joi, 15 noiembrie 2018

Alexandra Dogaru - GANDUL ZILEI - 16 noiembrie 2018







Alexandra Dogaru











Alexandra Dogaru - GANDUL ZILEI - 15 noiembrie 2018







Alexandra Dogaru










Nicolae Georgescu – Sonetul cerdacului




Nicolae Georgescu

Sonetul cerdacului
Publicat pe noiembrie 7, 2018
(Fragment dintr-un studiu mai amplu)


Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902. Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius : Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ’n grădină. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare…// De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, / Şi-alături luna bate trist în geamuri. Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot luminare şi aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel: „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine” (1) . Iubitorii de confluenţe între arte vor putea să verifice dacă în „Sonetul cerdacului” se resimte muzica lui Schumann. Care să fie, însă, casa cu cerdac p.165şi grădină din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, domiciliul soţilor Micle? Drept este că în anumite perioade ei închiriau această casă, pentru că aveau la dispoziţie şi locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii. La un moment dat, în 27 octombrie 1877, citim într-o scrisoare către poet a Veronicăi: „…scrisoarea aceasta am scris-o pe-afară, într-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, sunt mai rău ca la un hotel.”(2) – Aceasta pare a fi forfota din casa universităţii. În mai 1879 Ştefan Micle era încă în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice), aceeaşi lume multă îi înconjura familia. Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879 (că e primăvară, vedem după copacii înfloriţi), casele din Iaşi ale soţilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă aceste case ieşene aveau grădină.
Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice; apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus, întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă. Uneori – deşi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul Singurătate. Alte întâlniri sunt realmente de taină, n-avem cum le proba. Ştim, însă, că Veronica Micle mai avea două locuri, două case unde se retrăgea – una numai a ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe moarte. Casa din Târgu Neamţ, apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16 octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa mânăstirească din acelaşi târg). Ca tânără boieroaică moldavă – era soţia Rectorului Universităţii, probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi culturală din fosta capitală a Moldovei! – Veronica petrecea multe zile în plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la mânăstiri – fie pe la căsuţele lăsate de ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian nu poate fi o chilie mânăstirească, deci rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi la Târgu Neamţ – poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până în 1888, cu excepţia fragmentelor temporale când se ştie pozitiv că ei au fost despărţiţi.
Octav Minar descrie fugar locul, prin 1924: „Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieşte bătrâna maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe Veronica Micle şi în casa căreia poeta şi-a dat duhul.” (3)  În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea. Această Maică Fevronia povesteşte, ea însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul lui iulie, ştiam că voi găzdui o lună pe Veronica, soţia profesorului universitar Ştefan Micle.” În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Văratec, poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeţi, cânta, recita. Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Intr-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac.” Ea îşi revine şi-şi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: ”A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…” Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii – iar Veronica îşi căuta liniştea.
Pe de altă parte, cercetări oarecum recente atestă că Eminescu însuşi a avut o casă cumpărată chiar de el, la Mânăstirea Văratec, între 1874-1876, când era revizor școlar pe două județe și avea leafa dublă, casă pentru renovarea căreia a încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) să sensibilizeze autorităţile – pare-se, fără succes de vreme ce şi astăzi, când s-a construit o replică a ei între casele din sat, lumea tot la ruina izolată din coastă, de după cimitir, se gândește.
Dar să reinterogăm textul literar: „Stau în cerdacul tău” spune poetul – deci se află în vizită la Ea…Amândoi au avut case de vară (de odihnă) la Mânăstirea Văratic
… Dacă acest sonet nu ne dă vreo adresă precisă, în schimb poate să ne lămurească în privinţa luminii din interiorul odăii. Manuscrisul şi prima publicare (Nerva Hodoş,1902) ne vorbesc despre luminare: Încet te-ardici şi sufli ’n luminare. Este aceeaşi expresie pe care am întâlnit-o în Scrisoarea I: Când cu gene ostenite sara suflu’n luminare. Am dedus că acolo este vorba de lampă, poate aceeaşi din Singurătate (A târziu când arde lampa) – şi că poetul suflă încet şi prelung deasupra sticlei de lampă ori jos, în focar, după ce-l ridică de pe stativul în care stă gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o priveşte pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „Înăuntru, visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării şi o stinge. Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristeţea fiind a sufletului osândit să fie singur.” (4) Nu ştiu cât de convins este dl. editor că acesta ar fi un poem al tristeţii: mai degrabă dânsul reia un şablon, zicându-se îndeobşte că poezia de dragoste eminesciană este tristă. Mai sus, însă, textul spune: Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. Nu este de crezut că poate fi aceasta „lumina lumânării”, care este doar o flăcăruie ce dă întunericul la o parte pe o rază mică. Aici lumina inundă părul ce se desprinde „în val de aur”, lasă minunea să poată fi contemplată pe geam, din cerdac. Înăuntru este o sursă de lumină mai vie, mai puternică decât cea a unei lumânări – capabilă chiar să învingă lumina lunii, vezi finalul: Iar luna bate trist în lucii geamuri: când sursa dinăuntru se opreşte, lumina lunii nu mai străbate geamul, nu se mai îngemănează cu lumina interioară. Este vorba, material vorbind, de o lampă – una destul de arătoasă chiar – iar spiritual nu putem vorbi în nici un caz de bărbatul care priveşte pe furiş, de pe cerdac, femeia dezbrăcându-se, etc.: este o scenă casnică, aşa cum sugerează şi înscrisul Veronicăi Micle. Această confuzie între lampă şi lumânare observ că se face mai ales începând de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) – şi nu pot să trec cu vederea că acum începe, cu aproximaţie, şi epoca electrificării: lumina cea nouă, a becului, este văzută în „antiteză” cu cea mai veche lumină, a lumânării, nu se mai ţine cont de invenţia mediană a lămpii, se uită de lampadare, de pildă, care făceau o lumină poate la fel de puternică, în orice caz mai odihnitoare decât cea electrică. Erau, însă, pentru cei înstăriţi, nu pentru oamenii de rând care adunau şi păstrau mucuri de lumânări pentru zile negre…
Din acest sonet eminescian mai reţin imaginea Crengi mari în flori de umbră mă cuprind. Ea mă ajută să înţeleg funcţia gramaticală a apostrofului postpus în scrierea veche – nu numai la Eminescu, dar în mod special la Eminescu. Iată, de pildă, aceste două versuri din basmul eminescian Călin Nebunul: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par / Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. Este vorba tot de lumina lunii – care de data aceasta înălbeşte pereţii exteriori ai unui castel. Am redat textul aşa cum îl au ediţiile noastre curente. În manuscrisul eminescian este, însă, aşa: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite n’umbră par… Poetul are, adică, acest apostrof oarecum ciudat: deşi cade vocala î din în, şi ar fi trebuit scrie zugrăvite’n umbră, totuşi apostroful este după n. Poetul scrie, adică leagă cuvintele aşa cum vrea să se accentueze pentru sens. Într-adevăr, una e una şi alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, înseamnă zugrăvite la umbră, zugrăvite şi puse, aflate, undeva în umbră. Cum vrea poetul, însă, e altceva: el spune că aceste icoane sunt zugrăvite cu umbră, în rostire / recitare se accentuează al doilea termen şi se citeşte legat: numbră. Sunt tocmai florile de umbră din Sonetul cerdacului. Deşi poetul ne spune şi ne repetă cum vrea să lege cuvintele, noi nu avem urechi să-l auzim. Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953, în aceeaşi epocă de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea este că scrierea tradiţională românească are trei feluri de apostrof: unul strâns care leagă cuvintele, altul larg care le desparte – şi, iată, unul postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte frecvent şi în vorbirea liberă, aşa-zis populară, de astăzi). Pe lângă acestea, mai există desigur şi cratima, adică liniuţa dintre cuvinte. Biata liniuţă – astăzi a preluat funcţiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii – şi pe cele ale cratimei vechi. Limba română este, în fond, singura limbă romanică fără apostrof în scriere. Îşi poate cineva imagina franceza lipsită de acest semn? Da, dar în anii ’5o , anii electrici, nu este aşa, lumina nu mai venea de la apus…



[1] Veronica Micle: Dragoste şi poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru el. /Ediţie de/ Octav Minar, Bucureşti, Editzra Socec/Cs.A., f.a. /1924/,

[2] O.XVI, p. 543.

[3] Octav Minar, Introducere la Ed. Cit., p. 96-97

[4] M.Eminescu: Sonete, Ediţie de Petru Creţia.



