarele un cuvânt pieritei crime fantezii de-o bătrânime iar copiii prin real cu sania de pe deal incongrue cefalii hilaria pe falii copil bimilion din Java în amvon răsai solstiţiu verii apui solstiţiu iernii în iunie cu verii sinucigaşi eternii nici norocul nici păcat dezgropi un decapitat nu i se mai vede gura violenţa şi cultura rânduit s-a pomenit hominidul omenit arma şi unealta una haina haimanalei luna mai demult şi mai frumos primitivul clisuros de-a autocoerenţa numărându-şi sapienţa în oceanul creşterii entropiei meşterii calendarul mi-e rahitic în epipaleolitic nebun cine nu-i nebun bunul bun şi nestrăbun la Vaslui spre două mii Ialomiţa bălţi de vii aviaţii militare de femei puse la sare limba friptă ascultare de nisip dintre frunzare m-o fi-ntors malaria gustul mi-e de paria orient închidere piangere non ridere cunoaşte-i clasa prin accent şi stai cu ochii pe client la tăierea evului botezul Kievului
         la miezul nopţii lasă boala spre învierea de-a răscoala pe trepte fete cu umbrele în ploi aprilii ca pe ele auzi de sfoară-n ţară   te duci cu el noroi în mâl spălăm de ceaţă Cernobâl asanizase tiru' Leucaidei Piru avea gust n-avea talent polonez preopinent o mie de porumbei şi cu doi morţi dintre ei de pe frunză cu dreptate s-au schimbat acuma toate şi în vorbă şi în fapte da-n dragoste nu se poate când suratele şi verii merg la toarta primăverii voi de neam mai mult taclale mi-aprinsei ţigara-n cale naţii floare la ureche de mă tai în limba veche taie-mi limbile-amândouă furând cloşca de pe ouă kairododie pe toane în eleisoane vane
            latină curtea Burtea turtă recite stanţe reci din burtă var pe copilă dinspre gară coperţile ne palpitară presat în antic şi rinast banal civil întru fantast şi noi cântam traduşi moment din floare-n floare are cent hiecare-ţi poveteşte cum se anticenzureşte şi apoi îţi povestează cum se-autocenzurează adaugă-mi accent de mort în primul psalm de peste cort ştiută gura lupului doar vânt în fulgii cuplului litanii raţia neant pământului tot sacrosanct

Nicolae Tzone


GELLU NAUM, ÎN VIS, ACUM DOUĂ SERI, ERA SUPĂRAT.
Sau cel puțin nemulțumit. Eram pe un teritoriu ce poate fi cu greu descris. Era foarte mult pământ în jurul nostru, erau și mai multe căsuțe de pământ. Sau, mă rog, un fel de căsuțe de pământ. Și mergeam printre ele. Erau și șanțuri sau tunele în pământ. Și noi, toți oamenii de aici, păream a fi, de asemenea, de pământ. Și Gellu Naum era un Gellu Naum de pământ. Și era viu și încruntat, nemulțumit. Nu-i convenea ceva, în vis știam ce nu-i convenea, acum, când povestesc visul, deși mă concentrez la maximum, nu îmi pot reaminti ceea ce anume îl nemulțumea. Și eu încercam să-i arăt că nu este deloc important ceea ce-l nemulțumea. Încercam. Dar nu reușeam. Și mi-era ciudă, foarte ciudă, pentru că într-unul din tunelurile alăturate descoperisem un portret al lui desenat pe lemn, pe o ușă poate ce era ruptă, de-a lungul, în două, sau pe o scândură destul de lată și înaltă de aproape doi metri. În vis știam cine făcuse portretul, foarte interesant de altfel, acum, treaz, nu mai sunt atât de sigur dacă pictorul ce se întrecuse pe sine era Perahim, sau poate Herold, sau poate altcineva. Am reușit totuși să-l conving pe Gellu Naum să-l duc în fața portretului său. S-a uitat îndelung la el. ”Nu-i deloc rău”, a zis. ”Ești bun să-l ducem de aici?”, a adăugat. ”Să-l ducem”, am spus, și am luat în brațe scândura colorată. Era foarte ușoară. Parcă era un fulg. Și Gellu Naun mergea printre căsuțele de pământ, cobora în vreun șanț, trecea prin vreun tunel sau altul. Și eu mergeam la câțiva pași în urma lui cu ușa pictată de Perahim, sau poate de Herold, sau poate de altcineva, în brațe. Senzația, de la un moment dat, a fost că mergeam în cerc, pe un cerc de pământ, și pe marginile lui și prin mijlocul lui. Și dacă Gellu Naum părea că este de pământ, pesemne că și eu tot de pământ eram.
M-am trezit și m-am mirat că nu mai am în brațe scândura ce ar fi uimit lumea culturală. Mi-am zis că ar fi bine să mă ridic din pat și să scriu visul imediat. Dar mai înainte de asta mi-am spus că e bine să încerc să-l rememorez și să mi-l povestesc. Și asta am și făcut. Și atât de sigur am fost că nu-l voi mai uita niciodată, că am adormit la loc. Nu am făcut bine. Nu am ținut totul minte. Nu am ținut minte, iată, mare parte din vis. Nu mai țin minte ce-l nemulțumea atât de tare pe Gellu Naum. Nu mai țin mintea exact semnătura ce era atât de vizibilă, atât de clară, pe scândura înaltă de doi metri. Cert era că era cineva din lumea avangardei, și că nu era Victor Brauner. Că atunci când am citit numele pictorului, în somn, în vis, îmi aduc aminte că am fost un pic dezamăgit că nu era sub portretul lui Gellu Naum semnătura binecunoscută a prietenului său.

Şerban Foarţă



SUMAR PROIECT DE RAŢIONALIZARE A SOCIETĂŢII OMENEŞTI DE MÂINE
(fragmente)

● Piciorul va face una cu ciorapul, astfel încât acest articol are să se cheme piciorap (plur. piciorapi). (Corolar: dacă va face una cu ciobota, se va chema piciorobot [plur. piciorobote].)
● Ceasornicul va funcţiona pe bază de gaze naturale, astfel încât acest articol se va numi gazornic (plur. gazornice). (Corolar: ceasornicele – azi, bilingve, chiar trilingve – îşi vor pierde totalmente limba.)
● Gazorniţele vor fi dotate cu ceas, astfel încât articolul acesta va purta numele de ceasorniţe (sing. ceasorniţă). (Corolar: ceasorniţele sparte se vor lipi cu pap, devenind paporniţe [sing. paporniţă].)
● Aprozaurii vor dispărea, şi ei, luându-le locul mari nutriţionişti (televizauri, mai cu seamă), recomandându-ne, ca dietă, salam de nutrie şi răchie de nutreţ. Sunt foarte nutritive. (Corolar: nu e cazul.)
● Diferenţa dintre „a” şi „ă” are, la rându-i să dispară, într-astfel că nu se vai mai şti clar dacă paturile se acoperă cu pături, sau păturile se acoperă cu paturi. (Corolar: nu e cazul.)
● Deosebirile de vârstă se vor reduce, în curând, la două, astfel încât întreaga noastră specie se va compune din bătrânări (sing. bătrânăr), iar copiii se vor face copiloţi.
● (N. B. Nostalgicii bancului cu ceainicu’ [plur: ceainice], anume: Ce-ai, Nicu[le], cu noi?, trebuie să afle că, în germană, e defectiv de singular şi are forma Ce-ai, Nietzsche, cu noi?)



Dimitrie Grama
Da, intr-adevar!

Ce ma amuza cel mai mult este ambitia unora din Romania sa puna o stampila politica pe mine! Eu care nici macar nu stiu ce partide politice exista acolo si habar nu am ce inseamna PSD (P----a Si Demagogia??) si in afara de acest PSD nu stiu ce alte partide sunt acolo si nici nu ma intereseaza.
Eu scriu despre alte lucruri, Etica, Morala, Responsabilitate Civica si alte lucruri asemanatoare, dar se pare ca unii nu prea cunosc astfel de termeni si fac confuzii grave amestecand generalizarile mele cu activitatea lor de zi de zi.
Dece se supara? Se simt cu musca pe caciula? Nu pot sa-mi dau seama dar ca un ghid de citire tuturor cititorilor randurilor mele vreau sa spun ca eu nu condamn pe nimeni, nu am sentimente fata de un politician sau altul ci doar fata de omul obisnuit, romanul necajit, care vazand cu ochii mei realitatea din Romania, ar merita o soarta mai buna.
Si acest lucru depinde de "conducatori"!
Sper ca sunt destul de explicit sau sa traduc in limba romana vorbita de ei?
Cu drag, DG



Den lör 13 juli 2019 kl 08:22 skrev Dr. Viorel Roman <roman@uni-bremen.de>:
iubite agitator, … da, lupta de clasa se ascute neincetat pentru ca dusmanul de clasa nu doarme… sa fim vigilenti, trotzky


Feudalismul actual moldo-valah / 62 / Lenin

Vezi, draga Viorel, dece romanii sunt unde sunt! Ma bucur ca am aflat un nume de "conducator", dat de acest domn. Habar nu am cine e LD dar pare om cinstit. A platit 5.000 Euro pentru ceva cu toate ca nu a facut nimic! (vezi 61)
Eu vorbeam generalitati de la Caragiale incoace…..
Agitator! Imi place acest compliment.
Ce pacat ca acest fidel aparator al politicienilor romani nu se zbate sa apara in presa sau televiziunea straina sa le spuna imbecililor din UE ca nu exista Coruptie si Hotie in Romania.
Aici se crede ca bani UE (de drumuri, de infractuctura in general, etc.) dispar in buzunarele largi ale diversilor senatori, ministrii, sefi de....
Am mai spus eu ca vesticii sunt naivi si cred orice mass-media lor prost informata le baga pe gat.
Uite, indemn acest domn, sa devina si el "agitator" si sa vina aici la Stockhom sau Copenhaga sa lamureasca lucrurile. Eu fiind pe aici din prin 1968 nu sunt in cunostiinta de cauza si nu cunosc "de la sursa", ca acest domn, ce si cum.
Vrem adevarul si cine ar fi mai potrivit decat acest domn?
Poate, in sfarsit se face lumina si afla toata UE cum stau intr-adevar lucrurile!
Multumeste-i acestui domn din partea mea ca m-a lamurit si de acum incolo inainte de a-mi expune vreo opinie, bazata pe false informatii de aici din Scandinavia, asi dori sa-i cer lui parerea.
Nu, sincer!
Lenin

https://www.academia.edu/39810113/Feudalismul_actual_moldo-valah
https://www.academia.edu/30481153/Antiintelectualismul_protestant_si_ortodox


Den lör 13 juli 2019 kl 04:00 skrev Dr. Viorel Roman <roman@uni-bremen.de>:
... uite ce-ti scrie un psdist ..

