luni, 26 septembrie 2016

AUTORUL CARE NU ARE CU CINE POLEMIZA





VIOREL ROMAN, AUTORUL CARE NU ARE CU CINE POLEMIZA

in Curentul.info. Lumea-i cum este, Bucuresti 25 Septembrie 2016, de Corneliu Vlad

Papa de la Roma vestea nu demult ca “astazi, in Biserica, sunt mai multi martiri crestini ca in primele timpuri”. Dar cine sa-l mai auda, in aceasta lume in care religia (in general) isi paraseste tot mai des locul din suflete pentru a intra sau a fi tarata in politica, in geopolitica si in razboaie? Consilierul academic (in Germania) Viorel Roman poate incerca o satisfactie amara: religia devine protagonist tot mai activ al dinamicii mondiale. Dar, vai, in chip ambivalent – si ca forta a binelui, si ca samanta a discriminarilor si violentei, insa, mai tragic, ca victima a convulsiilor din viata internationala. Cand emitea celebra butada despre secolul XXI, ca va fi unul religios sau nu va mai fi deloc, Andre Malraux nu se gandea probabil pana la ce nivel primejdios de relationare se va ajunge intre religii si ce se intampla astazi rau in lume.

Mai pragmatic in elanul sau publicistic – dar in primul rand de istoric – Viorel Roman nu se dezminte nici in acest an in traditionalul sau ritual editorial (care functioneaza de peste un sfert de veac) : o carte pe an, care sa-i reuneasca scrierile ultimelor 12 luni. Anul acesta, titlul cartii este “Europa crestina”, pentru ca 2016 este un an insemnat prin doua evenimente cu adanci semnificatii: Sinodul/Conciliul panortodox, in iunie in insula Creta, iar inaintea sa, in februarie, intalnirea Suveranului Pontif cu Patriarhul Bisericii Ruse. Doua evenimente cu adevarat istorice, chiar daca marcate de neimpliniri si care au lasat poate tot atata dezamagire cata satisfactie, dar pe care mai toti comentatorii, de la noi, ai faptului international le-au trecut dezinvolt cu vederea. (vorba lui Stalin: Papa? Cate divizii?). Dr. Viorel Roman, chiar daca nu vorbeste deschis de “ciocnirea religiilor” pare sa fi intrezarit de multa vreme fenomenul, mai de-a dreptul spus, inaintea canonicului politolog american Samuel Huntington cu nu mai putin vestita lui teza a “ciocnirii civilizatiilor”. Caci civilizatiile, pana la urma, vor ajunge sa fie cam una sau , in orice caz, un construct global cu componente cat de cat compatibile, acolo le va duce globalizarea; culturile sunt, si ele, pandite de multiculturalitate, alienare si uniformizare, dar pana la apropierea intre religii “e-o cale-atat de lunga”…

Ce surprinde – adica, mai concret, atrage sau “deranjeaza” – in scrierile autorului Viorel Roman este maniera provocatoare, incitanta, uneori de-a dreptul abraziva prin care isi obliga cititorul sa se pronunte. Textele sale nu sunt adormitoare sau banale> In ele alterneaza sau coexista afirmatii ofensatoare si tolerante, sentinte fara drept de apel si invitatie la dialog, concluzii transante sau, voit, in coada de peste. Cum sa nu te faca sa raspunzi cumva unui asemenea discurs ce nu te poate lasa indiferent sau cum sa nu te puna macar pe ganduri cateva clipe? Autorul ii trateaza cu superioritate, dar si cu ingaduinta si condescendenta de bun crestin, pe “moldo-valahi” (in interbelic li se spunea regateni, dar, in sfarsit), le recunoaste ca ei au facut Unirea, dar nu poate sa nu adauge ca Ideea apartine, de fapt, “ardelenilor”. Parca mai merge. Dar alte afirmatii vor soca sau chiar revolta, cu siguranta, ca de pilda: “Romania Mare nu s-a orientat spre Roma cum sperau ardelenii la Alba Iulia” (pe ce ne bazam sa spunem apasat ca “sperau”?). La asemenea pasaje unii cititori se vor indigna, la alte pasaje altii, cu simtul umorului, se vor amuza copios: “Occidentalii il preamaresc pe Creator prin munca (pentru protestanti, catolici radicali, ea e conduita mantuirii), perfectionarea conditiiilor de trai. Ortodocsii cred ca astfel El este mai degraba trecut cu vederea si tradat. Vestul se uita de sus la mizeria materiala din Est, in timp ce ortodocsii cred in superioritatea lor duhovniceasca si soborniceasca absoluta”. Asadar, dr. Roman e pus pe provocare permanenta prin spusele sale. Dar provoaca la dialog, la polemica, disputa, de fapt la clarificare. Iata: intre cele doua razboaie, “fara un dialog cu Roma, totul s-a naruit in numai doua decenii”. Oricine poate replica, insa, ca nici Papa de la Roma nu ar fi putut rupe pactul Ribbentrop-Molotov. Sau: “Ortodocsii sunt mereu in criza si cei mai saraci europeni”. Dar alti crestini nu au fost, nu sunt si ei, in criza?