Această intrare a fost publicată în Nicolae Georgescu și etichetată Nicolae Georgescu de ccsvaratic. Pune un semn de carte la legătura permanentă.



https://revistafloarealbastraccsvaratic.wordpress.com/2018/11/07/1/











Veronica Balaj: Pași printr-o ctitorie




Veronica Balaj

Pași printr-o ctitorie
Publicat pe noiembrie 8, 2018


De fapt, ar trebui să fi folosit pluralul și să spun, pași prin mai multe ctitorii, întrucât spațiul mirific al Văraticului asta cuprinde. Ar fi de… neignorat ambientul special susținut de misterul Pădurii de Argint numită astfel de poetul național, de dulcea, ocrotitoarea și împăciuitoarea atmosferă monahală. Ar mai fi clădirile mânăstirilor gravate cu sfințenie, adică puterea de-a învinge vremile dar, despre acestea s-a consemnat mult și pe măsura importanței lor, iar acum, a venit rândul să fie înscrisă în acest patrimoniu o altă ctitorie. Una nouă.
Termenul ctitorie sugerează desigur mai întâi, respect și plecăciune admirativă. De data aceasta, întrucât este vorba de o ctitorie contemporană, lucru care pare nepotrivit cu viața noastră în care auzim mai mult de… căpătuială, mă simt obligată a face câteva precizări, a vă invita la experimentarea unei stări de mirare. Nu tulburare, nu fior admirativ, nu imbold să mai facă și alții asemenea gesturi.
E vorba așadar de o ctitorie în cel mai exact sens. Centrul Cultural Spiritual Văratic, lăcaș care are la temelie un legământ de iubire. O puteți lua și ca pe-o omenească dorință de dăinuire în timp a sentimentelor de dragoste, putem accepta și nota romantică a motivului care a dus la startul acestei construcții. Aleasa sorții, căci, nu oricine are șansa de-a semna o ctitorie, ei bine, a fost doamna Emilia Țuțuianu, psiholog, poetă, editor și iubitoare de cultură. L-a cunoscut și i-a sugerat domnului Dinu Sfrijan, un român emigrat mai demult în Anglia, care dorea să lase în memoria iubitei sale soției, Sheila Margaret Richardson, întru neuitare, un semn dăinuitor, i-a propus deci, construirea unei locații cu scop cultural. Ba mai mult, un spațiu de perpetuă înnodare spirituală a vremilor. Ideea de rămânere în timp a fost punctul motivațional. Apoi, lucrurile s-au derulat din ce în ce mai acroșant. S-a ales ca locație Văraticul. Trebuiau aprobări, desigur. Proiectului i s-a alăturat cu tot sufletul şi dăruirea Maica Stareță Iosefina Giosanu susținută şi de Consiliul mânăstirii, astfel încât se întocmesc actele pentru construcție, în preajma locului unde fusese casa Veronicăi Micle.
Menționând aceasta, am intrat deja în istoria culturală și spirituală a locului.
Fazele prin care trece ridicarea unei clădiri care trebuia să respecte linia tradițională, însemnele arhitecturale din zonă, ar putea fi încă o pagină scrisă cu litere de devotament din existența acestui lăcaș. Responsabilă pas cu pas cu împlinirea acestora fiind dna Emilia Țuțuianu, sub cuvânt de onoare față de finanțatorul Dianu Sfjrijan. Așa încât, în mai puțin de un an, în iulie 2017, clădirea este finalizată, interiorul de asemeni pregătit să-și primească oaspeții, oameni de cultură care vor susține activități specifice, precum a fost destinat dintru început.
La sărbătorirea unui an de la înființare, 28-29 iulie, 2018, Centrul Cultural Văratic a găzduitul un summum de întâmplări Sub semnul lui Mihai Eminescu.
Intrarea în clădire nu va fi fără emoții, vă asigur. Aspectul elegant și totuși cu patina vremii, minuțiozitatea cu care s-au consonat lucrările cât și însemnele, încrustate în vitralii, (colorit și formă preluate din tradițiile locului), sunt de o perfecțiune exemplară. Admirația te ține într-o mirare continuă. Cum adică, azi?! Se poate așa ceva? Dintr-o donație?!! În numele culturii ??!.
Un prim argument, este o pisanie scrisă pe o carte format mare, care te întâmpină pentru a ști de la bun început unde anume te afli: într-un loc binecuvântat de iubire… ,,cu intenția de a lumina, a așeza și a rostui vieții de obște, pentru a păstra identitatea și tradițiile culturale locale întru bucuria sufletului”. Dacă se-ntâmplă să bată chiar atunci clopotele mânăstirii, luați-o ca pe-o binecuvântare.
Zilele organizate sub egida numelui marelui poet care și-a purtat și el pașii pe aceste locuri, au fost organizate cu aceeași minuțiozitate. În primul rând, oaspeții, veniți de la București, Viena, Iași, Piatra Neamț, Timișoara, au avut prilejul să viziteze pe îndelete întregul complex înțesat de mărturii adăpostite în sălile clădirii. Expoziție de pictură, antreuri, birouri, fotolii, (în stilul vremilor apuse, dar foarte bine executate în zilele noastre), scrinuri, sfeșnice din argint, dăruite de regretatul colecționar ieșean, Dumitru Grumăzescu, sala cu obiecte care au aparținut Saftei Brâncoveanu, (născută la anul 1776, ca fiică a lui Teodor Balș). Și ea este considerată un alt ctitor din Văratec, întrucât a donat pământul pe care-a fost construită prima mânăstire din acest perimetru monahal. Covor de epocă donat tot de către ea, o ladă tradițională și apoi… intrând în Salonul Literar, te întâmpină statuia poetului Mihai Eminescu, în bronz, cu o carte sub braț. Lucrare semnată de sculptorul Lucian Tudorache, din Piatra Neamţ. O altă lucrare, tot din bronz, la fel de impozantă şi misterioasă este bustul Sheila Sfrijan, din salonul cu același nume, amenajat la parterul muzeului şi dedicat soţiei ctitorului Dianu Sfrijan.
Oriunde pășești nu contenești a te minuna, pui întrebări, rămâi perplex de admirație și… taci. Doamna Emilia Țuțuianu, delicat, fără emfază și laudă, secondată de domnul Dorin Dospinescu, o persoană foarte discretă, elegantă în atitudine și foarte implicat, abia dacă deconspiră că ea, doamna, poeta menționată mai sus, a fost și coordonatoarea directă a constructorilor, găsindu-și timp și pentru a face rost de donațiile expuse, obținând înscrisuri, cărți rare de patrimoniu. Strădania sa, de om al bibliotecii, iubitor de cultură și scrieri, este o parte din ctitorie. Maica stareță Iosefina, mereu amabilă şi zâmbitoare, aș spune că e prezentă în mai multe locuri în același timp pentru ca totul să fie perfect.
În fine, a sosit ora, ziua evenimentului. Sâmbătă, 28 iulie a anului 2018. Să spun drept, nu mă așteptam să fie atât de multă lume în Biblioteca Mihai Eminescu de la etaj. Au fost necesare scaune aduse în plus. O sală peste care plutea fără voia noastră, un aer de misterioasă legătură cu alte vremi.
Cuvântul de deschidere al Emiliei Țuțuianu și al Maicii Starețe Iosefina Giosanu, ne confirmă din start că nu am bătut atâta cale fără a avea parte de merituoase alte surprize intelectuale.
Prima confirmare vine de la eminescologul Teodor Codreanu. Echilibrat, fără patimă, susține o nouă teorie, perfect plauzibilă, Eminescu, incorect politic, care-i de fapt și titlul tomului pe care îl prezintă și pe care îl va dona Centrului unde ne aflăm. Teoria domniei sale este foarte modernă, apropos de actuala senzație făcută de, political correct, dinspre americani venind întreaga țesătură de păreri și argumente. Cartea merită să circule, specialiștii pot face încă multe congrese dezbătând opera poetului, publicistului, prozatorului, jurnalistului politic Mihai Eminescu. Vor avea multe de aflat.