Domnul DG este rugat sa nu mai faca afirmatii calomnioase despre persoane pe care nu le cunoaste. E anti-PSD - treaba lui (capul de pereti, cum se spune) dar sa incerce sa se tina de adevar daca vrea sa fie credibil.
Nici unul din liderii PSD condamnati (dupa mine in procese trucate si ridicole ca motiv - o spun avocati de prestigiu) nu a fost totusi condamnat pentru hotie sau crima.
Liviu Dragnea, transformat in inamicul public no.1 pentru ca a indraznit:
sa mobilizeze votantii la referendumul din 2012 de demitere a lui Basescu (omul care a introdus golania in politica si care a furat si nu numai flota; de cate ori l-ati votat dle DG?) ;
b) sa castige la alegerile din 2016 pe care, dupa "opinia publica" nu avea dreptul sa le castige (?);
c) sa atace "deep state" (serviciile secrete si distrugatorii de destine de la DNA) - ei, bine el a fost condamnat pentru un asa zis trafic de influenta cu prejudiciu de 5.000 Euro (pe care l-a si returnat). Din cate stiu banca olandeza ING a platit niste milioane de euro pentru spalare de bani si totul s-a stin in mod amabil. Unde e "furtul" si unde e „crima".
2) Numeste partidul votat de cei mai multi oameni - grup de hoti si criminali. Ce au furat (fiecare, concret) si ce crime au savarsit (omoruri, de exemplu.)
Pe scurt, dl DG este un agitator si atat!

----- Ende der Nachricht von Dimitrie Grama <gramadimitrie@gmail.com> -----



Nicolae Grigore Marasanu
Balada umbrei

Nu, nu sunt o broască ţestoasă!
Sunt doar expansiv, combatant
şi uneori aparent delirant.
Dar, priviţi mai atent -
cochilia mea nu este din oase,
ci din diamant!
Îar baladele mele,
rebele,
nu visează la câte-s în Lună şi stele !
Răbufnesc, jună hoardă,
şi detună,
ca o lovitură de bardă !
Zadarnic îmi cereţi să tac,
să vă măsor timpul
ca un impasibil tic-tac!
De secole împodobiţi neamul
cu ramuri de spini,
mi-l tăvăliţi prin ciulini,
Şi-i daţi drept la o singură artă -
să deschidă gura
doar pentru slava voastră deşartă !
Demult, demult nu mai tac,
Gura –
crater de foc s-a deschis!
Şi ca dintr-un vis,
urgisit,
şerpii spaimei speriaţi au fugit.
Nu-mi biciuiţi umbra, vă cer –
e semn că mai sunt.
Şi că, încă, aş putea să cuvânt!



Şerban Foarţă
ALCOHOLINAIRE, ÎN 1909

O damă,-n ’909
(cât de albaştri-i pot fi ochii!)
în otomana unei rochii
mov-purpurii, cu fir şi două
plătci îmbinându-se pe umeri
precum tunicile elene;
o damă unduind alene
ca lebăda, – pe când tu numeri
minutele pân-o să sune
de miezul nopţii şi-al speranţei;
şi e ca tricolorul Franţei
obrazul damei importune,
căci de-o aşa splendoare,-ncât
ţi-e teamă să începi o nouă
idilă,-n ’909,
şi să-i săruţi prelungul gât;
sau (pe când domnii toţi fac sluj
în jurul ei, iar les bas-bleus
scot roşul fard din tub etanş
şi-şi dau pe buze cu alt ruj)
să-ţi culci obrazul cald, în dans,
pe-obrazu-i aux couleurs de France:
yeux bleus
dents blanches
lèvres très rouges
[Ş. F.]


Octavian Soviany
rimbaud - traducerea mea
Poeţii de şapte ani
Dlui P. Demeny

A datoriei carte când seara o-nchidea
Era ferice Mama şi mândră, nu vedea
În ochii lui albaştri, pe fruntea-i dată lenii,
Al fiului ei suflet dedat la scârboşenii.
Stătuse toată ziua la ascultare, e
Deştept, dar sumbru-n ticuri şi are-un oarece
Ce-arată că-i făţarnic şi prefăcut în toate.
Trecând pe coridoare lugubru tapetate,
El scoate limba, pumnii sub vintre-i stau cruciş.
Şi vede numai puncte cu ochii lui închişi.
Când se închide uşa în fiecare seară
Îl poţi vedea cum şade şi horcăie pe scară
Sub golfu-ngust al zilei legat de coperiş,
Iar, dacă vine vara, îi place, pe furiş,
Să meargă să se-ascundă-n răcoarea din latrine
Şi să le soarbă damful, pe gânduri, prin narine.
Când de-ale zilei izuri grădina s-a spălat,
Şi-n dosul casei, iarna, e cerul înlunat,
Stă îngropat în marnă, culcat sub un perete,
Îs de vedenii pline pupilele lui bete,
Şi-ascultă lărmuiala dintr-un tufiş sâlhui.
Milos! Aceşti ţânci jalnici sunt camarazii lui,
Slăbuţi, cu frunte goală, pupile nevioaie
Şi degete pătate cu negru prin noroaie,
În haine cu duhoare de vechitură toţi
Şi plini de-acea blândeţe ce-o vezi la idioţi.
Dar mama e surprinsă de milele-i imunde
Ce-o umplu de teroare, tandreţile profunde
Ce fiul ei le are le frânge spaima ei.
Da, are ochi albaştri, dar cât de farisei!
La şapte ani romane ar fi putut să scrie
Despre deşertu-n care trăieşti în slobozie,
Savane, fluvii, codrii. Şi-l ajutau la greu
Revistele cu poze, ce le privea mereu
Vazând ba o spaniolă cu foc, ba o romană.
Şi când venea, cu şorţu-i croit din indiană,
Nebună, cu ochi negri, umplîndu-l de fiori,
De peste drum fetiţa cutăror muncitori
Ce îi sărea în spate, dând buzna să-l înghese,
El o prindea cu dinţii şi o muşca de fese,
Căci nu avea pe dânsa nicicând pantalonaşi.
-Apoi, izbit de pumnul şi-al ei călcâi iabraş
Pleca ducând cu sine a pielii ei aromă.
Duminica de iarnă îl dispunea la vomă,
Când pomădat şi fercheş se nevoia-a citi
O Biblie cu nişte coperte verzulii.
Era căznit de visuri în fiecare noapte.
Nu îl iubea pe Domnul, doar oamenii, ce-n şoapte
Vorbeau venind acasă,-nnegriţi de munca lor,
Pe toboşarii care mulţimea de popor
O tot stârneau să spună pe seama legii hule.
Visa prerii, în care luminescente hule
Miresme sănătoase şi pubiscenţe cari
Păreau că îs de aur îşi luau avânturi mari.
Cum îi făceau plăcere doar lucrurile sumbre
În camera-i golaşă şi plină de penumbre,
În camera-i albastră cu umezeli pe zid
Citea mereu romanu-i fără istov gândit,
Plin de păduri jilave şi de văzduhuri grele,
De flori de carne-ascunse prin codri de sidere,
Vârtejuri şi derute şi milă şi dureri.
Şi când tăcea rumoarea de jos, din cartier,
Culcat de unul singur între cearşafuri grele
El presimţea, deasupra-şi, întinse, nişte vele.



Mihaela Mihai
(gărgărițe de vară pe creier de toamnă) :)

habar n-ai cum, din ceaiul amărui,
se-neacă albăstriu tot dorul
ce-l simt curbat în zborul nimănui!
cum bântuie amar fiorul
care murea debusolat și gol,
ca nepustiul din cuvântul
cu care-mi dăruiai un alb atol
să-mi necuprindă tot pământul
ce mi-l furai de sub picioare, iar,
păcat al neiubirii tale,
sărutul tău,din ce în ce mai rar...
îmbrățișarea mea? ce jale!
habar n-ai cum...
M.M.




