duminică, 9 decembrie 2018

Popa Genoveva - Oare cine sunt?





Oare cine sunt?




~*~



M-am tot întrebat ani și ani cine sunt,

Și într- un final de drum am găsit răspunsul:

Am fost și sunt o rădăcină, căutând mereu cerul,

Spre a mă oglindi  în marea vâltoare a vieții.


Sunt doar un firicel în aceasta imensă rădăcină,

Mereu bine înfiptă  într-un pâmânt mănos,

Firavul fir având rolul de a hrăni copacul vieții,

Spre a nu fi doborât de multele- i vâltori.


În acest pământ, care m-a hrănit mereu abundent,

Am reușit să mă-mpletesc cu multe alte rădăcini,

Prin atingerea acestora, noi dimensiuni cunoscând,

Și, în același timp, hrană vie și necesară devenindu-mi.


Din această rădăcină, am lăsat un nou vlăstar s-apară,

În timp, acesta căutându-și propriul drum și a sa putere,

Printr- o curgere lină sau agitată a vieții,

Devenind astfel un strat care mi-a învelit esența.



~*~


Popa Genoveva








(ARHIVE) Dezvăluiri ZGUDUITOARE: cum UCIDEAU călăii lui Stalin





(ARHIVE) Dezvăluiri ZGUDUITOARE: cum UCIDEAU călăii lui Stalin
publicat în Istorie pe 13 Iunie 2013, 06:57
La mai bine de șapte decenii de la primul val al deportărilor, comemorăm zecile de mii de victime care au căzut pradă teroarei comuniste, făcând publice numele câtorva din cei care au răpit, pe nedrept, viețile condamnaților și s-au scăldat în sângele lor nevinovat.


Cum îi chinuiau pe oameni călăii nemiloși ai lui Stalin

Piotr Maggo: „Când împuști, îi dai un șut în fund, pentru ca sângele să nu-ți murdărească tunica și soția să nu fie nevoită să o spele iarăși”.

Adepții lui Stalin și patrioții sovietici tăinuiesc nemeritat despre încă un tip de „stahanoviști”, călăii NKVD. Printre ei se numără adevărații recordmeni: Generalul Vasilii Blohin, care a împușcat nu mai puțin de 20 de mii de oameni, Piotr Maggo - 10 mii. Majoritatea călăilor au decedat de moarte bună, au fost îngropați cu onoruri și până în prezent sunt pomeniți de către funcționarii de securitate. Vorbind despre represiunile staliniste, adesea este amintit doar Gulagul, cu toate că el a fost doar o parte a aparatului represiv. Sute de mii de oameni nici nu ajungeau până în Gulag, deoarece, erau împușcați pe poligoane.

http://www.timpul.md/uploads/images/calaii.jpg

Dimensiunile acestui sistem uimește. În timpul represiunii în 1937, au fost împușcați 353.074 de oameni, aproximativ câte o mie de persoane pe zi. Iar în anul 1938 – 328.618 de persoane. În următorii ani, numărul celor împușcați a scăzut mult: 1936 - 2552, 1940 - 1649, 1950- 1609. Cu toate acestea, călăii în tot acest timp aveau „de muncă” - ba aveau de executat zeci de mii de ofițeri polonezi din Katyn, Kalinin sau executau dezertorii din timpul deportărilor.

Blohin, cel care a răpit peste 20 mii de vieți
Mai mult de jumătate din execuții se hotărau la Moscova, după câteva interogări organizate de „troika”, de aceea, stahanoviștii NKVD, se găseau în principiu în capitală. Cercul acestora era destul de restrâns - în toată Moscova, doar 10-15 persoane. Numărul mic al călăilor, nu era din cauza că nu s-ar fi găsit oameni care să efectueze aceste execuții, dar, pentru că un „adevărat” călău trebuie să fie un meșter desăvârșit: să aibă un psihic puternic, abilități profesionale, păstrarea securității (nici chiar rudele călăilor nu cunoșteau cu ce se ocupă, de fapt, aceștia în NKVD) și devotament.
Unul dintre acești „meșteri” care a bătut toate recordurile este Vasilii Blohin. În cariera lui, generalul Blohin a împușcat personal, aproximativ 20 mii de oameni. Iar alți doi: P. Maggo și S. N. Nadaraia – câte 10 mii de oameni fiecare.
„Ne spălam cu apă de colonie ca să ne descotorosim de mirosul de sânge”
Vasilii Blohin s-a născut în 1895, în regiunea Vladimir, într-o familie de creștini săraci. La 15 ani a început să lucreze la Moscova, în timpul Primului Război Mondial a devenit ofițer, iar din anul 1921 – în Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului. Apoi din 1926 a crescut până la gradul de comandant la Direcția Politică de Stat Unită, în cadrul NKVD, care pe atunci făcea parte din Ministerul Securității Publice, apoi a fost responsabil de execuții până s-a pensionat, adică până în 1953.