Vine la rampă, mult așteptatul, cunoscutul cercetător al operei eminesciene din manuscrise, domnul Nicolae Georgescu. În privim cu toții ca pe un colos intelectual deși, nu vrea să fie în primă atenție, e de ajuns să deschidă discuția, să aducă un argument și… ne-a făcut admiratorii domniei sale. A adus în dar instituției organizatoare, câteva dintre volumele care poartă semnătura sa. Ne uităm cu jind la ele. Ne reține atenția titlul, Cu Veronica prin infern. Celelalte tomuri sunt doar o parte din numărul celor scrise de domnia sa, o viață întreagă după cercetări îndelungi a cernelii, a sensurilor, a grafiei, și literelor care alcătuiesc scrisul eminescian, după cum bine știm cu toții. Distinsa sa soție, dna Doina Rizea, literat de marcă de asemeni, ne va încânta și ea cu detalii din lumea scrisului completând volubilă, imaginea unor intelectuali de clasă înaltă. Oaspeții din sală, aflu că sunt poeți din zonă dar și unii veniți de la Vaslui, profesori universitari din Iași, cu toții sunt marcați de o sfioasă încântare intelectuală. Vizibilă.
De dincolo de fruntariile țării, a sosit până aici, la Văratec, la Centrul Cultural Spiritual, eminescofilul, cum îi place să se definească, domnul Dan Toma Dulciu. Susține și dumnealui o lucrare cu idei noi. A studiat arhive, a comparat certificate medicale, medicamente folosite în vremea poetului pentru a scoate la lumină un tom intitulat, Nevropatii atipice – Aspecte de patologie informațională. Referitoare la Eminescu, desigur. O impresionantă arhivă pusă în pagină, un discurs ferm, cu o logică imbatabilă. Volumul poate deschide o nouă formulă de cercetare în continuare a existenței lui Eminescu. Cartea este în ediție bibliofilă, în număr de 26 de exemplare, hors commerce, numerotate de la 1 la 26, purtând semnătura autorului, dăruite cu titlu gratuit prietenilor și colecționarilor. Centrul Cultural Spiritual Văratic unde ne aflăm, beneficiind fără îndoială de exemplarul cel mai sugestiv numerotat.
Un punct impresionant al manifestării a fost prezentarea filmului cu Zoe Dumitrescu Bușulenga, care s-a retras în ultimii ani aici, în acest binecuvântat loc. Vocea sa, gesturile, răspunsurile au adus în sală o stare emoțională specială. De asemeni a fost prezentată de către Anton Fabian cartea-mărturie, convorbirea cu Zoe Dumitrescu Bușulenga, Maica Benedicta, cum s-a numit după călugărie. Ziua s-a întregit și s-a îmbogățit cu încă un moment. Gândit tot pentru a dăinui. Emilia Țuțuianu a adus de la Iași, un tei auriu, vlăstar din teiul din Parcul Copou.
Sădirea acestuia în curtea Centrului Cultural Spiritual este chiar o replică ingenioasă la lupta cu trecerea timpului… Parfum de epocă magică… Nu departe, la câțiva pași, se află mormântul Veronicăi Micle, pe care, în timp, poate crengile acestui tei îl va umbri protector.
Văratecul și-a îmbogățit istoria prin această ctitorie în care vor fi evocate numele oamenilor de seamă care au trecut pe aici. Scriitori și nu numai. Eminescu, asemeni unui far, Ibrăileanu, Sadoveanu, Ștefania Velisar Teodoreanu, Hogaș, Gala Galaction, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Cornelia Pillat, Gârleanu, Bartolomeu Anania și mulți alții.
Cu părere de rău am părăsit Văraticul, purtând în suflet ospitalitatea şi căldura maicii stareţe Iosefina, dar cu speranţa că ne vom revedea pe viitor.
O anume aură de lumină magică, venind parcă dinspre Pădurea de Argint plana neostoită la plecarea noastră…

Veronica Balaj

Această intrare a fost publicată în Veronica Balaj și etichetată Veronica Balaj de ccsvaratic. Pune un semn de carte la legătura permanentă.

