vineri, 22 octombrie 2021

Varnava Ghiagkou - Biserica păcătoșilor (I)

 

Egumenul Partenie Aghiopavlitul 


Biserica păcătoșilor (I)

Arhim. Varnava Ghiagkou

 

 

 

„Nu au trebuință cei sănătoși de doctor, ci cei bolnavi”

 

„Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință”

 

Cei care cred că sunt sănătoși nu au trebuință de doctor. De doctor au nevoie cei bolnavi, precum și păcătoșii au trebuință de un tămăduitor, adică de Hristos. Aceasta ne-o spune Însuși Domnul nostru în pericopa evanghelică (Matei 9, 9-13). Nu a venit să-i cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. Nu a venit să-i îndreptățească și să-i răsplătească pe cei drepți, ci a venit să-i cheme pe cei păcătoși la pocăință.

 

Acesta este etosul, acesta este etosul Bisericii noastre, aceasta este poziția morală a Bisericii și nu există alta. În Biserică nu vin cei curați și drepți; locul acesta nu este numai al celor curați, ci este locul și al celor căzuți, este locul păcătoșilor, al celor care își recunosc boala și caută vindecare.

 

Coexistența amândurora creează o contradicție. Pe deoparte se spune că Biserica, Hristos, este pentru cei păcătoși, însă în același timp în cuvântul bisericesc, evanghelic, vedem că se face o delimitare cu legi și porunci care îi scoate în evidență pe cei drepți. Pe aceștia Biserica îi laudă zilnic în cultul ei. Lucrul acesta pare stânjenitor și la prima vedere, așa cum am spus, contradictoriu. Pe deoparte cuvântul se vede a fi confortabil, iar pe de alta pune hotare care ne limitează. Aceasta este o realitate, însă este aparentă. De fapt lucrurile sunt cu desăvârșire diferite.

 

Simțim contradicție deoarece nu mergem la esență. Esența nu înseamnă să ne zidim pe noi înșine pe un plan moral superior diferit de legătura noastră cu Hristos, ci restabilirea legăturii noastre cu Hristos. Călătoria noastră pentru mântuire și tămăduirea este să ne aflăm poziția noastră în cadrul Trupului lui Hristos. Să aflăm legătura noastră cu Hristos, adică să ne hrănim din Harul Său, să ne hrănim din dragostea Sa.

 

Dacă se va face această orientare a noastră, atunci de bună voie ne vom strădui să păzim această legătură dorită de Dumnezeu, care înseamnă vindecarea, echilibrul și odihna noastră. Vom căuta să aflăm moduri, căi, care să ne povățuiască la ea, dar și pricinile care ne îndepărtează.

 

Dar fiindcă nu avem de la noi înșine posibilitatea, adică necesara maturitate, Hristos ne arată El Însuși această cale. Poruncile Lui nu sunt conținutul, ci modul, calea prin care rămânem în legătură, modul de a ne întâlni și de a gusta această legătură.

 

Prin urmare, dacă primim poruncile Lui în afara acestui duh, în afara referirii noastre la Hristos; dacă primim poruncile în afara dragostei Lui părintești, atunci Biserica se transformă într-un sistem, fie el cel mai desăvârșit.

 

Orice sistem moral de vom adopta, chiar și cel mai desăvârșit, dacă nu ne povățuiește la dragostea lui Hristos și la legătura cu Hristos, este sărac, este chiar nefolositor și, poate, cel mai nefolositor decât toate sistemele din lume, pentru că deși făgăduiește să creeze o legătură, el nu o oferă.

 

Pocăința și umilința nu constituie în mod simplu o întristare pentru starea noastră personală în care am ajuns, care este boala. Esența, pricina – și aici vizează pocăința noastră – se află în faptul că ne-am despărțit de Viață, ne-am despărțit de Trupul lui Hristos.

 

Cu cât omul se izolează în păcat, cu mult mai mult se poate izola și în virtutea sa, care îl înstrăinează de Hristos. Însă în felul acesta se auto-condamnă. Conștiința sa se chinuiește pentru că nu s-a orientat corect acolo unde este începutul mântuirii, unde este Crucea lui Hristos.