Lora Levitchi
OMUL, CONTE DE MONTE CRISTO

Ce-ai face dac'ai fi un "cuc", zburlit, bezmetic şi năuc,
Ai colinda în asta lume-n lung şi-n lat,
Ca sa alini din pofta trubadurului din tine,
Hranindu-l cu placeri pe inc-un veac?!
Ai părăsi caminu-ţi dat şi ai pleca la desfătat, de toate grijile descătuşat?
Te-ai încurca cu lumea rea, ce umblă tot pe la bârfit, la înşelat şi la prădat?!
Ce-ai face dac'ai fi o "nevăstuică",
Din cea cu- aspect blajin de puică,
Ţi-ai căuta vre un fecior, din cela care-i bărbătior,
Căldură materială ravnind sub a lui aripă, căci lacomia-ţi cere, iar punga-i mică?!
Ce-ai fi, de-ai fi o "rândunea",
Ce ar zidi sub grinda unei case, pictată-n albă nea,
Cuib bun pentru crescut copii,
Ai alunga-o ori ai decide în braţe, intreaga-ţi viaţa ca s-o ţii?
Ce-ai fi de-ai fi ca "leul" din pădure,
Vei asupri ori cu întelepciune, vei cârmui,
Pe cei ce-s mulţi la număr, dar prea puţini în calitate,
Ce nu ştiu a conduce turme, de animale, fie deştepte, fie neghioabe..
Ce-ai fi, dacă te-ai face din nou "om",
Te-ai poticni în aceleaşi cioturi de pe drum,
Ori aripi prin clarviziune, ţi-ai lansa în zbor,
În timp ce ai tăi semeni, făr' de minte, se adâncesc în veşnic somn?!
Cum ai alege să trăieşti, ca pustnicul, făr să grăieşti,
Ori ca vre-un politician hapsân,
Ce doar promite, mâna chiar ţi-ar băga-n sân,
Ca sufletu-ti de ar putea, în a lui joc de camătă, pagan,
în iadul din astă viaţă, să te indemne a~l baga?!
Ai fi vreun "poliţist", vreun "procuror",
Ce oamenilor doar se prefac, că ei le vin întru- ajutor,
Ori, ai fi poate, "doctor" de năluci,
Care te taie peste tot, de pacient,
"Doamne fereşte", la el se-ntâmplă, să ajungi?!
Ai fi vreun "preot" de- oameni iubitor,
Ori dintr-acel cu burtă mare şi mers târâitor,
Ai fii vreun "perceptor", ce merge la taxat,
Pe toţi ce suflă pe pământ şi incâ-s vii, de dimineaţă pân' spre înserat.
Ai fi vreun "profesor", de ştiinţe înalte,
Ce te ajută ca să vezi ce minte-ai ştie ori poate,
Nici mama ta nu te-a-nvăţat,
Căci n-a ştiut, sărmana, decât gătit, spălat, călcat..
Ai fi vreun grădinar vestit,
Ce ar planta când noaptea-n ziuă s-o -ngâna,
Seminţe de adevăr ce-s sigilate-n unicate avatare,
Din care strălucind, cresc genii mondiale, de-omenire pân acum nemaivăzute
Care ne dau esenţa Universului, servită îs chisele cu dulceaţă,
Însoţite, de apă vie cu sclipiri de mărgărit.
Ai fi vreun "general" din cela detronat,
Că a ales o cale mai grea ca alţii de urmat,
Când de şerpi mulţi vei fi-nconjurat,
Într-unul de-al lor te vei preface, pân ce din şerpăraie ai scăpat.
Ai fi poate vreun cocoşat, de Notre Dame,
Ce Victor Hugo, l-a reunit cu o ţigancă, Esmeralda, de-o frumuseţe rară,
Căci l-ai învins pe arhedeaconul Claude Frolo, cu rol de gardian,
I-ai întrecut cu-a ta nobleţe pe căpitanul Phoebus şi pe Pierre Gringoire,
Ai fi poate vreun Edmond Dantes ce-a devenit bogat,
Când insula lui Monte Cristo ca-ntr-un miracol, rangul de conte, pe bani ţi-la-nmânat,
Deşi-nainte ai fost închis pentru vecie, ca nimeni altul torturat,
Pseudonume ca Abatele Busoni, ori Sinbad Marinarul ori Lordul Wilmore ţi-ai luat,
Onoarea celor dragi ţie, tu ai restaurat,
Căci a lor fir de viaţă, înainte de vreme a fost curmat.
Ai fi vreun "menestrel" deosebit,
Venit din vremi de Shakespeare, ce de regie de film s-a-ndrăgostit,
Când a băut dintr-o sticluţă de esenţ îmbrăcate-n musgravit,
Ce cântă pe peliculi, dintr-a istoriei lumii, ciclice-ntâmplări de negrăit?!
Hai să îţi spui ce aş alege eu,
De aş putea destinu-mi al schimba,
Aş vrea să fiu strălucitoare stea, ce ziua, lumina caldă lumii eu aş da,
Iar noaptea sus pe bolta aş veghea, la somnul dulce în care ea s-ar cufunda.
Ziua prin ale mele raze, aş alerga prin mii zăvoie,
La toarta vântului, ce tinereţea vieţii, în tril de libertate deplină, o înfoaie,
Iar noaptea, de la-nălţimea lunii, ceasloave vechi, aş cerceta, cu dragosti din alte vremi, înalte,
Ca să le simt stihia de jăratec ce sufletu-mi încinge şi il tranformă în comoară.
Mi te-aş lua să îţi arăt într-o clipită,
Destine repetate sinusoid în istoria lumii,
De "cuc", de "nevăstuică", de "leu", de "rândunică",
De "poliţai", de "perceptor", de "grădinar" şi "profesor",
De "general", de "procuror", de "menestrel",
Dar şi de ceea ce numesc eu "OM"!
E cel ce face-o sărbătoare,
Fie de-i zi cu soare, fie de-i zi cu ploaie,
Căci al său suflet de-o aşa candoare mare,
Nu poate răutatea lumii că să-nţeleagă,
Nici n-o cultivă, nici în braţe nu o dezmiardă,
El ară greu pământul lumii, desculţ, flămând şi asudat,
Însă-i de-o puritate îngerească, ca diamantul străluce în lumină,
Cu sufletul la unul Iisus Hristos cu totul dedicat,
În ţiplă de argint, acesta-i întins lui Dumnezeu,
Pe o tipsie ce ţine şi bune şi rele ale lumii,
Când firul vieţii lui, va fi gătat.



VESNICIA PRIN IUBIRE,

"- Iubita mea, ai sigilat al nost prim fermecat sarut, cu sange-n purpuri ca rubinul,
Ce tie ti s-a scurs de pe a ta frunte acoperita-n rani, direct pe buzele-ti carnoase,
Si le-am atins infiorat cu-a mele buze, eu, nestiind pana atunci a lor balsam,
Aceste frage dulci imi sunt comoara de erotism si de placere,
Ce le marturisesc smerit eu tie, acum si stiu ca-i cu pacat, ma iarta,
Eu rau nu am sa-ti fac ci dimpotriva, vreau sa te ocrotesc,
Caci tu, ca om, esti ca si columna lui Traian, o epopee de curaj dar si durere!
Este o noapte far de stele, in care luna, marsaluieste pe o orbita perfecta, calculata,
Maiestuasa umple imprejur, cu lumina, bolta intunecata,
Si treaza sta, ca-n fieste noapte, de veghe noua ca un sfetnic si prieten bun,
Sus pe o bolta a cerului cobalt violaceu, si implinita in rotunjimea sa, profunda ,
Eu melancolic in suflet ascult cum ploaia canta in picuri grei pe geam,
Un cant al recviemului iubirii pentru tine,
Ce are taria si puritatea unui diamant,
Aceasta dragoste -i deosebita de pamantestile, efemere placeri.
Ce incarcata-mi sufletul si ma facu sa-mbatranesc mai mult.
Te simt atat de distinsa invaluita in misterul noptii, o, tu, stapana a inimii mele,
Acoperita-n mantia burgund ce am tinut-o in ranita, mereu aproape, langa mine
Mi-a fost loiala pe ale campurilor batalii,
si m-a insotit far sa cragneasca, supusa si tacuta,
Cand pat aveam pamantul, iar perna de-obicei era vreun bolovan!
Si-acuma eu, cel curajos, ce neinfricat tinusem piept la atatea lupte grele,
Stau in uimire si totalmente dezarmat,
Ca sa te-admir pe tine, o, inger de lumina, contopit in durere, ce prada ai cazut,
La fiarele ce far de mila te-au sacrificat doar pentru a lor placere.
Raman asa trecut de toti fiorii cand drept eu stau in fata ta,
Si te-am privit si m-ai privit,
A ta rapitoare frumusete din cap pana- n picioare, m-a cutremurat!
Caci ai trecut ca fulgerul cu privirea-ti cea mai profunda,
cat un vazduh intreg, direct prin mine
Si inima ca un vasal loial mi te-a recunoscut stapana a intimelor trairi a mele,
te-a cunoscut si de -indata ti-a ingenunchiat,
Si- am cunoscut impreuna clipe de sinceritate,
Ce parca au durat ba o minuta, ba o eternitate,
Iar totul parca-ntr-o secunda sters imprejur a fost,
Iar ale noastre vieti luara deodata,
o noua turnura de a ne uita cu alti ochi,
la a nostra inconjuratoare trista realitate!
Iar cei ce pana acuma fara mila, aripile iti taiara,
N-au mai contat, si- n neguri dense parca s-au pierdut,
facand din haurile inimilor lor in care initial te azvarlisera pe tine,
Cosmarul vietii lor si destinatia propriilor inchisori!
Nici proprietati si nici palate, n-au mai contat,
Neintrecuta in valoare e dragostea ta ce pentru mine,
este un pasaport spre nemurire,
In numele lui D-zeu, vino, te rog, la mine,
Caci daca nu, va trece inca o viata pan ce ne vom intalni!"
"- Iubitul meu, hai, urca in sa si alearga pe calul tau cel mai destoinic de razboi,
lasand in urma campul de lupta ce mi te aduce la mine, prin suierat de gloante
Eu iti incredintez acest scump trandafir inrosit al inimii mele,
Are petalele patate-n sange de cei ce miseleste mi-au vanat al meu trup si suflet,
In racla rece, doi metrii sub pamant ei vrura cat mai grabnic sa ma puna,
Nu inceta, te rog, in a-ti urma a ta stea care mi te va aduce direct la mine,
Si-om fi uniti in drum spre vesnicie,
Eu voi fi mana ce te va purta in lumi de vis a amorului divin!
Tu, vei fi mana ce acum ma salti de jos,
asa cum mainile aceluiasi trup se regasesc mereu in impreunare,
Asa si noi ne vom regasi de oriunde vom fi mereu impreuna,
Si-n rugaciune catre D-zeu ne vom smeri in fatza lui,
Ca sa ne crute destinele macar de asta data,
Sa faca loc si noua la aceasta dragoste divina,
Trei picaturi de sange de pe-a mea frunte s-au prelins in pocalu-ti plin cu vin,
Cuprins de puterea acestuia tu ai muscat in alint, in carnea-mi,
Si-ai mers pe-al meu grumaz tot mai in jos,
Caci ti-ai propus ca sa culegi din laurii cuprinsi de al placerii dulce suspin,
al bogatiei mele de sani albi ca si laptele,
rostololiti din altruism fata de tine, pe ast' baldachin,
Am devenit doar adiere, sunt unduirea gandului tau,
Si stiu ca ai sa cotropesti tot ce vei intalni,
Si ochii, gura, sanii, abdomenul, si ale mele coapse,
picioarele si gleznele-mi ascunse mestesugit ce mi-ai marturisit ca le-ai dori,
Sunt daruite doar tie, iubit al meu,cu generozitate,
Ca ai respect pentru ce-i sacru si ce-i sfant!
Si-am inflorit femeie, din catifele rosii ca purpura,
Din trandafirul inimii mele sfasiate in mii de petale parfumate,
Ai pus opreliste a mele oarbe suferinte si te-am invaluit in balsamul placerii de-a iubi,
Si a simti cum iar iti curge in vene fiorul dragostei adevarate, tu, crai al inimii mele,
Timizi noi am intrat pe un teritoriu unde minte-ai mica in fatza simtului placerii ce ne-nvalui.
Multimi de ingeri vin si ne inconjoara,
Dragostea majestica alunga intunericul trecutului incarcat de suferinta,
Fa-ti drum acuma catre mine si zboara ca un vultur pe deasupra capului meu,
Inlatura cu aripile molozul ce altii au turnat pe mine, in incercarea lor,
Cu scop demult gandit de-a ma duce la pierire,
Dragostea ta cu fluturi in stomac, cuprinde interiorul maruntaielor mele
Trece ca fulgerul prin vene si artere si-mi face sangele sa clocoteasca cu putere,
Cand dragoste vom face, va fi un sacru act,
Cel mai de pret cadou pur care poti sa il ai vreodata,
Sunt asa de mult indragostita de tine, Domn al meu,
Cu-aceasta dragoste ce-i ingereasca,
Vine sa ma ia si sa ma poarte pe taramuri, ce nu le-am mai vazut
Zbor libera cu sufletul, peste inaltimi cu tine,
Luam din nemurirea muntilor cu crestete in zapada,
Clipele trec ca si sunetele clapelor de pian ce le mangai in fatza ta,
Asezata pe scaunul din catifea de purpuri si acoperita doar de mantia ta,
Ce-a petrecuta prin razboi in care ai adus,
o mare de sufletele ce aspira si ele la mantuire inainte de a fi apus,
Te inlantuiesc in brate, te fac partas la freamatul inimii mele,
Curg picuri de sange din ea pe inima ta,
Eu am platit cumplit pentru actiuni ce vina n-am avut,
Doar ca sa las pe altii sa fie fericiti, iar eu cu sufletul in bucati de sfaramat,
Voi sta in nemiscare sa te astept pe tine cu intelepciunea,
Caci iubirea pura, in timpul lui D-zeu,
Este o poarta sigura catre eternitate!