https://revistafloarealbastraccsvaratic.wordpress.com/2018/11/08/3333/















Theodor Codreanu – Sonetele eminesciene



Theodor Codreanu 

Sonetele eminesciene
Publicat pe noiembrie 14, 2018

Editologia eminesciană este, cu siguranţă, cel mai dificil travaliu raportat nu numai în contextul literaturii române, fiindcă destinul a făcut ca poetul român să fie, în timpurile moderne, şi cel mai însetat artist de formele perfecte, până într-atât încât Petru Creţia, unul dintre iluştrii săi editori, scria aproape dramatic: „Se ştia un artizan perfect, iar setea lui de şi mai multă desăvârşire i-a devorat opera, i-a abolit-o în bună măsură din contemporaneitate, i-a alterat adevăratele proporţii. La fel de îmbelşugat ca Victor Hugo în inspiraţie şi în îndeplinire, a fost mai auster decât Mallarmé, alunecând în abisul unor decantări fără soroc. Cum oare ar fi arătat volumul lui de poezii publicat de el însuşi? Cu neputinţă de ştiut, dar am putea avea mari temeri. Trăind mulţi ani în preajma operei sale, am ajuns să mă conving de două lucruri: că nici o redactare nu i se părea definitivă şi că, din ce aşternea în scris în chip spontan, nu-l mai interesa cu vremea decât foarte puţin, până la a nu-şi mai aduce aminte, ca pierdut într-un labirint. Să fi trăit un veac, e greu de nădăjduit că şi-ar fi publicat opera şi uşor de crezut că ar fi sărăcit-o de mari biruinţe ale verbului poetic. Eminescu este de recuzat şi ca judecător al operei sale şi ca editor al ei. Aşa, cum s-a ales din vreme, puţin cu voia lui şi mult fără de ea, suntem mai bogaţi cu capodoperele din ediţia Maiorescu şi cu ce a rămas din manuscrise, un tezaur fabulos. Aşa a fost să fie şi este bine că a fost aşa. Deşi am inima grea, pentru că ştiu că, fiind cum era, trebuie să fie foarte supărat pe noi.”
Imaginea creionată de Petru Creţia concordă cu altele mai vechi, începând cu Ioan Slavici (invocată şi de Florica Gh. Ceapoiu, în ediţia sonetelor eminesciene, tipărită anul acesta), dar nu în defavoarea voinţei auctoriale eminesciene: „Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă, şi e foarte puţin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puţinul acesta partea cea mare sunt lucrări, după părerea lui, încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită – cedând stăruinţelor puse de alţii. Numai rar de tot se întâmpla ca să fie mulţumit de el însuşi de ceea ce a scris, şi nemulţumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. «Nu e asta!» zicea el cuprins de neastâmpăr şi era în stare să ţină manuscrisul ani de-a rândul în sertarul «mesei de brad», să revadă mereu ceea ce a scris ori să scrie în mai multe rânduri acelaşi lucru, căci cea mai frumoasă icoană e stricată, şi ea, dacă a rămas într-însa o pată ori un colţ neisprăvit. Exigenţele lui în ce priveşte forma erau atât de mari, încât nu se mulţumea ca limba, ritmul şi rimele să-i fie de o corectitudine desăvârşită şi să se potrivească cu simţământul reprodus, ci ţinea ca muzica limbii să fie şi ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voieşte el şi cel ce nu-i înţelege vorbele.”
Am apelat în mai multe rânduri la argumentele lui Petru Creţia, fiindcă, dintr-un anume punct de vedere, îl confirmă pe poet, care se recunoştea astfel: „Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;” (Icoană şi privaz). Versurile din Criticilor mei trebuie interpretate şi din atare perspectivă a dramatismului formelor perfecte, forme care nu înseamnă deloc idealul clasic sau parnasian, cum cred necunoscătorii: „Ah! atuncea ţi se pare/ Că pe cap îţi cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” Eminescu a avut grijă să ne explice în ce constă revoluţia estetică pe care el o inaugura, comparativ cu formele perfecte tradiţionale, fundate pe proporţie de forme, şi, din acest punct de vedere, distincţiile lui Slavici sunt cu mult mai apropiate de modul eminescian de a concepe poezia, acea nuanţă foarte modernă din final, conform căreia ţinta ultimă a poetului era ca receptorul versului său „să simtă ceea ce voieşte el şi cel ce nu-i înţelege vorbele”. Slavici pare să enunţe dimensiunea centrală a ermetismului canonic al lui Ion Barbu. Să nu ne mire că Vladimir Streinu considera poezia eminesciană ca fiind a unui mare ermetic. Eminescu ţine să facă această precizare esenţială, de o noutate absolută: „S-a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimărui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu proporţie de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de mişcări. E evident că această proporţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea.” Această noutate adusă de Eminescu în estetica modernă va culmina cu formele lui Brâncuşi, cel care va sculpta nu proporţiile de forme ale păsării, bunăoară, ci proporţiile de mişcări, zborul însuşi. Echivalentul, în poezia posteminesciană, mi se pare a fi capodopera inegalabilă Joc secund (1930), Cartea lui Ion Barbu.
Destinul l-a împiedicat pe Eminescu să-şi ducă la bun sfârşit Cartea, la care visa şi un Mallarmé, dar laboratorul său de creaţie, lada cu manuscrise, arată uriaşele strădanii de a atinge perfecţiunea formelor în mişcare, acea armonie muzicală unică în poezia românească şi universală, despre care un modern precum Camil Petrescu, spunea, la semicentenarul morţii poetului: „Ni se pare că oricare ar fi temeiurile influenţei lui Eminescu, găsim de la început, până azi, un motiv neschimbat, care e armonia eminesciană. Propriu-zis, această armonie e socotită ca un miracol cultural, e în orice caz unica în spiritualitatea românească, şi sub vraja ei stăm cu toţii de o jumătate de veac.” Şi vom mai sta încă multă vreme, cât se va mai vorbi şi se va mai scrie în limba română. Ceea ce simboliştii enunţau ca principiu poetic (de la musique avant toute chose), Eminescu împlinea de timpuriu, teoretic şi practic, încât primul nostru simbolist adevărat, Ştefan Petică, n-a ezitat o clipă să considere simbolismul autohton ca descinzând direct din Eminescu.
Miracolul este vizibil şi în poeziile cu formă fixă, pe care Eminescu le-a încercat aproape pe toate, între care sonetul i-a stat în prim-plan. Aparent, această specie s-ar conforma cel mai bine cu idealul clasic al formelor perfecte, reci, sculpturale. Nu întâmplător, Mihai Codreanu maestrul sonetului românesc, şi-a intitulat câteva dintre volume: Statui (1914), Turnul de fildeş (1929), Statui. Sonete şi evadări din sonet (1939). Cu Eminescu, lucrurile au stat cu totul altfel. Cu el, începe, şi-n spaţiul acestei specii, un travaliu al încercărilor succesive, ca, de altfel, pentru întreaga operă. Cei care s-au ocupat de editarea sonetelor, de la Perpessicius la Petru Creţia, au resimţit-o din plin. Ultimul exemplu elocvent este Florica Gh. Ceapoiu, care, împreună cu muzicologul Florian Chelu Madeva, semnează masiva lucrare Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul (2018) . Ne aflăm, altfel spus, în faţa integralei sonetului eminescian, realizare posibilă abia după împlinirea visului lui Constantin Noica, facsimilarea tuturor manuscriselor Eminescu, întreprindere dusă la capăt prin strădaniile lui Eugen Simion (2004-2009), în 38 de volume.
Munca enormă a reconstituirilor, timp de mulţi ani, aparţine Floricăi Gh. Ceapoiu, încât coautoriatul lui Florian Chelu Madeva este un act de complezenţă, numele acestuia pe copertă fiind fără acoperire, contribuţia limitându-se la postfaţa intitulată Cuvânt lămuritor. De ce, totuşi, a ţinut doamna Ceapoiu la un asemenea gest, pe care „coautorul” ar fi trebuit să-l refuze? Răspunsul vine din partea amândurora: profunda relaţie dintre poezie, artă a cuvântului, şi muzică. D-l Madeva (n. 1952, Oradea), compozitor, regizor, organizator de spectacole de teatru, muzică, poezie, traducător, a creat sonetul muzical, specie considerată cea mai importantă contribuţie a sa în spaţiul artei, „descoperită” graţie sonetelor lui Michelangelo, în traducerea excepţională a lui C.D. Zeletin, dar şi prin sonetele lui Eminescu. Între altele, este autorul unui CD muzical colectiv, primul Rock Coral-Simfonic Discografic din România, pe versurile lui Eminescu, intitulat Mari melancolii şi aspre indignări. Descoperind „ochiul ingineresc” al doamnei Florica Gh. Ceapoiu, a îndemnat-o să studieze şi să realizeze ediţia de faţă a sonetelor, autoarea descifrând şi interpretând „corect” semnele grafice „muzicale” eminesciene „în cadrul integralei”, întrucât editorii anteriori au publicat textele neţinând cont de „esenţa sonetului, muzicalitatea”, tipărindu-le „a-muzical şi chiar anti-muzical” .
Faptul poate intriga, deoarece sonetul nu pare deloc o specie pentru texte muzicale, reproş pe care-l aduce, altminteri, cu promptitudine, Nicolae Manolescu, în cronica din „România literară” . Într-un fel, criticul are dreptate, întrucât, dacă luăm în calcul dimensiunea muzicalităţii, aceasta se extinde la întreaga operă poetică eminesciană, ceea ce a încercat să decripteze mai ales Nicolae Georgescu , în restituirea voinţei auctoriale, inseparabilă nu doar în raport cu numeroasele lecţiuni greşite, ci, mai ales, cu punctuaţia, exemplul cel mai edificator fiind cele patru tipuri de apostrof utilizate de Eminescu, adevărate semne muzicale, dar şi dubla linie de pauză, eliminată de editori. D-l Madeva apreciază restituirea sonetelor eminesciene mai ales din perspectiva muzicalităţii, încât, acum, „Oricare compozitor va putea să aleagă între numeroasele variante ale sonetelor lui Mihai Eminescu şi va avea posibilitatea de a opta între un text (…) sau altul.” Ceea ce ignoră d-l Madeva e că rareori melodiile create pe versurile lui Eminescu s-au dovedit consonante cu muzica interioară, transcendentă, de dincolo de cuvinte, acel miracol despre care vorbea Camil Petrescu, miracol de care era fascinat şi Nichita Stănescu atunci când abandona cuvântul în favoarea necuvântului. Dar, desigur, existând atâtea texte-variante, oferta pentru compozitori este cu mult mai generoasă, acum. Doamna Florica Gh. Ceapoiu crede că aceste variante pot fi considerate forme ale voinţei auctoriale, în pofida scepticismului unor G. Ibrăileanu sau G. Călinescu. Acesta din urmă se întreba dacă putem face „o ediţie în spiritul lui Eminescu, consultând chiar manuscrisele?” Se îndoia, fiindcă ceea ce numim variante „nu sunt deloc variante ci simple note de poet (…), piese de atelier din care nu poţi trage o încheiere decât cu mult tact şi aproape numai în direcţiunea istoriei temelor”. Cu alte cuvinte, formele de laborator nu pot fi catalogate ca variante, în sensul modern al cuvântului. „Noi credem – se delimitează d-na Ceapoiu – că marele istoric literar s-a înşelat amarnic şi prezentul volum ne adevereşte convingerile.” Ar fi putut aduce ca argument şi faptul că în ediţia Maiorescu existau deja patru variante pentru Mai am un singur dor. În consecinţă, cum ediţia sonetelor reconstituite de Florica Gh. Ceapoiu există, va trebui tratată ca atare, cu tot cu vulnerabilităţi şi reuşite.