Oricum, redutabilii polemisti de pe Dambovita nu se prea grabesc sa incruciseze floreta cu agilul, dar nu neaparat invulnerabilul/infailibilul autor (tot roman) de pe tarmurile nordice. Cei care-i mai spun cate ceva sunt mai ales iubitorii acuratetei textului tiparit, care-i reproseaza greu egalabila neglijenta ortografica, gramaticala, stilistica, editoriala etc. Instrumente, si ele, ale provocarii cititorului. Dar nu prin asta ne incita in primul rand dr. Viorel Roman. De fapt, stau si ma intreb: oare ne incita? Sau, cum ne stim, asa ramanem : “la toate rece”?

Universitaet Bremen











Scrisoare către ţara mea

De un numar tot mai mare de autori

Alexandru Tocilescu ?
 


" Scrisoare către ţara mea"

"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

     Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.

     Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă  colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

     Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. 
Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

     Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină.

     Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

     Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. 
Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
    Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.
     Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

     Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

     Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.

     Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

     Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“.

     Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

      Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri.

     Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc.

     Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.

     Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.

     Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

     Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.

     Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

     Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic.

     M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

     Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

     De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "

IOANA DOGARU


Sursa:
http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/09/ce-facem-cu-eminescu.html 



 


Un pamflet cu autor necunoscut
“Scrisoare către ţara mea” nu îi aparţine lui Alexandru Tocilescu




De aproape un an, printre internauţi circulă un document intitulat “Scrisoare către România” sau “Scrisoare către ţara mea”, sub semnătura lui Alexandru Tocilescu.Celebrul regizor român a negat categoric orice legătură a sa sau a fiului său cu un asemenea text. Chiar ne-a solicitat să facem precizarea expresă că nu l-a scris, nu l-a postat şi nu-l susţine în nici un fel. Dimpotrivă!

“Pot să mă lupt cu ţara mea, dar nu pot să o urăsc. Dacă puteţi, scăpaţi-mă de un asemenea pamflet cu care nu am nici o legătură”, ne-a transmis Alexandru Tocilescu.

După o scurtă cercetare am descoperit că textul initulat „Scrisoare către ţara mea” a fost preluat de pe site-ulRadio România Actualităţi, unde apărea sub semnătura Ioanei Dogaru lângă o fotografie a lui Alexandru Tocilescu. Acolo, Alexandru Tocilescu este indicat pentru prima oară ca fiind autorul textului. Tot acolo apare precizarea că scrisoarea a fost publicată în “Dilema” şi reprezintă un manifest al “prostiei şi al prostului gust”.

Continuând investigaţia pe urmele acestui text am descoperit că la origine a fost publicat în Cotidianul ca scrisoare a cititorului Ion Ionescu, trimisă în cadrul unei dezbateri, “Ai obosit de România?”. Reproducem mai jos nota redacţională şi articoulul “Scrisoare către ţara mea”. Facem corectura de rigoare, mai ales că redacţia ziarului Cotidianul a “lansat” pe net, în 4 aprilie 2009, un text atât de şocant.

 Aşa a apărut pentru prima oară !

"Ion Ionescu, un cititor al Cotidianului, ne-a trimis o scrisoare adresată României despre oboseala teribilă pe care oamenii şi realităţile de aici i-o provoacă. Micile abuzuri la care statul român e complice îl determină pe domnul Ionescu să se gândească serios la emigrare. Iar argumentele sale sunt, în bună parte, şi argumentele noastre. Întrebarea e dacă e momentul să mai facem acel gest extrem al plecarii definitive. Suntem chiar atât de obosiţi?

"Scrisoare către ţara mea

Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele, în fiecare oră, în fiecare dimineaţă când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei. Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, om simplu căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, precum cel folosit de adulţii inculţi pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, bani pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plătirea taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.

Editura la care s-a angajat prietena mea, editură renumită, foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică pe lângă care grafittiurile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să îi promovezi cărţile doar printre cei, sau mai bine zis cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el…

Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare).

Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori, unul pentru făcut sex şi un artdirector care ilustrează un articol despre cartea „Golful francezului“ cu o fotografie cu o lagună şi una cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol 18 şi zâmbeşte timp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice în photoshop ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia, cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alţi 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper ca acela care se numeşte şef de guvern, ori preşedinte de ţară, sau măcelar sau avocat ori cântăreţ, chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă orâcit de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă din când în când o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească cu glas de domnu Trandafir acrit pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot evacua din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil.

Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii, se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neispraviţii, hoţii de care depind într-un fel sau altul în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program, în care se amestecă de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lalâi despre salarii enorme, furt la factură, politişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali, cu breaking news-uri în faţa cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumaci, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele, de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, de vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii, creţuleştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii tinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali, filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Parascheva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei, şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor chiar şi fără comentarii. Fiindca sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete, şi în clipa imediat următoare descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut, altfel, s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anticriză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are. Am obosit să aud de miticădelaligă, naşusandu, memestoica, galactici, jucătorititraţi, distracţiepecinste.

Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat, pentru viol.

Mă oboseşte Mihaela Rădulescu. Şi cei care o combat. Şi cei care o apără.

Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să îmi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanarii fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice, de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.
Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc.

Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit la un moment dat să cer oamenilor, obosiţi ca şi mine, să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarde şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, fetze tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar că acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea."

Ion Ionescu


Sursa:
 http://www.cotidianul.ro/scrisoare-catre-tara-mea-nu-ii-apartine-lui-alexandru-tocilescu-109341/










Eminescu–Romania–Proiect PR





 Eminescu–Romania–Proiect PR in lumea anglofona –Adrian G. Sahlean


CONTEXT- Propunerea este facuta pentru a servi in primul rand Romaniei si lui Mihai Eminescu. Initiativa poate avea un impact substantial de PR prin valorificarea contributiilor mele de peste doua decenii la cunoasterea internationala a poetului nostru national (prin traduceri, spectacole, seminarii, publicistica, etc.) Spatiul anglofon este dornic sa primeasca in continuare un PR pozitiv despre Romania (vezi si succesele filmului romanesc), etc.

·         Eminescu – icoana culturala indiscutabila (ca si Brancusi sau Enescu)
·         Eminescu – practic necunoscut de vorbitorii nativi (traduceri mediocre in engleza + lipsa unei strategii nationale de promovare - succesele eminesciene din USA de peste un deceniu nesustinute pana acum si ignorate in tara de ICR, MAE, Ministerul Culturii, etc.

·         Eminescu e primit calduros de audienta americana in prezentarile si spectacolele adresate lor (in contrast cu serbarile aniversare facute de romani, pentru romani, in limba romana) (vezi activitatile si realizarile organizatiei non-profit Global Arts www.globalartsnpo.org ce cuprind si spectacole Off-Broadway cu „The Legend of the Evening Star” in 2005 si 2008 realizate de un regizor american).

·         Pachetul multi-media „Eminescu-Eternal Longing, Impossible Love” exista deja, el trebuie doar re-editat si distribuit. Sugerez folosirea sa drept cadou protocolar in cadrul intalnirilor oficiale politice, economice, culturale, si distibuirea lor unui număr cât mai mare de centre culturale, biblioteci, colegii şi universităţi din SUA şi Canada, în special departamentelor lingvistice interesate în studiul literaturilor est-europene.

·         Faza de „testare de piata” (marketing) a fost realizata individual si de organizatia non-profit (Global Arts) cu mult succes. Efortul este insuficient la nivelul de eficienta necesar in generarea unui impact general si permanent.

·         Obtinerea unui PR pozitiv trebuie abordata ca „proiect de antrepriza culturala” si inclusa in strategia culturala guvernamentala. O metoda simpla poate porni de la numirea institutelor culturale romanesti de pretutindeni drept „Institutul Cutural Eminescu” (dupa modelul Institutului Cervantes, sau Goethe).

·         In perspectiva, organizarea de conferinte si spectacole de promovare a pachetului multimedia vizand in special publicul american inclus in programele institutiilor culturale americane (de tip Smithsonian Institute) si marilor biblioteci comunitare ce organizeaza in permanenta programe de promovare transculturala;

·         organizarea de conferinte/spectacole de promovare in colegii si universitati, cu precadere in cele in care predau profesori de origine romana (vezi turneul Global Arts cu Eminescu si Sapanta decembrie 2008 in cinci orase/universitati pe coasta de vest americana);

·         Colaborarea cu organizaţiile romanesti cu profil cultural si implicarea comunitătilor romanesti din diaspora nord-americana in promovarea lui Eminescu pentru nativi;

Finantarea se poate realiza atat prin sprijin direct MAE precum si prin facilitarea accesarii fondurilor Uniunii Europeene, tinand seama ca Eminescu este ultimul mare poet romantic europeean, ca se vorbeste tot mai mult de „identitatea europeeana”, ca Eminescu a fost poetul anului 2000 UNESCO, etc.




Sursa:
http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/09/ce-facem-cu-eminescu.html