Bogdan O. Popescu

iată-mă (here I am)
o după-amiază răcoroasă de vară, cu țânțari leșinați țiuind și nevastă obosită
iată-mă
trec câmpul mergând pe jos, cu zâmbetul pe buze.
o ploaie rece peste clapele pianinei, ce mi-aș putea dori mai mult?
o încurcătură în alfabet, o socoteală greșită de litere
tocmai bună să scrii o poveste.
un cățel care mușcă din mama lui pentru tine
un curcubeu și un copil care râde
iată-mă
dat cu culori pe față, alergat prin piețe și mângâiat pe faleze
sunt eu, care ajung întotdeauna la miezul moale al poveștilor
eu, pentru care buricul pământului nu este înnodat niciodată
iată-mă, alerg cu tălpile goale, sar de pe piatră pe piatră, să ajung în paradis
sar pe spinările soldaților morți, sar la lumina lunii în pătrar, pe postamentul promis
sar cu picioarele puternice, din ce în ce mai rar
până când acest bazar de prostie se va linge pe bot și pe palme
pe tălpi, sar până când îngerul care sare cu mine adoarme.
iată-mă
ce față ai, nu mă mai ții minte
eu sunt mortul care ești tu, mai devreme, tăcut și înainte.



Liliana Popa


răscrucea de gânduri
la fiecare răscruce
o tăcere cît o mirare
mă înstrăinează
cum freamătă pădurea....
și degetele viorii
prea multe întrebări
uitate pe frunzele rourate
și pentru că azi mi-am vopsit
părul şi ochii
cu verdele frunzelor
voi plăti altă vamă
aici
în pădurea cu năprasnic şi fragi
răscrucea dela gânduri



Jorj Maria


e ca atunci când nu înțelegeam limbajul alor mei
când ei vorbeau o altă limbă
se ascundeau în gesturi și în priviri
șopteau cu sprâncenele ridicate până amuțeau
ca atunci când mă ghemuiam lângă tata
și-mi spunea să nu vorbesc cu nimeni pe stradă
să nu arăt cu degetul
și să nu mă mir ca proasta
ca atunci când l-am ținut ud la ușă
pentru ca înghițisem un mentosan
care mi s-a oprit în gât
spaima lui când mi-a vorbit despre moarte
pentru prima oară
știam că vorbește despre ce e mai rău
când nu mai am vene nici funii de încleștat
când într-o seară mortul meu mă va aștepta
precum o utopie constrânsă încă de firele
existării
precum o repetabilă reminiscență
plină de erori
de goluri scăpate din brațe.



Salvina Pasca
În Târg la Găina

În vârf de Munte,
la sfânta Cruce,
tot moţul se duce
cu-ale sale doruri multe
Iancu-Craiul să le-asculte.
Apoi, jos, pe padină,
la amiaz- se hodină
până colo înspre seară
când cântă de se-nfioară
codrii răcoroşi de fag
şi mândruţa de mult drag.
Cu toţii jocul pornesc,
jocul aprig,joc moţesc:
ţarina de la Găina,
bătuta cu foc şi lina.
Se-nvârtesc doi câte doi,
se-adună în cerc şuvoi.
Răsună-ndelung tot plaiul,
românesc şi dulce-i graiul.
Târgul de Fete e-n toi,
numai de n-ar veni ploi,
Sântilie stă de pază
şi cu dragoste oftează.
Mai veni o vară,un Târg,
murele sunt iar în pârg
şi românii-s iar pe Munte,
veşnicia s-o sărute.



Mos Nelutzu G
Pentru drum

Spre niciunde se caţără suavă nalbă,
alături, turmă de ştir pârlit în frunte,
de-o parte şi de alta, verde lăstărişul
de care, spâzuraţi, ciorchini de linişti.
Să scriu poemul de mult ţinut în mine
m-aşez pe şina rece bătută de traverse în piroane.
Pe abur neantul vine către mine
Mecanicul, atârnă spânzurat pe geam.
Poemul, fără regret mă lasă, i se aruncă-n cale.
Alerg să-l prind, cu depărtări mă frige şina,
el, ca o stricată, îşi despleteşte tandru-ademeniri
vis dezgolit promiţător se-arată deşucheat
în somnul călătorului îngreunat de drum.
Îl văd cum saltă în răsfăţ, ca pe-o floare ia frâul
încinge cazanele cu trupul, cu sângele său,
chiuie, se-avântă, se-aruncă-n iad
de gât cu raiul, cu iedera îmbrăţişat…
Şi cât l-am iubit, cât l-am iubit, cât l-am iubit!
Să treacă fără regrete peste mine.
Şi pentru ce?!
Pentru o necunoscută depărtare...



Flori Bălănescu
passacaglia

tremură înserarea, bot umed de căprior
moartea îi dă târcoale la pieptul meu
să nu-ți pară rău, n-am fost prințesă măcar
o zi și totuși diamantele din sânge s-au
îndesit în sanctuarul inimii, parcă așa le
place poeților din vremi să spună, și-acum
să strălucească vor, cu înțepături tot mai
fine în timpane, flori de gheață în priporul
lui cuptor, degete din ce în ce mai nesigure
amorțeli peste zi și peste noapte
înțelepciunea anesteziind orice boare o
ultimă strigare pentru viață în care n-am
apucat prințesă pentru o zi să fiu



Pavel Susara


Inca un episod din fermecatoarea Poveste.... Lectura vesela, dar nu cine stie ce!
Povestea Povestitorilor
(fragment)
Cap. XXX