Nicolae Georgescu, cel mai bun cunoscător al ediţiilor Eminescu, de la începuturi până azi , observa că precarităţile ediţiei princeps realizată de Titu Maiorescu, precum şi faptul că poetul n-a mai avut putinţa împlinirii proiectului Cărţii sale, au dus la explozia de ediţii diverse şi contradictorii, departe de condiţia ne varietur, de care au încercat să se apropie cel mai mult I.E. Torouţiu, Perpessicius, Gh. Bulgăr, Nicolae Georgescu însuşi. Fiecare a venit cu un Eminescu al său. Fireşte, nici Florica Gh. Ceapoiu nu se poate sustrage acestei condiţii aproape fatale, încercând însă, după exemplul restituirilor lui N. Georgescu, să fie cât mai aproape de voinţa auctorială, având şi avantajul variantei digitale a celor 38 de volume scanate în condiţii performante. Autoarea nu are pretenţia unei ediţii critice definitive, dar nu o consideră nici o simplă „ediţie îngrijită” . Subintitulată pretenţios (crede Nicolae Manolescu), „Lucrare tehnică şi estetică”, tehnicitatea reconstituirilor e vizibilă în comentariile la fiecare text, esteticitatea reperabilă în strădania de a stabili cea mai împlinită formă din punct de vedere prozodic şi lingvistic. I s-a mai reproşat autoarei decalajul dintre cercetarea „tehnică” ce însoţeşte fiecare variantă şi „sentimentalismele” din celelalte texte însoţitoare. Nicolae Manolescu a găsit nepotrivită şi clasificarea tematică a sonetelor, ţinând cont că temele interferează în opera eminesciană.
Dincolo de asemenea „slăbiciuni”, se cuvine să urmărim evoluţia fascinantă a elaborării textelor, oricare dintre variante având farmecul ei, marcând poetica singulară a scriitorului nostru, fiind păcat că d-na Ceapoiu n-a identificat, din manuscrise şi din artele poetice, întreaga complexitate paradigmatică a esteticii eminesciene, deşi travaliul ei o confirmă indirect, în limitele principiului muzical subliniat de Florin Chelu Madeva, dar şi al fondului ontologic. Mă voi opri, îndeobşte, la sonetul Veneţia, care, surprinzător, cunoaşte şi cele mai multe variante: 24! Se ştie că acest sonet este prelucrarea mărturisită a modestului text Venedig al poetului german Cajetan Cerri, scris în anul naşterii lui Eminescu, tradus, apoi, în franceză de August Platen. Varianta primită de la Eminescu l-a încântat pe Maiorescu, care, după observaţia d-nei Ceapoiu, a avut grijă să asigure întâietatea publicării în volum, la sfârşitul anului 1883, pentru ca, în „Convorbiri literare”, să apară la începutul lui 1884. Elaborarea numeroaselor variante s-a întins, după constatările editoarei, cam între 1869 şi 1879-1880, întinzându-se, practic, până în 1883. Prima variantă este o traducere din germană aproape cuvânt cu cuvânt a sonetului lui Cerri . Conştiinţa unui travaliu al traducerii durează până în 1876, când referinţa la model dispare, în favoarea eminescianizării profunde a sonetului. Singurul vers cvasi-invariant este ultimul, în toate versiunile, cum a observat Perpessicius, în Mihai Eminescu, Opere III: „Sonetul Veneţia gravitează şi se zideşte pe axa de susţinere a ultimului vers şi acest ultim vers este identic la Cerri şi la Eminescu.” Versul, în primă traducere: „E ’n van! Morţii nu ’nvie, copile!” Varianta Georgescu: „Nu ’nvie morţii – e ’n zadar copile!” Varianta academică actualizată: „Nu-vie morţii – e-n zadar, copile!” Motivaţia voinţei auctoriale, la Georgescu: „Fiind adresare generică nu are nevoie de virgulă” înainte de copile, cum, de altfel, scrie Eminescu. Virgula a fost introdusă de Maiorescu.
Cum a observat unul dintre cei mai mari traducători contemporani, C.D. Zeletin, Eminescu a făcut, dintr-un text mediocru, „una din cele mai frumoase poezii ale literaturii universale” . Mai mult de atât, „traducerea” sonetului Veneţia este luată ca model absolut de urmat, fiindcă, după propria-i mărturie, C.D. Zeletin se consideră nu un traducător care scrie şi poezie, ci poet care traduce, încât traducerile devin operă proprie. Exact ceea ce, într-un anume fel, a făcut Eminescu! Pe când cei mai mulţi traducători ai lui Eminescu, simpli tălmăcitori, coboară, desfigurator, opera poetică genială a scriitorului român, declarat, de aceea, intraductibil. O nuanţă diferenţiatoare între „traducătorul” Eminescu şi C.D. Zeletin ar putea fi că, în vreme ce primul se desparte de original înspre atingerea propriei poetici, eliminând urmele de pornire, contemporanul nostru reuşeşte, cu asupra de măsură, să conserve poetica proprie în strădania de a-l face cât mai compatibil pe cel tradus cu geniul limbii române. De pildă, faptul că Eminescu trece prin atâtea variante trebuie coroborat cu estetica încercării, consecinţă a poeticii proporţiilor de mişcare, orientată spre miracolul armoniei. Dacă în orice om o lume îşi face încercarea, cum spune el în Împărat şi proletar şi în alte texte, la fel, în orice poet o lume îşi face încercarea prin succesive faceri, care sunt variantele. Şi în acest concept al încercării descoperim o dimensiune izbitor de modernă, consacrată în filosofia teoriei literare de către Luigi Pareyson (1918-1991) în Estetica. Teoria della formatività (Torino, Edizioni di „Filosofia”, 1954; Milano, Bompiani, 1988). Nu întâmplător, în multe variante, încercările Oceanului (apoi ale lui Okeanos), cu proporţiile lui de mişcări neistovite, de a reînvia falnica Veneţie sunt zadarnice, căci împietrirea este destinul omului şi a lucrărilor sale: „Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,/ Acoperind cu noime sărmana lui viaţă/ Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă –/ Faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.” (Împărat şi proletar). Iată câteva ocurenţe ale verbului a încerca din ultimul vers al sonetului Veneţia: „van te ’ncerci coplie”, cu mici variaţiuni (variantele: A. 2285, 135; B. 2285, 136; B2. 2285, 136+135v; C1. 2287, 59v; C2. 2287, 59v; F2. 2261, 269; F3. 2261, 270-273 etc.) .
Pe de altă parte, nu se putea ca Florica Gh. Ceapoiu să nu observe că sonetul Veneţia a concrescut, tematic, alături de Mortua est!, poem care marchează naşterea/consacrarea plenară a eminescianismului alături Venere şi Madonă şi Epigonii, care îl impun în paginile „Convorbirilor literare” (1870). Şi e de mirare că versul-laitmotiv al celor peste douăzeci de variante ale sonetului (Nu ’nvie morţii – e ’n zadar copile!) n-a fost luat ca „martor” al „ateismului” eminescian, cum s-a întâmplat cu versurile din aceeaşi perioadă de creaţie din Mortua est! („De e sens într-asta, e-ntors şi ateu/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”), dar interpretabil astfel şi emistihul din discursul Proletarului („căci morţi sunt cei muriţi”), acesta din urmă foarte apropiat de Nu ’nvie morţii. Cum a demonstrat N. Georgescu, forma ateu din majoritatea ediţiilor Eminescu este greşită, fiind, în realitate, a tĕu/a tău/a teu, care înseamnă altceva decât ateu, forma a teu fiind prezentă la poet şi în alte contexte: a teu, cu alfa privativ, duce la sensul lipsit de zeu (fără nici un dumnezeu), ceea ce echivalează cu o nenorocire a fiinţei umane .
Variantele succesive ale sonetului Veneţia merg către depăşirea revoltei existenţiale din adolescenţă, în faţa morţii Elenei, iubita din Ipoteşti, eveniment din care s-a ivit Mortua est!, poetul evoluând către strania olimpianizare a profundei sale melancolii, creatoare a armoniei inconfundabile. Comentând simbolismul sonetului, C.D. Zeletin a observat o hyperionizare a atmosferei, care nu i-a scăpat nici d-nei Florica Gh. Ceapoiu. Prima transformare operată de poet este înlocuirea mării, principiu feminin, cu oceanul, principiu masculin, ceea ce-i va deschide calea spre eminescianizarea complexă, oceanul devenind Okeanos, precum luceafărul se va transfigura în Hyperion. Sonetul este o altă ipostază a iubirii imposibile dintre Fiinţa nemuritoare, Okeanos, şi cea muritoare, Veneţia. Făcând un pas mai departe, se poate spune că, într-un anume fel, ultimele variante ale sonetului sunt forma hiperconcentrată a Luceafărului de după Luceafăr. Hyperion nu rămâne nemuritor şi rece faţă de fiinţa muritoare, ci, clocotind de iubire, exprimată prin armonia proporţiilor de mişcări ale valurilor, o vrea readusă la viaţă cosmică pe iubita Veneţie împietrită în zidurile sale moarte. Pygmalion, îndrăgostit de chipul de piatră al operei sale (proporţia de forme), Galateea, reuşeşte să-i înduplece pe zei a-i da viaţă (proporţia eminesciană de mişcări!). Okeanos, zeu el însuşi, se ciocneşte de piatra zădărniciei universale. Pare că ne aflăm în plin Eclesiast, în cea mai sfâşietoare dintre melancolii. De aceea, sonetul Veneţia pare oglinda uimitoare a capodoperei Melancolie. Biserica în ruină, de acolo, este, acum, Veneţia în ruină, în moarte, străjuită de turnul San Marc. Oare nu trebuie să citim în cele două capodopere dubla moarte a civilizaţiei europene, în ipostaza ei materială (Veneţia) şi în cea spirituală (Biserica)? Ne întrebăm cu înfricoşare dacă nu cumva Eminescu a întrevăzut, prin dâra de foc hyperionică, destinul întru moarte pe care şi-l face, astăzi, cu o îndărătnicie de neclintit, superba civilizaţie şi cultură europeană?!
Mulţumindu-i d-nei Florica Gh. Ceapoiu (dar şi d-lui Florian Chelu Madeva) pentru enormul travaliu al restituirii sonetelor eminesciene, voi încheia aceste note cu sonetul comentat aici, doar fugitiv, textul poetului fiind mai important decât orice speculaţie:

S-a stins viaţa falnicei Veneţii –
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreţii.

Okeanos se plânge pe canaluri,
El numai ’n veci e ’n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte ’n ziduri vechi, sunând din valuri.

Ca ’n ţintirim tăcere e ’n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile
San Marc sinistru miezul nopţii bate.

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
„Nu ’nvie morţii – e ’n zadar copile!”

Duminică, 15 aprilie 2018

Această intrare a fost publicată în Theodor Codreanu și etichetată CCS Varatic, Theodor Codreanu de ccsvaratic. Pune un semn de carte la legătura permanentă.

https://revistafloarealbastraccsvaratic.wordpress.com/2018/11/14/theodor-codreanu-sonetele-eminesciene/










Dan Toma Dulciu: Eminescu – Nevropatii atipice Aspecte de patologie informațională




Dan Toma Dulciu

Eminescu – Nevropatii atipice Aspecte de patologie informațională
Publicat pe noiembrie 14, 2018

Timp de peste 135 de ani, aproximativ 60 de medici de prestigiu, profesori universitari, academicieni, somități din țară și din străinătate, au analizat dosarul medical Mihai Eminescu. În timpul vieții acestuia, nu mai puțin de 40 de medici având cele mai diferite specializări (români, austrieci, germani, franceză, polonezi) l-au consultat pe poet. Dar diagnosticele lor au fost contradictorii, nesigure, iar unele, din păcate, au determinat tratamente eronate, cu consecințe fatale.
Cea mai recentă teorie medicală acreditează ideea existenței unui sindrom bipolar, ca factor ce a agravat și a condus la decesul poetului.
În acest context, propunem discutarea unor nevropatii atipice , ignorate de medicii din vremea lui Eminescu, suferințe care, teoretic vorbind, ar fi putut afecta grav sănătatea poetului. Acest fapt de netăgăduit ne-a pus pe gânduri. Ce putea produce tunc et nunc un asemenea marasm în rândul ”halatelor albe” ?
Etimologic, cuvântul ”nevropatie” provine din termenul grecesc ”noo͡rop′əthē” , cu sensul de ”suferință” a sistemului nervos. Cu alte cuvinte, acest studiu pune accentul pe suferința de neimaginat a lui Eminescu, pe calvarul îndurat de acesta în ultimii săi ani de viață. Afirmând că Luceafărul a fost deplin sănătos, fiind doar o victimă a unei conspirații, înseamnă a nega infernul prin care a trecut acesta, a ignora suferințele psihice și fizice care l-au torturat, transformându-l în martir.
Aplecați doar asupra aspectelor exterioare, vizibile, cu aparente trimiteri la maladii deja cunoscute, medicii curanți ai poetului au interpretat eronat unii factori de risc (cum ar fi nerespectarea unui regim echilibrat muncă și de odihnă, inversarea stării de veghe și somn, consum exagerat de cafea, țigări, vulnerabilități de ordin genetic, etc).
Exercitând o acțiune conjugată și având un mecanism de funcționare nu îndeajuns de bine cunoscut, acești factori de risc au complicat diagnoza bolii și tratamentul ce trebuia aplicat.
Considerăm că modificările ireversibile de natură organică și funcțională ale echilibrului psihic și fizic al poetului au reprezentat cauza extincției sale, conjugate cu efectul distructiv al unor agenți patologici, pe fondul unei moșteniri genetice deficitare, care i-au afectat sănătatea, precum și al unor factori epigenetici, cum ar fi un regim de muncă sufocant, stil de viață inadecvat, în final un criminal tratament empiric cu morfină, fricțiuni cu mercur, probabil și doze de arsenic, rezultat al unui ”agnosticism medical”, scuzabil din perspectiva nivelului general al științei acelor vremuri.
În contextul teoriei holistice, apreciem că există o mare probabilitate ca, pe lângă deja mult comentatele cauze ale deteriorării subite a echilibrului mental al lui Mihai Eminescu, să existe și alți factori secundari, declanșatori ai stării patologice, extrem de subtili, veritabile provocări pentru cercetarea medicală chiar și în zilele noastre.
În acest cadru, sugerăm o nouă ”patografie”, o altă ”epicriză” a cazului Mihai Eminescu, interpretând semnele clinice ale suferințelor pacientului, evoluția în timp a stării sale, un ”emendanda” la ”carnetul de sănătate” al acestuia, propunând spre discuție incidența unor alte suferințe psihice, ignorate de doctorii secolului al XIX-lea, care au acționat insidios, ruinând sănătatea sa.
Unele sunt pur și simplu dereglări funcționale, aparținân deci domeniului ”patologiei informaționale” (sindromul ”stimulilor în avalanșă”, sindromul ”redundanței știrilor negative”; sindromul ”burnout”; sindromul ”rain man”), în timp ce altele sunt considerate chiar și în zilele noastre drept tulburări psihice controversate, cauzate de un agent nonconvențional, ”prionii”, respectiv particule infecțioase, lipsite de orice fel de acid nucleic, cauzatoare de maladii neurodegenerative, la nivelul sistemului nervos central, dintre care amintim: maladia Creutzfeld-Jacob (BCJ), sindromul Gerstmann-Straussler-Scheinker (GSS) ”encephalitis letargica”, ”sindromul ESB”, boli cu manifestări înșelătoare, dar cu un prognostic sumbru (maladii mortale).
Recitind tabloul semnelor clinice, există motive să punem în discuție ipoteza conform căreia prăbușirea (colapsul) mental al ”Luceafărului” poate fi efectul manifestării unor forme atipice ale sindromului dr. Adrian Restian, sindromului dr. Freudenberger, respectiv sindromul dr. von Economu.
În perioada 1883-1889, aceste boli necunoscute lumii medicale a acelor vremi au imprimat comportamentului lui Eminescu aspecte atipice, exotice.

Sindromul informațional

În linii generale, Patologia informațională își revendică rolul de a fi un model explicativ al bolilor, axându-se pe studierea fenomenelor perturbatoare la nivel informațional, analizând funcționarea psihicului uman din perspectiva complexului organic: realitate materială-energie-informație.
Examinate dintr-o perspectivă modernă, întemeiată pe principiile”teoriei informației”, manifestările psihice derutante ale lui Mihai Eminescu ne îndreptățesc să asimilăm cazul său cu modelul conceptual al ”Black Box”-ului (”cutie neagră”), constând într-un sistem complex de relații stabilite între un set de valori variabile (stimuli/input) și corespondentele lor (reacții/output), guvernate de un mecanism necunoscut.
În conformitate cu conceptele teoriei informației, între input și output se stabilește o relație cauzală directă, chiar dacă nu se cunoaște cu exactitate ce se întâmplă în ”cutia neagră”, de aceea neurobiologia actuală încearcă să stabilească circuitele funcționale care prelucrează informația, mijlocind procesele comportamentale, precum și fenomenele vitale care se produc la nivelul sistemului nervos.
Prin urmare, conform modelului de mai sus, fenomenele psihice care au determinat aspectul comportamental dereglat (output), cu aparențe de gesturi necugetate, uneori triviale, reproșat lui Mihai Eminescu, respectiv reacțiile sale după apariția simptomelor de boală, sunt rezultatul prelucrării setului de stimuli/input, cu un ”program virusat”, în sens informatic, medicii ignorând sau luând în calcul prea puțin cauzalitatea proceselor cerebrale interne care au pus stăpânire pe creierul său.
Împotmolirea scripeților minții sale geniale a afectat funcțiile de procesare a informației, în urma unei dezordini psihice produse la nivelul creierului, cu feed back negativ îndeosebi asupra funcționării inimii, determinând o deviere de la normal a mecanismului și instrumentelor de stocare, sortare și prelucrare a informației, din ce în ce mai neputincioase, ca urmare a incidenței unui factor nociv perturbator (stres, respectiv agent convențional sau nonconvențional transmisibil).
Blocajul de ordin funcțional al creierului acestuia, afectând facultățile lui cognitive (conștiința, percepția, gândirea, judecata, limbajul și memoria), a afectat evident uriașa sa capacitate de reflecție, potențialul său creator, ajuns la cote maxime îndeosebi în septenalul 1876-1883.
Din această nouă perspectivă de interpretare a dosarului medical Mihai Eminescu, propunem spre discuție chestiunea unei etiopatogenii informaționale, aspect neabordat până în prezent în eminescologie.
Aceasta se prezintă sub următoarele forme:
– Sindromul ”stimulilor în avalanșă”. În general, un sistem psihic echilibrat are aspectul unei clepsidre, cu cele două părți, egale, redat de ecuația Input=Output.
Atunci când avem de a face cu inecuația I˃O, adică Input-ul este mai mare decât Output-ul, există o mare probabilitate de apariție a unor perturbări ale mecanismului mental de prelucrare a uriașului volum de informații, proces patologic conducând în final la deranjarea sistemului dinamic de autoreglare.
”Input”-ul copleșitor de ”stimuli” s-a prăvălit ca o avalanșă sufocantă peste un sistem de prelucrare gripat, i-a distrus mecanismul de autoapărare, făcându-l vulnerabil, cel mai probabil în fața unei agresiuni cu substrat biologic patogen (microb, virus etc).
Cu mare probabilitate, în situația dezechilibrului dintre Input și Output apare blocajul funcțional, iar dacă situația persistă, după o perioadă de timp se produce extincția sistemului, încetarea funcționării sale.
În modelul conceptual propus de dr. Adrian Restian, sunt puși în evidență factorii perturbatori ai unui sistem psihic, autorul acestei teorii analizând rolul de factor distructiv jucat de un ”parazit/zgomot” într-un canal sau circuit cibernetic, cu acela jucat de ”stres” la nivel mental. ”Stresul” este un factor imaterial, care nu afectează latura organică a cortexului, deși o influențează profund.
Subiectul ”psihozelor funcționale”, fiindcă despre ele este vorba, a fost pus în discuția medicilor psihiatri de către profesorul Karl Fürstner de la ”Großherzoglich Badischen Universitäts-Irrenklinik Heidelberg”, încă din anul 1881, pentru a indica acele boli psihice fără cauză organică.
Această alterare de ordin funcțional a mecanismului psihic este grefată, în anumite cazuri, și pe un substrat biologic, afectat de intruși biochimici (viruși producători ai meningitei, de exemplu).
-Sindromul ”redundanței în exces al știrilor negative” este rezultatul apariției repetate a informațiilor cu încărcătură negativă, întunecată, a celor cu aspect catastrofic (accesul la putere al liberalilor, Războiul de la 1877, pierderea Basarbiei, Art. 7 din Constituție și presiunile marilor puteri, fenomenele de alienare ale claselor suprapuse etc), subiecte prezente redundant în articolele de presă eminesciene, a căror prelucrare obsesivă a afectat echilibrul mental al ziaristului. Acestea au efectul ”picăturii chinezești” asupra psihicului ziaristului de la ”Timpul”.
Din păcate, acest fenomen are un corolar în ceea ce numim patologia socială informațională, ca sumă a psihopatiilor individuale, cu substrat informațional: Se observă un proces de alienare treptată, ireversibilă, a societății românești contemporane, ca urmare a excesului de știri, scenarii, relatând partea întunecată a vieții – crime, accidente, corupție, scandaluri politice – ”stimuli” prezenți în exces în canalele media: televiziune, radio, presă, internet, perturbând la nivel macrosocial pragul de percepție psihică, producând în final o ”apatie generală”, lipsă de reacție, indiferență.
Dopată cu nenumărate și copleșitoare subiecte de scandal, cu știri negre, societatea va ”dormita”, ca fenomen de autoapărare (va fi insensibilă din păcate la fenomene sociale infinit mai grave), pragul ei de reacție fiind sensibilizat numai în măsura în care îi va fi oferit un stimul puternic, gen tentativă de sinucidere a unei personalități notorii, o tragedie ”colectivă”, o catastrofă feroviară, etc. Reacția va fi violentă, irațională, ca rezultat al acumulării unei energii latente, care încearcă să se elibereze de magma acestor doze repetate de stimuli negativi în exces.
– Sindromul ”rain man” (termen pe care îl folosim în accepțiunea filmului cu același nume, având ca personaje principal pe Dustin Hoffman, interpretând rolul unui savant cu o memorie fenomenală, care nu uită nimic din ceea ce citește sau vede în jur, de unde se naște tragismul existenței sale) își are în Eminescu un tipic reprezentant.
Imposibilitatea creierului poetului de a șterge uriașul volum de stimuli (input), acumulați în timp, defectarea tastei ”delete” a memoriei sale, inclusiv imposibilitatea de resetare a programului de prelucrare informațională, face ca psihicul lui Eminescu să caute în mod repetat să degajeze balastul, să descarce aceste reziduri uriașe de memorie, care, altminteri, devin obsesive, împovărătoare.
Cei ce au studiat manuscrisele eminesciene au observat cu surprindere numărul impresionant de variante de poezii, de strofe, de cuvinte sau sintagme disparate, repetate redundant, aproape obsesiv, mecanic, unele puse pe seama dorinței de perfecțiune a poetului, altele pe seama tulburărilor psihice.
În ultimii ani ai suferinței sale, Mihai Eminescu transcrie pe multe pagini de însemnări calcule matematice, formule algebrice, studiate desigur în perioada studenției, pe care nu le poate reseta din memoria sa colosală, neputând fi șterse din memoria remanentă.
În sfârșit, în curtea de spital, pacientul declamă pasaje lungi din propriile poezii sau din textele învățate în tinerețe, ori scrie pe mici bucăți de hârtie versuri sau poezii, scoase din propria sa memorie. Nu este efectul demenței, cum au interpretat unii, ci al manifestării sindromului ”rain man”.
Eroul din filmul evocat a jucat drama unui personaj ce a trăit aievea: Kim Peek. Acesta avea o memorie fenomenală, fiind capabil să rețină și să reproducă cu ușurință cantități uriașe de informație, putând citi o carte cu o viteză incredibilă, asemenea lui Mihai Eminescu.
Fiind supus unor investigații amănunțite, oamenii de știință au constatat că acesta avea cele două emisfere ale creierului extrem de bine reprezentate, precum Mihai Eminescu, dar erau lipsite de neuronii de legătură între cei doi lobi. Aceste conexiuni erau înlocuite de alte trasee neuronale, dar care făceau imposibil fenomenul de resetare a memoriei.
De altfel, cunoscând mai bine ce pericol este atunci când mintea este schingiuită de o memorie remanentă, psihiatrii folosesc medicamente, tehnici terapeutice speciale pentru a ”reseta memoria”, pentru a diminua influența nefastă a acesteia asupra creierului celor care sunt torturați de amintiri neplăcute.