http://www.timpul.md/uploads/images/blohin.jpg

Serviciul lui Blohin era greu: practic el este unicul executor din cei 15, care a ajuns la pensie teafăr. Poate din cauza că, întotdeauna a respectat regulile de siguranță și nu a băut la lucru.

Unul dintre călăi, Emelianov, își aducea aminte: „Cu siguranță că beam votcă până la pierderea cunoștinței. Ce nu ați spune, acesta era unul dintre cele mai dificile servicii. Oboseam atât de tare, încât nu ne puteam ține pe picioare. Ne spălam până la brâu cu apa de colonie ca să ne descotorosim de mirosul de sânge și praf de pușcă. Chiar și câinii simțeau acest lucru și ne lătrau de departe”.

Executorii își ieșeau din minți
Nici nu e de mirare că executorii decedau la o vârstă fragedă sau își ieșeau din minți. Mulți s-au concediat ori s-au pensionat din cauza schizofreniei – cum este în cazul lui Emelianov, sau boli nervoase și psihice – în cazul lui Maci. În foaia de concediere a lui Emelianov scria: „În timpul apropiat, tovarășul Emilianov se pensionează, deoarece suferă de schizofrenie, care are legătură cu activitatea sa operațională pe termen lung pentru organele de drept”.

Piotr Maggo, într-o bună zi, după ce a împușcat 20 de oameni, a avut un adevărat acces de furie. A început să țipe la șeful Departamentului Special Popov, confundându-l cu încă o jertfă: „Tu ce stai aici? Dezbracă-te, chiar acum! Că te împușc pe loc!”, a strigat călăul, speriindu-l de moarte pe NKVD-ist.
Odată Maggo a fost mustrat de către superiorul său I. D. Berga. Acesta a menționat într-un raport, că mulți condamnați mureau cu cuvintele: „Trăiască Stalin!” Hotărârea conducerii a fost următoarea: „Este necesară realizarea lucrărilor educaționale printre condamnați, pentru ca aceștia să nu ponegrească numele șefului în cel mai nepotrivit moment!”. Astfel, înainte de moarte condamnaților li se făcea morală.

Responsabilul masacrului de la Katyn
Vasilii Blohin, înainte de execuții se îmbrăca în uniformă din piele – cu șorț mai jos de genunchi, jambiere și chipiu. Înainte și după executare servea un ceai. Din copilărie iubea mult animalele, îndeosebi, caii, iar după moartea sa a lăsat o bibliotecă de circa 700 de cărți despre creșterea cailor. Blohin a fost acel responsabil de executarea a circa 700 de polonezi din Katyn.

În 1991 la interogatoriul Procuraturii Militare Generale URSS, unul din membrii echipei de executare, fostul șef al NKVD-ului din regiunea Kalinin, Tocarev, povestea: „Prizonierii polonezi au fost împușcați din „Walter”. Știu exact, deoarece, a fost adusă o valiză întreagă. Operațiunea era condusă chiar de Blohin. Ne împărțea pistoalele, iar când operațiunea se termina, tot el le strângea înapoi”.