In care se va vedea că este vorba despre cultul Sfintelor Moaște, despre minunate dezbateri teologice, despre puterea devastatoare a ficțiunii și despre Noua Biserică Universală
Rezumat: Grupul de personaje, compus din Luca Pițu,
Ioan Es.Pop, Ion Mureșan, personajele lui Agopian - Zadic Armeanul, Păsăroiul Ulise, Câinele Molos -, însoțit de Pavel Șușară, cinstitul Autor, și condus de jandarmul Chișinevschi, poposește la poalele dealului Mitropoliei, în momentul unui mare pelerinaj
la moaștele eroilor și ale sfinților martiri comuniști
Pe nesimțite, dar conduși cu mare măiestrie de jandarmul Chișinevschi, ne trezirăm înaintând, fără nicio opreliște, pe strada 11 iunie, ceea ce a trezit în mine un reflex profesional inevitabil și m-a determinat să lansez public invitația de a face o vizită la Casa memorială Ligia și Pompiliu Macovei, însă Molosul m-a taxat rapid cu o lovitură laterală din vârful cozii, prilej cu care am constatat cam ce coadă grea are nenorocitul, și a exclamat doar atât:
-Hedonistule!
-Pe ce te bazezi? l-am întrebat eu, moromețian, iar el mi-a răspuns:
-Arta e un biet succedaneu al vieții, nu o alternativă, și nu îi calci teritoriul decât atunci când ești în deficit de real, iar nu acum când vine lumea peste noi ca un val oceanic pe undele unui cutremur în larg. De ce vrei fantasmele lui Pompiliu Macovei când îi poți vedea chiar stăpânii, uite-aici, la doi pași... apropos, Luca, ăsta l-a prins și pe Groza sau numai pe Dej? a încheiat el, printr-o întrebare, micul excurs estetic, apoi a scheunat politicos, rușinat, poate, de preaîndrăzneața intervenție.
-Unicamente dejescolatru & incipientoceaușescos, a confirmat Luca, privind în jur cu multă bucurie. Auzind aluzia la Ceaușescu, un domn scurt și cam indesat, dar bine îmbrăcat, având o ținută semeață și un gât frumos impodobit cu o cravată tricoloră, de Fondul Plastic, s-a apropiat de noi și a întrebat:
-Nu vă supărați, văd că sunteți bine informați, acolo sus, în deal, sunt și sfintele oseminte al Prealuminatului Martir al Cauzei Unice, fericitul Nicolae Ceușescu, și ale Preacinstitei, Preacuvioasei și Preaînvățatei Mucenițe Elena din Petrești, Însoțitoarea sa Neînfricată?
-Nu a trecut sorocul, sunt prea proaspeți, îi răspunse, competent, jandarmul Chișinevschi, iar ciolanele lor nu sunt încă binemirositoare, nu le-a dispărut cu totul duhoarea de hoit, dar se mai zvonește și că ăsta, Prealuminatul Nicolae, nici n-ar fi mort, ar mai umbla încă prin lume, printre noi, și ar ține lucrurile încurcate. După alte opinii, continuă el, ar fi doar retras în adormire, ca Monarhul Lumii Subpământene, și se odihnește un timp în Agartha, că s-a avut bine cu mongolii, apoi țuști, când ai lăsat puțin garda jos, te trezești cu el în frunte, ca păduchele, și iar se ia totul de la capăt. M-ai înțeles? Dar nu mai era nimeni acolo, domnul scurt și cam îndesat dispăruse deja în mulțime.
-Nu vă mai obosiți de pomană cu explicațiile, că așa procedează tovarășul Ștefan Andrei încă de azi dimineață, întreabă politicos, diplomatic, cu stil, că doar a fost ministru de externe, apoi o taie rapid și trece la altă masă, cum s-ar zice, se amestecă în vorbă și un tânăr cam negricios și plin de tatuaje, cu chipul lui Che Guevara și al bulgarului Stanișev, prietenul lui Ponta, pe piept, pe brațe și pe omoplați. Chiar, continuă el, și se întoarse spre Luca, iar acesta înlemni, ca la orice apariție imprevizibilă, nu vrei ceva a-ntâia, să mă pomenești, să lași moștenire peste generații? Uite, îți vând ranga cu care a fost martirizat Ștefan Foriș, o mie de parai și poți s-o lași cu testament, e unicat, piesă grea de colecție, ce zici? Sau, uite-aici, am budigăii Tovarășei Ana, ăia cu care a venit de la Moscova, aștia sunt doar doi poli, sau vrei cumva o bucată din elicea avionului cu care s-a prăbușit Tovarășul Grigore Preoteasa, pentru numai două bătrâne? Auzi, fii atent, dacă vine unul puriu și lățos, ciupit de vărsat și puțin damblagit de dreapta, că aștia lucrează numai cu stanga, și laba o fac tot cu stânga, și îți oferă cuțitul de spart gheața cu care a fost căsăpit Leon Davidovici Troțki, dă-i flit, e un știft ordinar, a fost făcut la Republica prin anii 70, nenorocitul a vândut vreo treizeci de relicve din astea până acum, m-ai înțeles?
Dar n-a mai apucat să primească un răspuns mulțumitor, că pulanul vigilent al jandarmului Chișinevschi se și grăbi să provoace un sunet înfundat, urmat de un icnit scurt, iar moaca de bidon stâlcit a bulgarului Stanișev, prietenul lui Ponta, se tumefie stacojiu pe omoplatul drept al vânzătorului de tacâmuri de moaște.
-Cred că l-am nimerit! Exclamă jandarmul Chișinevschii, mângâindu-și pulanul cu multă gingășie, apoi îl strecură în lăcașul lui de pe șoldul drept.
Niște ciori făceau mare gălăgie prin crengile copacilor de pe marginea străzii, probabil că își învățau puii să zboare, iar acest lucru nu se poate face în șoaptă, ceea ce stârni un evident val de emoție care umflă penajul Păsăroiului Ulisse, răscolindu-l, iar înspre piața Coșbuc se auzi o bufnitură zdravănă, semn că iar s-au ciocnit niște mașini în intersecția aia de căcat.
-Dar noi ce mai facem pe aici, mai avem vreo treabă? întrebă Ioan S.Pop și se uită rugător către Ion Mureșan.
-Asta mă întreb și eu, dar în gând, răspunse Mureșan, iar cel mai bine ar fi să ne tragem la răcoare, într-o cârciumă, că pe mine m-a cam luat soarele. Și ar trebui să mai completez și aici, continuă el, agitând lichidul translucid și cu mărgeluțe de pe fundul sticlei, că uite, a secat, se evaporă de la căldură.
-Trageți-vă și voi mai la umbră, mai pe sub copaci, interveni jandarmul Chișinevschi, dar stați locului aici, că vremea voastră încă nu a venit. Și, băgați bine de seamă,...a mai vrut să continue el, dar din niște difuzoare enorme, învăluind întreaga zonă, se rostogoli o voce solemnă, acoperindu-l.
-Atențiune, atențiune, tovarăși, atențiune, stați la locurile voastre, nu creați dezordine, dar să fiți pregătiți în orice moment pentru o mare confruntare fiindcă suntem informați că trădătorul Băsescu Traian vrea să ne denunțe, că se pregătește să rostească afuriseniile întocmite de celalalt trădător, Tismăneanu Vladimir, zis Volodea Tismanenko, și să ne alunge duhul și rânduiala pe care cu atâta strădanie și obidă le-am așezat în țară. Atențiune, atențiune..., și tot așa, ca un disc defect, vocea relua avertismentul care se rostogolea iar și iar peste blocuri, peste case, peste vegetație și, mai ales, peste capetele înfierbântate ale mulțimii. O undă vagă de neliniște reverberă, asemenea pânzei de apă în care se aruncă o piatră, stărnind-o, dar pe măsură ce se risipea în toate direcțiile efectul ei era tot mai slab, până pieri în departare și se stinse cu totul. Poate din pricina vocii intempestive aruncate prin difuzoare sau, cine știe, ca expresie a ritmului său biologic, Păsăroiul Ulisse își scoase capul de sub aripă, clănțăni de câteva ori din cioc, asemenea unei berze, își scutură alene aripile, ca pentru înviorare, și se găinăță, cu o presiune de armă cu aer comprimat, direct în fruntea unuia mic de statură, ciupit de vărsat și destul de costeliv, care se îndrepta spre ceată cu pași grăbiți. Acesta se clătină puțin din pricina impactului, dar își redobândi repede echibrul, semn că sub înfățișarea aceea nu tocmai eroică se ascundea o mare energie interioară. Odată ajuns în raza de manifestare a grupului, se alătură jandarmului Chișinevschi, își scoase mâna stângă din buzunarul pantalonilor, în care o ținuse înfundată până atunci, și i-o strecură, strînsă pumn, în buzunarul drept al tunicii. Jandarmul Chișinevschi nu schiță niciun gest, ca și cum n-ar fi simțit nimic, iar grupul păși mai departe, firesc, în legea lui, așa cum se pornise, fără un plan discutat în prealabil. Tot din mers, omulețul costeliv se apropie de Luca și își sincroniză, cu o intenție evidentă, pașii cu el, după care îl privi chiorâș, studiindu-l.
-Auzi!? îl abordă el.
- Posed un auricul absolutamente valid, îi răspuns Luca.
-A fost pe aici unul care voia să vândă chiloții Tovarășei Ana? se interesă el.
-Indubitalmente, răspunse Luca.
-Nenorocitul, iar mi-a luat-o înainte, se lamentă omulețul costeliv, și ți-a spus să nu cumperi cuțitul cu care a fost supus patimilor Tovarășul Troțki, nu-i așa?
- Exactamente, confirmă Luca.
-Bine, atunci am pentru tine ceva unic pe mapamond, fii atent, o asemenea relicvă nu găsești nici la Moscova, la Mausoleu, nici la Hanoi, la Tovarășul Ho Și Min, nici la Beijing, la Tovarășul Mao, nici la Phenian, la Tovarășul Kim Ir Sen, mă-nțelegi? Mai am două componente din sirenă, sunt ultimele, uite, le păstrez în mătase roșie, chinezească, de cea mai bună calitate, pe care o vrei? Zi repede, mânerul sau goarna?
-Mica Sirenă? întrebă Luca, evident încântat de subiectul cultural.
-Care mică, fratele meu, că era ditamai sirena, și nu e cu proveniență incertă, e chiar sirena mea, unica mea sirenă, continuă el.
-Sirena ta, proprietamente? întrebă Luca.
-Indiscutabil, replică omulețul, în mod absolut, cum altfel! A, acum mi-a căzut fisa, nu m-am prezentat și de-asta nu ne înțelegem. Scuze, Vasile Roaită, se prezentă el.
-Vasile..? întrebă Luca.
-Roaită..., completă omulețul.
-Sirenofilul? se miră Luca.
-Păi, eu ce spun! exclamă Vasile Roaită, uite și urmele de gloanțe, completă el, defăcându-și cămașa, iar de sub ea ieși la vedere o piele negricioasă, ciuruită de gloanțe. Vezi, acum te-ai convins?
-Chișinevschicoiosule jandarm, strigă Luca, posed o halucinațiune sau in proximitatea proprie se hipostaziază Vasile Roaită însuși, cel încleștat eroticomortal cu sirena?
-Ha? întrebă nedumerit jandarmul Chișinevschi, unde e?
Uitându-se alături, ca să i-l arate, Luca tocmai realiză că nu e nimeni acolo, așa că spuse doar atât:
-Nihil!
Iar jandarmul Chișinevschi îi răspunse:
-Bene!
Dar tocmai atunci îi ajunse din urmă, mărind pasul, în mod evident, tânărul cam tuciuriu și cu moaca bulgarului Stanișev tatuată pe omoplat. Acesta veni lângă Luca și îi spuse în șoaptă:
-Știu că nu vrei să iei de la mine lanterna lui Filimon Sârbu, relicvă de mare preț, dar ascultă aici, dacă vine Vasile Roaită să-ți vândă mânerul sirenei pe care a tras-o el, îi dai cu flit, da, e unul mic și ciupit de vărsat, iar mânerul sau goarna sunt știfturi, au fost furate de la dezafectarea unei cazărmi a pompierilor, poate să-ți confirme și Raed Arafat, să ții minte, da? Apoi s-a uitat lung la jandarmul Chișinevschi, s-a scărpinat, reflex, la Stanișev, pe omoplatul drept, și a dispărut fără urmă, pierzându-se în mulțime. Luca a clipit des, s-a frecat la ochi și s-a ciupit la rădăcina nasului, iar când a simțit cum îl năpădește un val fierbinte de gingășie s-a aplecat puțin asupra Molosului și l-a mângâiat prelung pe creștet.
-Ham, a ripostat Molosul, și fără efuziuni, că mă înmoi, și nu e cazul, dar în sinea lui a scâncit dulce, ca un cățeluș.
Lătratul scurt și, oarecum, alintat, i-a fost însă repede înăbușit de un vuiet intempestiv și prelung, întrerupt de țipete seci, icnite, sau de urlete înalte, oarecum asemănătoare cu acelea pe care le rostogolesc peste văioage, în iernile pustii, haitele de lupi turbate de înfometare. Ion Mureșan și Ioan S, Pop s-au întors instinctiv în direcția din care venea mugetul acela neobișnuit, Zadic Armeanul și-a scos, reflex, săbiuța, iar Luca a tresărit înspăimântat și s-a așezat cu spatele spre mulțime, într-o poziție clasică de aparare.
- Dacă nu mă încercă o halucinațiune auriculară, e strigătul de luptă al falicopuloasei năpaste. Jandarmetecule chișinevscoios, crezi că îi poți ține fața, că la spate nici cu cogitațiunea nu aspir, întrebă Luca într-o evidentă stare de panică.
- Ia uite-al dracu, acum, dacă îi tremură curul, poate vorbi și ăsta ca oamenii, constată jandarmul Chișinevschi și își aprinse un ciot de tigară artizanală, apoi trase adânc un fum, îl ținu prelung în piept și privi, cu ochii ușor aburiți, către un convoi de vreo douăzeci de oameni indistincți, aproape dezbrăcați, cu părul vopsit în culorile curcubeului și care țineau în mâini, ca pe niște drapele de luptă, tot felul de baloane colorate, în formă de puli în erecție, de coaie dolofane sau de pizde netede și inflamate. Vuietul și strigătele indistincte veneau chiar de acolo, iar Ioan S. Pop, muindu-și ușor buzele cu o gură de Ursus, îl întrebă, ingenuu, pe Mureșan:
- Ioane, ce vor domnișoarele și domnii aceștia? De ce se agită așa de grozav și de ce sunt atât de dezbrăcați?
- Vvvvooorrr, vvvoorrr...
- Vor să se fută, interveni jandarmul Chișinevschi, văzând că Mureșan întârzie cu răspunsul.
- Unde, aici, în stradă? întrebă el din nou, la fel de candid.
- Nu, în cur, veni răspunsul prompt al lui Chișinevschi, fiindcă sunt oameni liberi și pot face cu propriul cur cam tot ce le poftește inima!
- Așa? întrebă el.
- Exact, îi răspunse Chișinevschi.
- Și, și, și...de ce aaaiici, la sfffintele moooaaașște? întrebă și Mureșan, așezându-și sticla mai bine în buzunar, e vrevreuun ririrituual?
- S-ar putea spune și așa, dar mai curând se întorc acasă, la părinții fondatori, fiindcă de aici, de la sfintele racle și de la cinstitele urne își iau ei lumina adevărului, a dreptății și a libertăăăă...
Ultimele cuvinte nu se mai auziră prea deslușit, fiindcă strigătele convoiului, de data aceasta apropiate și clare, le acoperiră.
- Jos capitalismul rapace și opresiv, strigă unul mătăhălos, îmbrăcat într-o fustă transaprentă, din pânză topită, prin care i se vedea, întunecat, părul de pe picioare!
- Jos comploturile sălbatice care iși spun familii și care umilesc femeile și le obligă să facă copii, jos umilința multimilenarăăăă...., strigă și o voce mai acută, aparent de femeie, dar care aparținea cuiva îmbrăcat intr-o salopetă ponosită și care purta în picioare bocanci soldățești, din armata germană.
- Jos arta medievală, cu miros de naftalină, de fum de lumânare și cu gust de tămâie proastă, trăiască libertatea de a face ce vrea pula mea, fiindcă e artă exact ce fac eu acum, nu ce vor școlile voastre de căcat, uite asta e artă, mai strigă o dată, un fel de fetișcană indecisă, care făcu, apoi, un pas lateral fața de convoi, și își scose ostentativ chiloții, apoi îi înălța, ca pe un stindard, în vîrful unui balon în formă de pulă înodată. Trăiască Georg Lucacs, mai strigă încă o dată, după care se reașeză în rând.
- Noi nu suntem bărbați sau femei, retardaților, noi suntem ce vrem noi, suntem si bărbați, și femei, nu suntem nici bărbați, nici femei, de unde ați tras voi concluzia, animalelor, ca dacă te naști cu pulă ești barbat și dacă te naști cu pizdă ești femeie, ești ce vrei tu, și faci cu corpul tău ce-ți trece ție prin cap, ca de-asta e libertate, fantome ale trecutului întunecat și opresiv ce sunteți voi.
Molosul scheună sinistru, ceea ce nu prevestea nimic bun, Păsăroiul Ulisse deschise un ochi rotund, imens, apoi îl închise la loc, iar Zadic Armeanul își iți săbiuța și, asemenea lui Don Quijote în fața convoiului de pușcăriași, se pregăti de atac.
- La luptă, strigă el, pe viață și pe moarte! Uraaaaa...
- Hei, le-am tăiat eu eleanul, eu, autorul, Pavel Șușară, cu voia ta, cititorule, stați potoliți, că asta e o simplă ficțiune, ce vedeți e doar iluzie,totul se întâmplă într-o realitate paralelă, este simpla descongestionare a minților voastre bolnave și suprasaturate de lecturi proaste, aici suntem în imaginarul fără restricții, unde este posibil orice. Haideți, pași repezi conform scenariului, că acuși părăsim această bulă spațio-temporală și ne îndreptăm spre alte meleaguri și spre alte zone ale posibilului.
- Gata, strigă și jandarmul Chișinevschi, nu mai tocați vremea de poamnă, haideți sa vedem cum se hranește și se adapă poporul de la izvorul marilor martiri, cum ia el lumină și cum se înmiresmează de la duhul lor, ca în minunata Grădină a Edenului. Iată, aici, și arătă cu pulanul spre prima coadă, de aici se purcede către racla fericitului Dr. Petru Groza, ia să vedem ce se mai petrece în așteptare și cum decurge sfânta reculegere!
Aici nu era cine știe ce agitație, iar densitatea cozii, destul de modestă, lăsa de înțeles că nu din locul acesta veneau marile așteptări. În primul rând, într-un grup compact, se adunase cabinetul primului guvern ,,de largă concenrare democratică”, iar din poziția în care ne aflam se vedeau distinct figurile lui Teohari Georgescu și Lucrețiu Pătrășcanu, iar barba calofilă și silueta subtilă ale lui Ștefan Voitec asigurau contrastul, de o expresivitate inefabilă, cu burdihanul, drapat într-un amplu cămeșoi, dar și cu fața butucănoasă, de om deprins cu coarnele plugului, ale lui Romulus Zăroni. Alexandru Grozuță, îmbrăcat și el într-un frumos costum din zona Pădurenilor, își dregea vocea și făcea, discret, vocalize. După ce tuși puțin, pentru eliberarea corzilor vocale, se apropie de grup și exclamă:
- Mare bărbat, Doctorul!
- Mie-mi spui!? îi răspunse Zăroni.
- Nu, spun așa, în general... eram odată, de lasatul secului de Sâmpetru, învitat de Doctor să cânt pe scena din parc, la Deva, la Dânsul. El tocmai ieșise de la fetele lui, de la... atelierele alea de croitorie, și era vesel și pus pe glume. Eu cântasem câteva melodii vechi, vreo două romanțe, tocmai ispravisem Pe Murăș și pe Târnavă, eram la un bis, mă pregăteam să atac Momârleanca, și iată că mă trezesc cu Doctorul lângă mine. Mă ia de după umeri, eu îi veneam cam până pe la subbraț, și mă țucă exact pe creștet, apoi întreabă lumea, care aplauda de se cutremurau frunzele și striga ,,să trăiască” și ,,uraaaa...”, ,,no, ia să-mi spuneți voi mie acum, placutu-va Alexandru?”, ,,plăcuuuuttt...”, strigau ăia din mulțime, ,,mult?”, întreabă Doctorul, ,,muuuulllttt....”, răspunde mulțime, într-un glas, ,,mult de tot?”, mai întreabă Doctorul, ,,muuuulttt de toooooootttt...” , răspunde adunarea cu o singură voce, cutremurătoare, ,,ei, zice atunci Doctorul, dar băgați bine de seamă, că el e numai Grăzuță, Groza sunt doar eu!”, apoi începe să râdă cu toți dinții, iar lumea era într-o mare fericire și striga ,,doc-to-rul, doc-to-rul...Gro-za, Gro-za, te iu-bim, te iu-bim...”. Ei, și ce credeți, a mai putut cânta cineva după asta? Curgea berea și sfârâiau mititeii ca la porțile iadului, iar eu am luat atunci atâția bani cât nu puteam cuprinde nici cu gândul... mare om, Doctorul! Făcător de minuni, nu alta!
- Și mie mi-a fost de mare folos, fie-i țărâna binecuvântată în veci, interveni și Romuls Zăroni, aranjându-și chimirul, cu un gest hotărât, pentru a-și mai slobozi puțin burdihanul. Eram cu el la o adunare populară, tot la Deva, și se adunase lumea ca la la comedie, toți îmbrăcați frumos, în costume naționale, ca la o mare sărbatoare. ,,Il vedeți pe omul ăsta, întreabă el și arată spre mine, îl cunoașteți?”, ,,cunoaștem, cum de nu”, vine răspunsul de la adunare, ,,e gospodar au ba?”, mai întreabă el, ,,gospodaaaar...”, răspunde marea de oameni, ,,merge la plug, la coasă și face răchie bună?”, mai întreabă Domnul Doctor, ,,mergeeee și faceeeeee...”, răspund oamenii ca unul singur, ,,ei vedeți!”, zice el, ,,vedeeeemmm...” întorc ei vorba și se bucură. Atunci se sucește Domnul Doctor către mine, era acolo și colegul de la externe, poate sa spună, și mă întreabă: ,,ești bine Romică, e cum trebuie?”, ,,e bine dom Doctor, să trăiți, îi raspund eu, e bine și e cum trebuie, cu Agricultura și cu Domeniile, precum știți!”, ,,lasă, zice el, lasă măi, Zăroni, că nu despre asta e vorba, dar ia spune-mi tu drept, nevată-ta tot așa de bine se fute?”, ,,cum ziceți Dumneavoastră, Dom Doctor, nu vă contrazic, să trăiți, i-am răspuns eu”, ,,așa, Zăroni, nu mă contrazice, mi-a mai zis el, apoi m-a bătut pe umar și a continuat, dar tu ocupă-te de însămânțările mari, că de cele mici mă ocup eu....”, și a început să râdă sănătos, ca un om de munte, dintr-o bucată. Nu se mai naște multă vreme de acum încolo, poate niciodată, un om cu o așa destoinicie și cu asemenea râvnă și vârtute! Stefan Voitec își aranjă barba și scoase un trabuc lung, pe care îl privi în razele soarelui, iar Lucrețiu Pătrășcanu era cam palid și căzut pe gânduri. In liniștea grea, de după povestirea lui Zăroni, aerul se agită dintr-o dată, dizlocat de excesiva solicitare pe orizontală a Alinei Mungiu, care apăru intempestiv, aranjându-și în jurul gâtului o eșarfă indecisă ca dimensiuni, dar pe undeva între izmenele lui Sadoveanu, așa cum le descrie Alexandru George, și o pânză de corabie, așa cum se dezvăluie ea însăși unei priviri corecte. După ce scrută coada în lung și în lat, semn că venise doar în inspecție și nu cu interese practice, își notă ceva direct în telefon, apoi trecu, la fel de intempestiv, la coada nr. 2.