– Sindromul ”burnout”( Herbert Freudenberger). Caracteristic muncii intelectuale, pericol perfid ce abia în zilele noastre a fost mai bine înțeles, sindromul ”burnout” , reprezintă o stare de epuizare progresivă, atacândul palierul psihic și fizic al celui extenuat de muncă intensă.
”Adevărata causă a malatiei lui Mihai Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale”. Acest pasaj din Raportul dr. Șuțu a fost pe nedrept ignorat de cercetătorii cazului Mihai Eminescu.
Involuntar, dr. Șuțu a sintetizat în câteva cuvinte sindromul ”burnout”, demonstrând, fără să vrea, că s-a greșit foarte grav, tratându-l pe poet în ospiciu, în vara anului 1883.
Cum a ajuns ”Luceafărul ” în situația de a se stinge, de a se topi, de a se prăbuși literalmente? Conflictele de idei cu adversarii săi, manifestate repetat în forme de o violență ce a depășit limitele unui pamflet, apoi intervenția neloială a politicienilor Junimiști în ”temperarea” ziaristului (”Și mai potoliți-l pe Mihai Eminescu”), au fost factori ce au accentuat ”stresul informațional”, etapă ce a precedat maladia în forma ei atipică.
Intrând în culisele fenomenelor vieții politice ale vremii sale, asemenea unui medic legist inspectând un cadavru intrat în putrefacție, disecând zi de zi necurățenia caracterului unor semeni de-ai săi, dezamăgit de experiențele sale sentimentale, detestându-și chiar propria existență, Mihai Eminescu și-a îmbolnăvit sufletul, rănit de o suferință adâncă, lăsându-i o durere mai ucigătoare decât o incurabilă boală.
La aceasta se mai adaugă și stresul de ordin emoțional, apărut în relațiile sentimentale (transparentă fotografie a dezastrului în amor, reflectată în unele epistole eminesciene, trimise Veronicăi Micle).
În rânduri de o sublimă sinceritate, poetul dezvăluie profilul tragic al unui om sleit de puteri, deprimat, având reprezentarea sărăciei, a lipsei de perspectivă.
Termenul ”burnout” a fost înrădăcinat în literatura de specialitate abia prin anii 70′ ai secolului XX de către psihologul Herbert Freudenberger, descriind aspectele lumii moderne în cartea ”Burn Out: The High Cost of High Achievement. What it is and how to survive it„ (1980).( ”Burnout – costul ridicat al performanțelor înalte. Ce este și cum să-i supraviețuiți”).
Sindromul ”burnout” se confundă cu ”depresia” prin: tulburări de somn, senzație de epuizare și de scădere a randamentului, prin diminuarea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, urmată de senzația de goliciune sufletească, în final individul fiind copleșit, doborât de viața profesională, care îi invadează și distruge viața privată.
Neavând o reprezentare clară a acestui sindrom, totuși medicii curanți au intuit faptul că Mihai Eminescu este pur și simplu ”exhausted” (engl. sfârșit, zdrobit, vlăguit, istovit, pus la pământ), rezultat al unei activități distrugătoare de nervi, recomandându-i întreruperea pentru câteva luni a serviciului gazetăresc, odihnă. Anterior, în 1878, Mihai Eminescu primise aceleași sfaturi, fiindu-i permis să petreacă o vacanță prelungită la Florești. Aici, torturat de inactivitate intelectuală, cum rezultă din scrisorile trimise prietenilor săi din București, ignorând indicațiile binevoitoare ale medicului, își omoară timpul traducând, scriind, compunând poezii.
Tot astfel, în 1884, doctorii de la Institutul dr. Leidesdorf i-au prescris o călătorie de plăcere în Italia.
După revenirea în țară, în consens cu recomandarea doctorilor, T. Maiorescu și amicii săi îi întind discret o mână de ajutor, acționând astfel încât Mihai Eminescu să se implice într-o activitate cu efort mental redus, să aibă un serviciu formal la Biblioteca din Iași. Chiar și sejurul la Balta Liman poate fi expresia unei vacanțe de refacere, nu numai a unei cure de tratament.
-Sindromul dr. von Economu. Un sindrom controversat, ce urmează a fi pus în discuție în cazul Mihai Eminescu, este ”Encephalis Letargica”, o maladie gravă, care necesita un tratament clinic urgent.
În chip cu totul nefericit, aceasta s-a suprapus în mod accidental peste celelalte menționate anterior (”sindromul patologiei informaționale”, ”sindromul burnout”, ”sindromul rain man”), cu care a interacționat, derutând în mod fatal pe specialiștii care l-au consultat pe Mihai Eminescu.
Baronul Constantin von Economu (1876-1931), psihiatru și neurolog român, cu o prestigioasă activitate profesională la Viena, este cel care a descoperit și descris această teribilă maladie.
Împreună cu prof. Fr. Th. Meynert, dr. Economu este considerat un pionier în domeniul cortexului cerebral, căruia îi realizează primul ”Atlas” științific.
Născut la Brăila, în 1877, într-o bogată familie de greci, originari din Edesa, se mută cu părinții la Triest (pe atunci în Imperiul austro-Ungar), unde petrece copilăria și tinerețea. Vorbea mai multe limbi străine, inclusiv limba română. Moare în anul 1931, în urma unor sechele post infarct.
Pe lângă medicină, începând cu 1907, acesta a avut o altă mare pasiune: aeronautica și navigația cu balonul.
În 1912 devine primul cetățean austriac deținător de diplomă internațională de pilot profesionist. Din punct de vedere cronologic, este considerat primul pilot din Imperiul Austro-Ungar, printre primii din Europa, precum și primul medic din lume care a zburat cu un avion.
În vremea războiului a activat ca doctor militar la Viena, tratând soldații grav răniți , ocazie cu care descoperă o maladie ce va purta de acum numele: ”Encephalitis Letargica” . Von Economo a publicat concluziile sale într-un articol din 1917, „Die Encephalitis lethargica”, precum și, în 1929, în monografia „Die Encephalitis lethargica, ihre Nachkrankheiten und ihre Behandlung” (”Encephalitis lethargica – Sechelele și tratamentul acesteia”).
În perioada 1915-1924, maladia ”Encephalitis Letargica” a avut un puseu de o virulență extremă, de tip pandemic, în special în Europa și America de Nord, afectând circa 5 milioane de persoane, dintre care aproape o treime au murit. De atunci, alte cazuri ocazionale au fost semnalate. În rândul celor care au supraviețuit, boala a lăsat sechele grave, aceștia nerevenindu-și vreodată la o viață normală.
În formele acute, maladia se manifestă sub forma unei prostrații patologice (tembelism): lipsă totală de energie (apatie), de mișcare, de apetit, de dorințe sau de inițiative.
Deși sunt conștienți de ceea ce se petrece în jurul lor, bolnavii privesc totul cu indiferență totală. Par fantome lipsite de viață, un fel de zombi pasivi.
Pacienții pot prezenta, de asemenea, slăbiciune corporală în partea superioară a corpului, dureri musculare, tremor și modificări comportamentale, inclusiv psihoze, în forme dintre cele mai ciudate.
Ar trebui să ni-l închipuim pe Eminescu, așa cum ni-l descrie Clara Maiorescu, în toamna anului 1883, la plecarea la Viena, pentru a avea un tablou simptomatic al unui om atins de această teribilă maladie: ”Unghiurile ochilor s-au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez(s.n.). Expresia este de om obosit, …”.
Încă de multă vreme, în presa românească a vremii au apărut semnalări ale acestui sindrom, numit de specialiști când ”meningită cerebrospinală” sau ”boala somnului”, când ”narcolepsie”, în care, pe lângă dereglări de ordin psihic sunt semnalate și fenomene de cataplexie (slăbiciune musculară, variind de la o slăbire a mușchilor faciali, până la căderea maxilarului sau capului, slăbiciune a genunchilor sau un colaps total).
Vorbirea, de obicei, este neclară (incapacitatea de a se concentra), pe când auzul și conștientizarea rămân în parametri normali. În unele cazuri rare, corpul unui individ este paralizat și mușchii devin rigizi, ceea ce poate determina o confuzie cu paralizia generată de lues.