Ulterior, Blohin a fost arestat, a fost deposedat de titlul de general-maior și opt medalii, de asemenea, i s-a luat și pensia în mărime de 3150 de ruble, cu toate că salariul mediu lunar nu depășea 700 de ruble. Astfel, Blohin a decedat de atac de cord. Acesta a fost îngropat în 1955 la cimitirul din Novodevici. Tot acolo, au fost îngropați și alți executori. La sfârșitul anilor 60, post mortem, medaliile i-au fost întoarse.

http://www.timpul.md/uploads/images/nadaraia.jpg

Executarea într-o oarecare măsură a fost o „artă”. Piotr Maggo îi învăța pe călăii neexperimentați: „Acea persoană care este condusă spre executare trebuie să aibă mâinile legate la spate cu o sfoară. Când trebuie, execuți comanda „la dreapta”, „la stânga”, până ajungeți la locul destinației, acolo deja sunt pregătite rumegușul sau nisipul. Îl împuști. În același timp, când împuști îi dai un șut în fund, pentru ca sângele să nu-ți murdărească tunica și soția să nu fie nevoită să o spele iarăși”.

Mașina era spălată în fiecare zi de sânge…
Iată ce povestește Tocarev despre executarea ofițerilor polonezi în regiunea Kalinin, de la 5 aprilie 1940:
„Blohin ne-a făcut semn spunând: „ Să mergem, e timpul să începem”. Blohin și-a pus haina specială: o pălărie cafenie din piele, pardesiu negru din piele, mănuși din piele până la cot. Pentru mine a fost un moment impresionant - am văzut un călău.

Oamenii erau aduși câte unul, pe un coridor lung de către Blohin și Rubanov, apoi, acesta era condus într-o cameră roșie, plină de placate propagandistice și o statuie a lui Lenin. Era o cameră nu prea mare, de circa cinci metri pătrați. Aici, pentru ultima dată era verificată identitatea prizonierului. Îl întrebau numele și data nașterii, pentru a exclude orice greșeală. După care, ofițerilor sau polițiștilor polonezi li se îmbrăcau cătușe și erau duși în „Camera de executare”. Aici lua sfârșit viața prizonierului. Călăii cu experiență împușcau în gât, ținând pistolul oblic în sus. În acest caz, probabilitatea ca glonțul să străpungă ochiul sau cavitatea bucală, era destul de mare. Astfel, sânge era mai puțin decât în cazul, când prizonierul era împușcat în cap. Ucideau câte 250 de oameni pe zi.

Corpurile neînsuflețite erau scoase în curte, pe ușa din spate. Acolo deja era pregătit camionul. Mașina era spălată în fiecare zi de sângele și fragmentele de creier care rămâneau acolo. Corpurile erau acoperite cu o prelată și apoi arse într-o pădure nu departe de Mednoe.
Atunci, când toți prizonierii din Ostankovo au fost lichidați, Blohin a organizat o libație de adio, pentru acei, care au ucis mai mult de 6300 de oameni. Blohin a primit un premiu - salariul lunar, iar alții au primit biciclete ori patefoane”.

500 de executări într-o singură noapte
După moartea lui Stalin, călăii nu au fost atinși de represiune. Unul dintre aceștia, Nadaraia a crescut în grad până la șeful securității lui L. P. Beria. Specialist universal – a condus personal ancheta și personal împușca. Se deosebea cu o productivitate înaltă, până la 500 de executări într-o singură noapte. În anul 1955, a fost condamnat la zece ani de gulag. A ieșit în 1965, după care și-a petrecut liniștit viața în Georgia.
Însă, călăii care au ucis până la câteva sute de oameni, singuri sfârșeau prin a fi împușcați. Indicativă este soarta NKVD-iștilor care au participat la executarea în masă de la închisoarea Solovețk, din pădurea Sandormoh (circa 2000 de cadavre), în octombrie 1937.
Executările s-au început la 27 octombrie, apoi activitatea s-a stopat pentru patru zile, deoarece executorul principal Matveev a început să bea, din cauza că un prizonier a fugit (în timpul apropiat prizonierul a fost prins și împușcat). Executările au reînceput de la 1 noiembrie și s-au terminat la 4 noiembrie. La sfârșitul operațiunii unor călăi le-au fost acordate premii, iar alții, o lună mai târziu, au fost arestați.