- Haideți să mai facem și noi un pas, să trecem mai departe, că aici ne-am cam lamurit, propuse Ioan S. Pop. Să mergem după Mungoaica, fiindcă în lumea aceasta dânsa este un îndrumător ireproșabil.
- Dar nu am văzut-o intrând, a privit doar din afară și a plecat, constată, împungând cu săbiuța o omidă păroasă care i se așezase pe carâmbul cizmei, Zadic Armeanul.
- E, evidentamente, înterveni Luca, fără intromisiune, ablatisque testiculis est ita, participă, dar nu penetrează. Sicut simplex documentum!
Cu jandarmul Chișinevschi în frunte, urmat de Luca și de Zadic Armeanul, apoi de Câinele Molos, pe a cărui spinare Păsăroiul Ulisse cucăia, aparent absent, cu ciocul înfipt sub aripa stângă, alături de cei doi poeți care, mai la o margine, pe flancul drept, abia își târâiau picioarele, în vreme ce eu, Autorul, încheind plutonul și ținând sub observație cam tot ce cădea sub raza vederii și a simțurilor, în geneal, ne deplasarăm încet către coada numărul 2. Adică spre cea rezervată Moaștelor Premium, Binecuvântatei și în Veci Lăudatei racle aurite a Tovarășului Gheorghe Gheorghiu –Dej, Părintele Electrificării Naționale de la Orașe și Sate. Înaintarea s-a dovedit mult mai simplă decât ar fi părut ea la o primă vedere, din pricina masei de oameni și a aerului greu, încins de căldură ca o smoală topită, și asta datorită faptului că urmând-o îndeaproape de Alina Mungiu beneficiam de dizlocarea aerului și de culoarul acela cu frecarea tinzând către zero, exact așa cum se întâmplă cu o bicicletă care merge în siajul unui TIR. Am reușit, totuși, să ne apropiem cât de cât, fiindcă mulțimea de credincioși devenise compactă, ca un zid, și cu greu ar mai fi putut cineva dinafară să îi strice ordinea și rânduiala. Alina Mungiu a făcut doar un semn cu mâna, marea de trupuri s-a desfăcut, iar chipurile smerite s-au arătat vederii cu întreaga lor înfățișare. Militari și civili, tineri și bătrâni, bărbați și femei, ba chiar și copii care păreau fugiți de acasă, așteptau tăcuți și cu ochii pierduți în zare, ca masa compactă din fața lor să se urnească și să înainteze. Reculeși, în ținută de gală, cu capetele descoperite și cu chipiurile ample, de inspirație sovietică, în mâini, generalii Emil Bodnăraș, Leontin Salajan, Ion Ioniță, Nicolae Militaru și încă mulți alții, care se pierdeau în mulțime, alături de mărețele figuri ale lui Alexandru Bârlădeanu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Ion Țiriac, Ion Iliescu, Alexandru Drăghici, Eduard Mezincescu și nenumărați dreptcredincioși fără nume și fără chip, murmurau, cu buzele strânse, diverse cântece revoluționare și mobilizatoare, alcătuind împreună un adevărat grup statuar a cărui prestanță individuală nu era depășită decât de copleșitoarea măreție colectivă.
- Bine v-am găsit, dragi tovarăși, în aceste momente înălțătoare, de aleasă mândrie partinică și de înaltă justiție socială, salută Alina Mungiu, nu se știe exact în ce direcție, aruncându-și peste umăr, cu un gest dezinvolt, interminabila ei eșarfă.
- Să tră-iți, salutară, pe o singură voce, miile de guri împrăștiate, ca o puzderie de stele, de-a lungul celor patru șiruri, prelungi și șerpuitoare.
- Eu le spun mereu studenților mei din Germania, fiindcă nu se poate face educație fără comunicare, că rolul serviciilor secrete nu este acela de a interfera cu interesele pesedeului, iar generalul Coldea să-și vadă de treaba lui, da, și să nu se mai amestece în politică, da? Noi, cei cu vocație de stânga, iar aici, în jur, este mai mult decât vocație, este filosofie subtilă și acțiune directă, nu atât în beneficiul clasei muncitoare, ca altădată, fiindcă aceasta s-a dovedit conformistă, mic burgheză și tranzacționistă, ci în beneficiul celor persecutați, tovarăși, persecutați pentru culoarea ochilor, pentru numerele extreme de la pantofi, pentru că nu pot munci în comunitate, pentru că s-au născut stresați, iar asta este o problemă genetică, fără nicio legătură cu educația, și pentru că decid, în funcție de contexte, dacă sunt persoane purtătoare de penis sau de vagin, indiferent de natura dotării lor rudimentare, adică de ce poartă ei efectiv în chiloți. Așa cum ne-au învățat clasicii noștri din prima sau din a doua generație, de la Marx la Gramsci și de la Lukacs, Marcuse, From și până la tovarășul profesor Cristian Pârvulescu, rolul nostru este să facem ce vrem, dar mai întâi să salvăm planeta de flatulația rumegătoarelor, de statui și de muzee și, mai ales, de sexul abominabil care generează acele monstruozități accidentale numite copii. Sunteți de acord, tovarăși, să abolim sexul între așa zișii bărbați și femei, să abolim nașterile care fac din femei doar niște obiecte care nasc, iar dacă se întâmplă, ca în urma vreunei legături ilegitime între persoane purtătoare de penis și de vagin, să rezulte vreun copil, dovadă irefutabilă a unei evoluții stopate, acesta să fie cedat imediat, cu sprijinul logistic al Berneveretului universal, unui cuplu de bărbați, de femei sau de transgenderi?
- Daaaaaaaaaaaa...., se rostogoli, dinspre binecuvântata raclă și până la picioarele elefantine ale vorbitoarei, ca un val nestăpânit, vocea aprobatoare a mulțimii.
- Bravo, tovarăși, solidaritatea noastră este indestructibilă, dar ea va distruge toate rămășițele medievale, primitive și obscurantiste ale celor care ni se opun. Știți ce e acela un transgender, tovarăși?
- Nuuuuuuuuuu...., veni răspunsul, rostogolit pe același traseu, ca o viitură devastatoare.
- Transgenderul, tovarăși, este idealul nostru uman, este produsul ultim al conștiinței noastre de stăpâni ai Universului. După ce ne-am eliberat de constrângerile culturii albe și de abuzurile tuturor ficțiunilor care ne-au ținut încătușați, după ce l-am scos pe dumnezeul iudaic și creștin, opresiv și necruțător, din mințile și din sufletele noastre, iată-ne, în sfârșit, liberi să ne autoconstruim, dincolo de teroarea genelor bilogice și de abuzul memelor culturale. Care este intuiția majoră a omului vechi, sclav al firii și al inchipuirilor, dar, totuși, animat de germenele unui progresism naiv și spontan? Este visul admic, tovarăși, modelul absolut din ficțiunea Edenului, adică ființa unitară, potențial bisexuală, adică Androginul. Cum își imaginau acești primitivi că l-ar putea recupera, ca s-ar putea întoarce în paradisul ființei dintâi, tovarăși? Evident, prin construcții imaginare și prin proiecții simbolice, adică prin tot felul de ficțiuni mitologice și alienante. Una dintre variante era chiar căsătoria, adică bărbatul și femeia un singur trup, unirea a ceea ce a fost desparțit inițial, eșecul acela lamentabil, familia heterosexuală, iar cealaltă, la fel de lamentabilă, invenție precară a închisorii creștine cu gratii invizibile, este hierogamia, căsătoria mistică, viața monahală; bărbații cu așa zisa maică a domnului, cu femeia fecioară, iar femeile cu hristosul lor imaginar. Iată, tovarăși, că tot ceea ce ei nu au reușit să facă în două mii de ani, noi, eliberați de pseudocultură și de inhibiții, am reușit să o facem printr-o simplă intervenție chirurgicală și printr-un banal tratament cu hormoni. Tansgenderul, tovarăși, este Androginul realizat, al nostru, nu al lor, idealul încorporat, perfecțiunea și simetria maximă efectiv dobândite: femeia cu penis și bărbatul cu vagin, iată recuperarea diurnă, aseptică moral și sterilă biologic, fără nicio fantezie parazită, a stării inițiale de frumusețe și de beatitudine. Aceștia suntem noi, tovarăși, oamenii libertății absolute și ai timpului fără sfârșit! Discriminați și nedreptațiți, din tot Universul, uniți-vă. Trăiască Barak Obama!
Un urlet prelung, un fel de muget sălbatic, a acoperit orizontul, apoi a cedat locul unui ropot de aplauze care s-a rostogolit printre blocuri și s-a varsat, material, ca un râu de mercur, în albia Dâmboviței, iar căteva fluieraturi admirative, cu degetele crăcănate, ca la stână, au împlinit apoteotic ovațiile.
Vorbitoarea, tăcută și prăbușită în sine, la capătul istovitorului discurs, a desfăcut brațele larg, și-a oferit pieptul, cam de mărimea unui hipodrom, setei devoratoare de iubire pe care orice mulțime o manifestă până la limita linșajului, apoi și-a strâns eșarfa cu o mișcare bruscă și s-a pierdut în marea de oameni. După mișcarea vălurită a trupurilor, sensul de mers era în direcția raclei, de unde, evident, trebuia să se încarce cu energii noi si cu maximum de lumină diurnă, atât de necesară avântului ideologic.
- Ce pula mea a zis asta? întrebă, agitându-și săbiuța în razele piezișe ale soarelui, Zadic Armeanul?
- Poftim? întrebă și Luca, vizibil alertat și gata să reacționeze.