Potrivit unor medici, această afecțiune nu este generată de boli psihice sau probleme psihologice fiind, cel mai probabil, produsă de o serie de anomalii genetice, care afectează în creier anumiți indicatori biologici, combinat cu un factor declanșator, probabil un virus.
Se înrudește cu ”tripanosomiaza africană” sau ”boala somnului”, manifestată prin evidente tulburări neurologice și psihice, care se agravează progresiv, putând deveni fatale.
Există două stadii, care corespund infestării sângelui și a limfei celui afectat. (Intuitiv, doctorii subliniau că maladia lui Mihai Eminescu este urmare a infestării sângelui, care ”nu este curat”).
În prima fază, se observă o creșterea ganglionilor limfatici (adenopatie), care nu sunt dureroși și nu supurează, în schimb apar vizibile semne la nivelul epidermii (edeme localizate, prurit). Aceste eczeme și fenomene dermatologice l-au chinuit pe Mihai Eminescu o lungă perioadă de timp, derutându-i din păcate și pe medicii care l-au consultat.
Bolnavul manifestă simptome neurologice și psihice, cum ar fi dureri de cap (cefalee), în special modificări de caracter și de comportament. Aceste anomalii psihice au fost însă puse în cazul Eminescu pe seama altor cauze.
În faza următoare, acută, bolnavul devine iritabil și trist, se agită, vorbește mult sau, dimpotrivă, e abătut și morocănos. De observat, în cazul Mihai Eminescu, faptul că aceste semne clinice sunt foarte asemănătoare cu acelea ale sindromului bipolar, descris de către medicii contemporani ca fiind maladia de care a pătimit Eminescu, grăbindu-i sfârșitul.
În dese situații, bolnavul este victima unor grave tulburări de comportament, putând ajunge la violență, așa cum s-a întâmplat și cu poetul, în această situație impunându-se internarea într-un serviciu de psihiatrie.
Apar necorcodanțe ale mișcărilor sau paralizie (confundată de câțiva medici cu PGP – paralizia de origine luetică, în cazul lui Mihai Eminescu).
Din ce în ce mai apatic, bolnavul adoarme în timpul zilei, mănâncă din ce în ce mai puțin și e agitat în timpul nopții. În absența unui tratament corespunzător, sau câteodată și în pofida acestuia, boala evoluează în mod inexorabil, de la caz la caz, spre comă și moarte.
Recunoașteți în sinopsisul bolii lui Mihai Eminescu asemenea simptome?! Pot fi ele ignorate?
Simptome specifice acestui sindrom s-au manifestat violent în perioada de debut a maladiei (1883-1884), dar mai ales în anii 1887-1888-1889: stare de letargie, manifestări psihotice, debilitate fizică accentuată, imposibilitatea de a mânca și de a respecta prescripțiile medicale, neputința de a articula un singur cuvânt.
Mai mult, Mihai Eminescu a prezentat simptome caracteristice și celei de-a doua forme de ”Encephalitis Letargica”, numită hiperkinetică.
Aceasta îmbracă diferite aspecte clinice:
– tulburări motorii, cum ar fi la nivelul grupurilor musculare: ”Mihai Eminescu suferea de picioare în vremea aceea, așa că mergea foarte greu”, își aduce aminte Leon Gh. Nicoleanu (Corneliu Botez,”Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 203);
– mișcări involuntare (plimbându-se pe stradă, acesta avea mania de a apuca cucoanele de turnurile rochiilor….”Poetul făcea aceasta inconștient” (idem, p.199);
– starea mentală anxioasă; În această fază, pacientul Mihai Eminescu evidențiază manifestări de teamă (Credea cu tărie că „e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit şi că într-o zi are să moară de foame. Ideea că nu are cu ce trăi îl chinuia zi şi noapte”.)
– neliniște (oare cine plătește costurile de spitalizare?);
– atacuri de panică la vedereea unui bărbat sau femeie ”Într-o zi, când boala i se agravase, îl văd intrând busna, strigând: ”Rettung, die Wollen mich unbringen”, adică ”Ajutor, vor să mă nimicească” (Corneliu Botez,” Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 199); aceeași stare de atac de panică s-a manifestat și pe gondolă, în timp ce se afla la Veneția, strigând: ”Vă rog, nu mă ucideți”;
– deplasare continuă, până la epuizare, în curtea Institutului dr. Șuțu, din strada Plantelor, sau în incinta sanatoriului din Oberdöbling;
– culegerea de pe jos a tot felul de obiecte; în fond ce este atât de grav aici, fiindcă alții adună nimicuri, mai mult din fetișism de colecționar : ”colecționarul este și el un pic nebun”, crede Umberto Eco. (”Cronicile unei societăți lichide”, Polirom, Iași, 2016, cap. ”Joyce și Maserati”).
– verbigerație, adică recitarea până la epuizare a unor strofe sau poezii;
– dureri musculare, mai ales când este căldură mare.
În sfârșit, a treia formă a ”Encefalitei Letargica” se numește amyostatic-akinetică, aceasta conducând adesea la o stare cronică similară bolii Parkinson, numită parkinsonism postencefalitice.
Simptomele sunt: slăbiciunea musculară, rigiditatea mișcărilor.
În această etapă apar și fenomene de misofilie (afinitate pentru necurățenie, murdările). Henrietta scrie că, în perioada cât Eminescu se afla în îngrijirea sa, angajase un om de serviciu pentru a schimba lenjeria și cearșafurile fratelui său, acesta ”numai prin stăruință se spăla”(Corneliu Botez, ”Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 66, Socec, București, 1909 ).
Din nefericire, medicii renumiți ai vremii (profesori universitari în majoritate, academicieni, somități ale epocii) au confundat simptomele evocate mai sus, aparținând maladiei poetului, cu acelea ale luesului.
În acest sens, dr. Șutu, întrebat cu puțin timp înainte de decesul poetului de un corespondent din Iași asupra prognosticului în ceea ce-l privește pe Mihai Eminescu, declara: ”Dacă nu va muri de vre-o boală accidentală, de o pneumonie sau cine știe de ce alta (n.n.de ce nu de ”Encefalită Letargică”?), apoi are să se sfârșească de un ramolisment total. Din ce în ce pierde memoria, ideile îi revin confuze, așa că deja nu își mai aduce aminte de fapte mai recente. Încoherența în vorbă dovedește că o parte a creierului e deja în stare de ramolisment, și această boală progresând va veni o vreme când nu-și va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut niciuna”.
Același profesor doctor declara unui redactor bucureștean: ”Va veni un moment când Mihai Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi nimic și va cădea într-o prostrație completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se va mai plimba. Dacă boala își va urma mersul regulat, va mai putea trăi vre-o trei ani; numai un caz accidental ar putea aduce o congestie cerebrală și să-l trăznească pe loc.”
În cadrul sindromului ”Encefalitei Letargice” avem de-a face cu o asemenea stare de îmbolnăvire gravă a creierului, categoric vorbind, nefiind produsă de spirocheta ”Treponema Pallidum”.
Din păcate, simptomele bolii lui Mihai Eminescu, asemănătoare luesului, erau probabil semne ale unei forme particulare de ”encefalită letargică”, grav amplificate de intoxicația cu mercur precum și de intoxicația cu arsenic(lui Eminescu și Veronicăi medicii recomandaseră medicamente pe bază de arsenic, pentru combatarea anemiei), peste care se suprapun însă și fenomenele cauzate de patologia informațională evocată mai. Avem, prin urmare, o altă etiopatologie a cazului Eminescu.
Eminescu a suferit afecțiuni specifice muncii intelectuale, din ce în ce mai frecvente azi, dar la fel de greu de depistat și tratat.


Această intrare a fost publicată în Dan Toma Dulciu și etichetată Dan Toma Dulciu de ccsvaratic. Pune un semn de carte la legătura permanentă.

https://revistafloarealbastraccsvaratic.wordpress.com/2018/11/14/dan-toma-dulciu-eminescu-nevropatii-atipice-aspecte-de-patologie-informationala/#more-223