 

Putem să-L hulim pe Hristos atât în afara Bisericii, păcătuind la vedere, dar și în înlăuntrul Bisericii, păcătuind cu virtutea noastră, de vreme ce nu facem această deschidere spre Dragostea lui Hristos. Astfel ne biciuim pe noi înșine. Dar nu ne pedepsește Hristos, ci însăși starea noastră, pentru care pricină nu avem bucurie, nu avem libertate. În cele din urmă toată călătoria vieții noastre este alcătuită din pretexte și ocazii, prin care dragostea lui Dumnezeu ne arată starea noastră jalnică, căderea noastră, tragismul și nefericirea noastră sufletească. Nu pentru ca să rămânem în ea, ci ca să ne întoarcem spre Hristos

 

Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA






STANCIULESCU ALEXANDRU - Istorioară de suflet folositoare pentru lucrarea mântuirii

 



Istorioară de suflet folositoare

pentru lucrarea mântuirii

 

 

 

În primele veacuri trăia un monah care ori de câte ori îl întreba egumenul lui „Cum îți merge cu sănătatea, frate?”, acela se plângea întotdeauna că era trudit de multă muncă. Auzind egumenul în fiecare zi aceeași plângere l-a întrebat într-o zi pe monah: „Ce fel de lucrare faci că te ostenești așa de mult, frate?”. Și monahul a răspuns: „Sfinte egumene, am atâtea munci în fiecare zi și noapte, încât numai puterile mele nu mi-ar ajunge pentru ele, dacă nu m-ar ajuta Dumnezeu:

 

Mai întâi, am doi șoimi, pe care încerc să-i țin legați și să-i îmblânzesc.

 

În al doilea rând, am doi iepuri, pe care îi păzesc să nu fugă.

 

În al treilea rând, am doi boi, pe care trebuie să-i supraveghez ca să lucreze.

 

În al patrulea rând, am un lup la care iau aminte să nu vatăme pe cineva.

 

În al cincilea rând, am un leu, pe care încerc să-l birui și în al șaselea rând, am un slăbănog, pe care trebuie întotdeauna să-l îngrijesc.”

 

Egumenul, când a auzit acestea, a râs puțin și a zis monahului. „Acestea, fiul meu, nu sunt cu putință, fiindcă este imposibil să facă cineva asemenea munci”.

 

„Și totuși preacuvioase părinte”, răspunse monahul, „ți-am spus adevărul adevărat”.

 

Și egumenul, care socotea până la un punct superficiale și fără conținut cuvintele monahului, a zis: „Explică-mi, fiule, pilda aceasta”.

 

Și monahul a răspuns: „Mai întâi, cei doi șoimi, părinte, sunt cei doi ochi ai mei, care zboară, se duc de ici colo, și trebuie să port de grijă să nu vadă ceva care ar putea să mă îndemne la vreun păcat, lucru pe care din nefericire l-a pătimit proorocul și Împăratul David, văzând pe nevasta lui Urie, Beerșeba.

 

În al doilea rând, cei doi iepuri, sunt picioarele mele, pe care trebuie să le împiedic să alerge către plăceri și în calea păcatului, fiindcă la botezul meu, când preotul le-a uns pe ele cu mir, a zis: „ca să umble în căile Tale”, adică ale lui Hristos. Închipuiește-ți deci, părinte, de câte osteneli este nevoie pentru aceasta.

 

În al treilea rând, cei doi boi sunt mâinile mele pe care le supraveghez cu mare atenție ca să lucreze. Să lucreze totuși binele, precum mâinile Domnului, care iarăși la Botezul meu, preotul a zis despre ele: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”.