Călăii care au sfârșit executați
Majoritatea personalului sau cei care au avut o oarecare legătură cu executarea de la Solovețk, au fost arestați și duși la Moscova. Aceștia au fost: șeful celui de-al zecelea departament al Direcţiei Generale a Securităţii Statului, NKVD URSS, moscovitul Nicolai Antonov-Grisiuk; colonelul superior al Securității de stat, Veinștoc Iacov, Krukovschii Vsevolod și procurorul din Leningrad Pozern B.P. Toți cei menționați mai sus, au fost învinuiți că ar fi fost spioni și împușcați. Aceștia au fost executați de către fostul coleg de lucru, Vasilii Blohin.

Cu toate acestea, toți acești NKVD-iști executați și care odinioară au fost călăi - în decursul anilor următori au fost reabilitați.
Principalul executor al crimelor de la închisoarea Solovețk din pădurea Sandormoh, Matveev a fost arestat peste un an și jumătate, în martie 1939. Soarta lui Matveev, în comparație cu alți călăi, a fost una destul de bună. Acesta a fost condamnat la zece ani de închisoare, dar cazul a fost revizuit de către Divizia Militară a Curții Supreme de Justiție și - redus până la trei ani. Nici de medalii nu a fost deposedat. În afară de aceasta, Matveev a fost eliberat înainte de termen.

 În timpul războiului, el deja deținea funcția de șef al unei închisori, iar în afară de medaliile pe care le deținea, a mai fost decorat cu ordinul Lenin. Câteodată, acesta se reîntorcea la vechea funcție – executa prizonierii. A decedat de moarte bună, pe timpul când la conducere era Brejnev.
Încă un călău, Garin, a împușcat aproximativ 400 de persoane, în primăvara lui 1938 a fost transferat ca șef în lagărul din Karelia, în 1940 a decedat de un atac de cord și a fost îngropat la Moscova.

Călăul Raevskii, care a împușcat circa 300 de oameni, a fost arestat cu aprobarea lui L.P. Beria ca „unul din conducătorii organizației rebele antirevoluționare, care a existat printre prizonierii lagărului pe insula Solovki”. După ce și-a ispășit pedeapsa, a redobândit gradul de locotenent-colonel.

În prezent, toți acești executori, sunt considerați „Jertfele represiunilor lui Stalin”. Câțiva s-au regăsit chiar pe panourile de onoare ale FSB-ului.

Traducere de Stela Televca

Sursa: ttolk.ru






Bogdan Herteg - o să las literele cu litrele




De Sfinta Sărbătoare a Nașterii Domnului, am un dar pentru dumneavoastră: am scris o poezie pe care vreau să v-o dedic:



o să las literele cu litrele

lui Pavel Rătundeanu-Ferghete




~*~


o să las literele cu litrele

să-și verse fierea și fiarele

să-și lase firile și rosturile

căci

Am uitat pe de rost tot

tot vorovii și vorovise

plânse plânse stinse însele

însă strânsele căzutele

tropotite adunate rimate

spusele de ele zic

ca zicătorile și horile

sparte în sunete armonioase șuierate

de vânt doinit și îmbătrânit

cătrănit pe arcuri și fiare

frâne cu sat fără câne

caíne haíne

flămânde

de n-ar mânca

din pieptul meu

românesc

baladesc

doinit

învățat

că cine nu-i bun de rugă

nu-i bun nici de  fugă

Și ce-mi mai fuge tot de sub picioare

pe asfalt și falt din hale

fără de hal cu șal șarmant

și șic ca nimic

ieșiți din posturi călduțe

ca din căruțe trase de piei amare

iobagii de acum

fiere și fiare

să plecați din țară

ca să ară

Dumnezeu

peste inima noastră

peste patria copil victorios



Doamne cum îmi curge sufletul

peste buzele paharului inimii mele

Doamne

cum strig în tăcere

că mă și mir

și-Ți mulțumesc

că se varsă în sufletul meu

peste buze

privite cu ochi cu fărâmi de lacrimi

Spală cu ele Doamne

țara durerii mele

și păcatele mele

spală-le ca o ploaie care cade-n sus

risipind norii din care pare că s-a scurs

dar se naște din ochii Tăi și-ai Maicii Tale

Ș-am arat ș-am sămănat

și le-am dat pentru omul-persoană

persoanele din țara lui Cremene

dar mai ale din colț de țară în care

se pune țara la Cale

cu nuiele în și pe spinare



~*~

dec 2018

Bogdan Herteg








Petre Tutea si N. STEINHARDT




N. STEINHARDT despre maresalul ANTONESCU

Ce spunea Nicolae Steinhardt despre maresalul Antonescu


A nu se uita sorgintea lui N. Steinhardt....

         Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912 - d 30 martie 1989) a fost un scriitor roman, critic literar,eseist, jurist si publicist, originar din Pantelimon, judetul Ilfov. De origine evreiasca, s-a convertit la religia crestina ortodoxa in inchisoarea de la Jilava, si-a luat numele de fratele Nicolae si s-a calugarit dupa punerea sa in libertate. Este autorul unei opere unice in literatura romana, Jurnalul fericirii A fost doctor in drept constitutional.

          In Jurnalul fericirii scrie:

          „Despre Antonescu insa nu pot sa nu arat ca, oricum, a fost singurul in toata Europa care a cutezat sa i se opuna lui Hitler, sa-i tina piept intr-o chestiune de onoare personala pentru acesta, in care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu. In vreme ce floarea aristocratiei germane, generalii si feldmaresalii acoperiti de medalii si decoratii stateau smirna in fata lui si tremurau, iar el facea spume la gura si alerga urland de la un capat la altul al incaperii, Antonescu i-a tinut piept in propriul lui barlog de la Berchtesgaden; darz, cu modestia cuvenita, a scapat de la moarte cateva sute de mii de suflete de evrei.” (…) 
           „Si pot afirma ca nici un evreu din Romania nu a fost predat nazistilor pentru a fi trimis in lagarele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul!”
            Inainte de a fi dus in fata plutonului de executie, maresalului Ion Antonescu i s-a permis sa-i scrie un ultim gand sotiei sale „Ultima mea dorinta este ca ...”:
            In scrisoarea adresata sotiei sale, Ion Antonescu vorbeste despre dragostea de tara si-i explica sotiei sale decizia de a fi ingropat in locul natal, alaturi de cei din familia sa. De asemenea, maresalul ii recomanda Ricai sa se retraga intr-o manastire: „Scumpa mea Rica, am stat cu capul sus si fara teama in fata judecatii, dupa cum stau si-n fata Justitiei Supreme. Asa sa stai si tu!  Nimeni in aceasta tara nu a servit poporul de jos cu atata dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la munca, pana la banul nostru, de la suflet, la viata noastra, fara a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui patimasa, de azi, nu ne injoseste si nu ne atinge. Judecata lui de maine va fi dreapta si ne va inalta. Sunt pregatit sa mor, dupa cum am fost pregatit sa sufar. Dupa cum si viata mea, toata viata mea, mai ales in cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de  asemenea, a fost inaltatoare. (...) Nu regret nimic si nu regreta nimic. Sa raspundem la ura cu iubire, la bine cu mangaiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinta este ca tu sa traiesti. Retrage-te intr-o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine pe care azi nu o mai poti plati. Am sa rog sa fiu ingropat langa ai mei, care mi-au fost strabuni si calauzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi intre cei cu care am copilarit si cu care am cunoscut si durerile si lipsurile”.

 
Petre Tutea despre evrei...
Dacă tot m-aţi deranjat, vreau să rămâneţi cu ceva de pe urma acestei discuţii.

Vreau să vă întreb: ştiţi cine au fost primii nemulţumiţi de politeism? Jidanii.Şi au inventat iudaismul.
Şi cine au fost primii nemulţumiţi de iudaism? Jidanii. Şi au inventat creştinismul.
Şi cine au fost primii nemulţumiţi de creştinism? Jidanii. Şi au inventat marxismul.
Şi cine au fost primii nemulţumiţi de marxism? Jidanii. Şi acum aşteptăm să vedem ce mai inventează, că sunt poporul cu cea mai puternică vocaţie a spiritualităţii, un popor născător de religii.

Să vedem ce mai inventează ei şi de data asta: ar fi bine să  mergem de la început cu ei, că de câte ori am mers împotriva lor, ne-am ars.