- Stai că îți explic eu, Armene, interveni și Ion Mureșan, iar Jandarmul Chișinevschi își mai aprinse un ciot de țigară, abia răsucită, trase adânc primul fum și iși reținu câteva secunde respirația, după care își dădu ochii peste cap ca și când ar fi fost cuprins, subit, de o măreață viziune interioară.
- Hai, bagă, se răsti la Mureșan și Câinele Molos, parcă trezit din somn, că dacă nu mă convigi de contrariul, eu mă înscriu la aștia, că aici, după câte înțeleg, poți fute pe oricine, iar eu de înnodările sezoniere și în alai m-am cam săturat.
- Problema e cam a-a-așa..., începu Mureșan, domol, după ce mai trase o gură zdravănă din licoarea translucidă ca lacrima și își scutură capul ca să împrăștie plăcerea binecuvântată prin tot trupul, ..., a-a-adică ea vrea să spună că noi suntem niște proști și niște sălbatici.
- Care noi, întrebă, alertat brusc, Păsăroiul Ulisse, adică și noi, ăștia, de aici? Adică și eu sunt prost și sălbatic?
- Nu, Păsăroiule, nu, nici vorbă, îi răspunse Mureșan, noi nu, fiindcă noi nu suntem în lumea lor, noi suntem în ficțiune, iar ficțiunea este incorupribilă.
- Asta am înțeles și eu, Ioane, întări, plescăind din limbă, după ce mai gustă și el puțin din Ursus, Ioan S. Pop, dar parcă era ceva mai mult și mai complicat.
- Sigur, continuă Mureșan, a-a-adică vrea să spună că noi, iudeo-creștinii, suntem vinovați fiindcă am înțeles lumea spiritual și că ne-am fixat ca ideal perfecțiunea divină, iar asta este o greșeală care a dus la un fel de castrare interioară și la o ingrădire dramatică a libertății. Că noi trăim în trecut și în viitor, care va să zică în memorie și în proiecte, pe când ei trăiesc într-o clipă dilatată, într-o bulă a prezentului, în care libertatea este maximă, iar fericirea imediată. Noi ne-am codificat existența în mituri și în proiecții absolute, că l-am creat pe Dumnezeu ca pe o instanță care să ne ordoneze existența, să dea vieții noastre un sens și să facă din moartea noastră fizică un nou început, în vreme ce ei privesc viața ca pe un drept imediat, reglementat juridic, iar moartea ca pe o simplă provocare medicală, ca pe un colaps al materiei și ca pe o limitare fiziologico-funcțională. Dar, fără să realizeze, fiindcă nu exercitarea gândirii este parte lor tare, nu fac decât să aducă în derizoriu, să secularizeze și să încerce suprimarea exact a acelor construcții spirituale care au făcut posibile propria lor apariție și întreaga ideologie pe care își sprijină acum acțiunile. Uite, Luca, și aici Mureșan mai trase o gură de vodcă și îl privi pe Luca blajin, cerându-i, doar din priviri, o confirmare, uite, chiar problema transgenderului, despre care a fost vorba, e un exemplu de captivitate inerțială în mit, dar și unul de uzurpare a acestuia, de alterare a lui prin trecerea din spiritual în experimentul vulgar. Transgenderul, așa cum a sugerat și distinsa doamnă, este un androgin căzut și reprezintă un mit la rândul lui corupt. Dacă Adam este ființa deplină, omul incoruptibil și anistoric, barbatul și femeia in nuce, adică principii ideale, transgenderul este un androgin parodic, o biată amenajare chirurgicală, în care Bărbatul și Femeia sunt, de fapt, și bărbat și femeie, ceea ce vrea să zică nici barbat și nici femeie. Mitul Androginului reprezintă un ideal incoruptibil, spre care ne întoarcem prin aspirațiile de a ne regăsi vârsta de aur, pe când transgenderul este doar o anatomie confuză, un corp efemer care își caută o identitate nouă prin negarea propriei identități. Acesta este eșecul marxismului, în toate variantele lui, de la comunismul vulgar și până la formele lui de astăzi, mult mai sofisticate ideologic și conceptual, dar și mult mai perverse prin modul de acțiune, anume naivitatea de a incerca să-l elimine pe Dumnezeu prin substituirea lui cu propagandiști exterminatori, în vreme ce sunt preluate, până în cele mei mici detalii, toate mecanismele religiei pe care o neagă. Marxismul este o religie fără Dumnezeu, care secularizează Paradisul și transformă liberul arbitru în libertate anarhică, iar preceptele morale într-o nouă formă de dominație. O teologie a terorii și a excluziunii, cam așa ar putea fi definită noua ideologie a marxismului reșapat...
- Cum ai zis, Ioane, o teologie a terorii? am întrebat eu, aducându-mi aminte de un episod mai vechi, în care eu însumi am dat târcoale acestei idei.
- Exact, mi-a răspuns el.
- Ia stai așa, că am scris și eu ceva în sensul acesta, stai numai o clipă să dau un search. Apoi am intrat in documents și am început să caut.
- Cât s-o mai fi făcut ceasul, întrebă, în sine, fără nicio legătură cu nimic, Păsăroiul Ulisse, ciugulindu-se blând la furca pieptului și găinățându-se zgomotos pe porthartul unuia dintre generalii care așateptau, în poziție de drepți, să mai înainteze cu încă un pas.
- Așa, uite, măi băieți, că am găsit, ia veniți mai aproape să vă țin și eu o prelegere din alte vremuri, alea în care Bedros Harosangian era dierector pe la TVR, iar eu aveam o rubrică personală. Asta e, se numește
Comunismul ca mistică
și sună cam așa:
Depăşind cu mult simpla acţiune politică, socială şi economică, sistemul comunist a încercat să devină şi să se impună ca o religie fără Dumnezeu. Deliberat, într-o mare măsură, dar şi printr-un infailibil instinct primar, el a reuşit să ocupe încetul cu încetul toate compartimentele şi funcţiile organismului social. Repede instaurat ca stăpîn peste trupuri, cu oasele cărora a albit geografia şi istoria, nu a părăsit niciodată visul de a poseda cu aceeaşi tărie sufletele şi conştiinţele. Insuşindu-şi în detaliu toate treseele creştinismului, cu ordinea, instituţiile şi ceremonialurile sale, comunismul a resuscitat ideea mesianică şi a reformulat promisiunea Edenului. Locul înaintemegătorilor şi al profeţilor a fost preluat de către Marx şi Engels şi de către toţi creatorii de utopii sociale de la Campanella şi pînă la Fourier, iar condiţia de mîntuitor şi de agent al izbăviri i-a revenit, cu voia dumneavoastră, lui Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin pe numele său mistic. Patria vodcii şi a tabaciocului a devenit Ţara Sfăntă, iar neamul de mujici şi de resemnaţi ai stepelor s-a transformat subit în popor ales. Şirul de comisari şi toată liota de secretari s-au instalat ca adevăraţi mitropoliţi, episcopi şi protopopi, după cum celulele şi organizaţiile de bază au luat şi ele locul soborului parohial. Şi pentru că Iisus a mîntuit lumea prin jertfă şi prin propriul lui sînge, noii mîntuitori au găsit că e mai profitabil să o izbăvească din nou prin sîngele altora. Al milioanelor de supuşi care nu se arătau prea tari în credinţă şi suficient de zeloşi în adoraţie. Ereticii şi rîvna lor sectară au fost drastic sancţionaţi ca deviaţionişti şi tot atît de eficient excomunicaţi cu ştreangul, cu pistolul, cu poţiunea de şoricioaică sau, şi mai simplu, cu ranga. Ecumenismului i-a luat locul unirea mondială a proletariatului, iar ideea conspirativităţii iniţiale, a ilegalităţii, a patimilor şi a martirajului a devenit o formă supremă de legitimare. Inchisorile prin care cei cîţiva huligani ai istoriei au fost cazaţi, din cînd în cînd, pentru a-şi desăvîrşi studiile, de cele mai multe ori nici măcar începute, au fost transformate în locuri de pelerinaj şi de pietate obligatorie. Măcinat de boli, mai mult sau mai puţin lumeşti, cu creierul dizolvat sub acţiunea tenace a sifilisului, Lenin a fost eternizat sub formă de carcasă şi expus public spre deliciul necrofililor şi spre încurajarea tinerilor căsătoriţi. Cultul moaştelor şi al sfintelor relicve din lumea creştină a primit aici replica unei subtile amenajări medico-legale. Lăsînd la o parte ceremonialul public, delirul în masă şi dezmăţul pseudoliturgic, convocarea copiilor şi alte asemenea gesturi de consacrare, comunismul este unul dintre cei mai primitivi mutilatori ai artei. El a făcut din artist un slujitor necondiţionat şi din artă un rudimentar mijloc de propagandă. Ideologizată şi indoctrinată pînă la golirea ei de orice sens interioar, creaţia a devenit un simplu instrument al unei noi mitologii. Iconarul, pictorul sau sculptorul, cioplitorul de iconostase şi de portaluri, care altădată erau factori de apropiere a omului de Dumnezeu, au fost obligaţi să se închine terorismului organizat. Pseudoeroul s-a substituit sfîntului, imaginea musculoasă a oţelarului a luat locul personajului exemplar şi forma supradimensionată s-a înfîţişat maselor drept proiecţie monumentală. In locul erminiilor au apărut tratatele de estetică proletcultistă, realismul a devenit obligatoriu socialist, iar beneficiarul a năpîrlit la comandă şi din om pur şi simplu a renăscut ca om nou, animat de nobilul sentiment al spaimei şi al obedienţei. Sistemul s-a ruinat acum, vestigiile lui artistice zac prin depozitele muzeelor, iar cărţile de estetică au amorţit şi ele. Dacă privim, însă, cu puţină atenţie în jurul nostru, omul nou este triumfător, ubicuu și plin de o energie devastatoare, a transformat marxismul în neomarxism, a înlocuit clasa muncitoare de pretutindeni, lenevită ideologic și satisfăcută economic, cu strînsura frustraților și deviaților internaționali, iar imperativele codului eticii și al echității socialiste sau, dupa caz, ale ideilor chu-che, s-au revărsat aluvionar în noul ghid totalitar, manualul inchiziției multiculturale, pe numele lui corectitudinea politică.
Gata, asta a fost, cam lung, dar n-am ce face, să fii și scurt, să te și iei la trântă cu noile totalitarisme, nu se poate. Ia zi-i, jandarme Chișinevschi, încotro ne îndreptăm pașii, care mai e scenariul mersului nostru prin lume?

-Pâââââârrrrrțțțțțțțțîîîîîî, bufffffff….., se băși, așa, din senin și fără nicio precauție, Molosul, după care își scutură coada cu multă veelie și hămăi prelung, aproape de urlet, de vreo câteva ori.