 

În al patrulea rând, lupul este limba mea, care pururea are nevoie de frâu, ca să nu muște pe vreun frate al meu cu osândirea și clevetirea, frate care este de față sau absent, sau poate a și murit. Și înțelegi, părintele meu, când Sfântul Duh spune despre limbă prin Iacob, ruda Domnului, „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit”[1] și iarăși: „Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul”[2] . Și iarăși: „Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr, plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni care sunt după asemănarea lui Dumnezeu”[3]. Ce trebuie să fac eu cu această fiară, lupul pe care îl am în gura mea? Dar încă și asta, cum eu, părintele meu, să reușesc ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre limbă, ca să nu spună mai mult sau mai puțin decât trebuie, ci pe toate să le spun cu cumpănă, ca să fiu drept fără mare osteneală. Nu spune Sfântul, cântar să avem limba noastră ca să cântărim cuvintele noastre și să nu spunem nici mai mult, nici mai puțin, ci numai cele corecte cu acribie?  Fiindcă, dacă noi cântărim cu precizie și mare atenție aurul și alte lucruri, trebuie cu și mai mare atenție și precizie să luăm aminte la cuvintele noastre. Și încă, părintele meu, cum să nu mă lupt cu lupul acesta, limba mea, când citesc la Avva Sisoe care zice: „Frate, am treizeci de ani de când nu mă mai rog la Dumnezeu pentru păcate, ci numai acest lucru zic în rugăciunea mea: „Doamne Iisuse Hristoase, păzește-mă pe mine, de limba mea, fiindcă am atâția ani de când mă nevoiesc și iarăși mă poticnesc cu limba și păcătuiesc”.

 

În al cincilea rând, leul, părinte, este inima mea, împotriva căreia duc ziua și noaptea o luptă înverșunată și din nefericire mă trage cu mare silă la toate cele care vatămă și distrug sufletul meu. Vezi, părinte, „că toate gândurile omului sunt plecate spre rele din tinerețile lui”[4] și că inima mea este necurată cum spune Domnul meu: „Din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”[5] și că într-adevăr așa este și trebuie să mă ostenesc să o curăț, cum adeverește proorocul David care zice către Domnul: „Inimă curată zidește întru mine și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”[6].

 

Și în al șaselea rând, slăbănogul este trupul meu, care niciodată nu se află în aceeași stare. Uneori vrea hrană, alteori post. Alteori odihnă, alteori tiranie. Alteori căldură, și alteori nu, și din această pricină sunt silit să am atenția mea întoarsă asupra lui, ca să-i port de grijă, atât cât este drept, fiindcă și acesta are nevoie să fie îngrijit cum are nevoie oul de coajă.

 

Când a auzit acestea egumenul de la înțeleptul monah s-a bucurat și a zis: „Dacă am face toți ca tine, fiule, să lucrăm, ca să ne stăpânim patimile și să domolim răul, pe noi înșine adică, pământul s-ar face cer și toți am fi fericiți și liniștiți”.

 

Din păcate, iubiților, noi nu lucrăm pentru noi înșine și societatea noastră a devenit o junglă, deși în rugăciunea domnească Domnul ne îndeamnă să zicem: „Vie împărăția Ta... precum în cer, așa și pe pământ”.

 

Dar unde este timpul pentru sufletul nostru, virtutea noastră, credința, Hristos, mântuirea sufletului nostru?

 

Vedeți lumea și toate cele nebune din lume și păcătoase și cât ne sârguim pentru ele, modă, cafenele, acte, terenuri, taverne, corupție, dansuri și tot ceea ce are legătură cu trupul. De aceea am și ajuns atât de jos și trăim ca și cum nu L-am cunoaște pe Hristos și astfel suntem vrednici de soarta noastră.

 

De aceea suntem pedepsiți pentru alegerile și păcatele noastre. Fie să dorim să primim dumnezeiasca luminare, să lucrăm pentru curățirea simțurilor de patimi, pentru agonisirea virtuților Evangheliei, ca să avem nădejde de mântuire, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților.

 

[1] Iac. 3, 2.

[2] Iac. 3, 6.

[3] Iac. 3, 8.

[4] Fc. 8, 21.

[5] Mt. 15, 19

[6] Ps. 50, 12









ITHACA 702 Română Toate diminețile lumii Germain Droogenbroodt