ION NISTOR-CTITOR AL MARII UNIRI DACOROMÂNE




       ION NISTOR-CTITOR AL MARII UNIRI DACOROMÂNE

                                                         GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Îl văd şi azi, cum mi s-a imprimat întâia oară în memorie,
   în primele mele săptămâni ca student la Cernăuţi: intrând
   cu mers precipitat în aula festivă a Universităţii Bucovinei,
   îmbrăcat cu talerul şi boneta sa de rector magnific, de statură
   aproape înaltă, legat la corp, drept ca un falnic brad al codrilor
   măreţei Aboroasa, un om de o distinctă frumuseţe bărbătească.”
                                     (VIANOR BENDESCU)

   A fost o Vreme de Aur a Frumoasei noastre Bucovine, cu satele gătite-n sărbătoare, cu cetăţile impunătoare, cu voievozi apărători de ţară, cu vlădici jertfitori pentru Dumnezeu şi Neam, cu boieri de viţă aleasă şi demnitate ortodoxă, cu ţăranii dârzi, credincioşi, frumoşi, mari gospodari care au ctitorit veşnicia şi din sânul cărora au odrăslit bravi ostaşi, mândri eroi, monahi asceţi, preoţi cu har, martiri, poeţi, scriitori, pedagogi, artişti, oameni de cult şi de cultură de o rară sensibilitate şi nobleţe dacică.
   A fost Vremea de glorie a lui Ştefan cel Mare, a lui Petru Rareş, a lui Vasile Lupu, a lui Dimitrie Cantemir Domn şi prinţ al culturii, a spiritualităţii lui Antioh Cantemir, a Mariei Cantemir-frumoasa prinţesă a culturii, a voievodului martir Grigore al III-lea Ghica, precedată de acel timp al trădării când ni s-a răpit samavolnic Mireasa Bucovină prin raptul tâlhăresc urzit de turci şi habsburgi în anul nefast 1777.
   Sub povara împilării, a decapitării tradiţiei ortodoxe prin sechestrarea Bisericii, a Şcolii şi a sfintei Limbi româneşti, sub acel aproape un secol şi jumătate, 141 de ani, graţie sacrificiului unor Români Aleşi cu inimă cerească şi cu suflet frumos a înflorit în Corola de lumină a Literaturii române o ramură naţionalist-creştin-ortodoxă a publicisticii care a pregătit Calea spre divina înfăptuire a Unirii celei Mari a Daciei pe care şi-o dorea permanent împlinită profetul nostru Mihail Eminescu:
   Bucovina, Cernăuţi (1848-1850); Foaia Societăţii, Cernăuţi (1865-1869); Amicul poporului, Cernăuţi (1878-1896); Aurora română, Cernăuţi (1881-1884); Candela, Cernăuţi (1882-până azi); Steluţa, Corovia (1883-1884); Revista politică, Suceava (1886-1891) şi (1910-1911); Gazeta Bucovinei, Cernăuţi (1891-1897) şi (1906); Foaia săteanului, Cernăuţi, supliment literar la „Gazeta Bucovinei”; Încercări literare, Cernăuţi (1891-1893); Deşteptarea, Cernăuţi (1893-1904) şi (1907-1908); Patria, Cernăuţi (1897-1900) şi (1909-1910); Sentinela, Cernăuţi (1898-1899); Timpul, Cernăuţi (1900-1901); Deşteptarea poporului, Cernăuţi (1902-1904); Privitorul, Viena, Brunn, Cernăuţi (1902-1903); Voinţa Poporului, Cernăuţi (1904 până astăzi); Junimea literară, Cernăuţi (1904 până astăzi); Viitorul, Cernăuţi (1904-1914); Apărarea Naţională, Cernăuţi (1906-1908); Şcoala, Cernăuţi (1905-1914) şi (1921-1923); Dreptatea, Gura-Humorului (1907); Buciumul, Câmpulung (1908); Apărarea Neamului, Cernăuţi (1908); Dreptatea, Cernăuţi (1909-1910); Gazeta ţăranului, Cernăuţi (1909); Gazeta poporului, Cernăuţi (nr.1, 1899), (1909); Foaia poporului, Cernăuţi (1909-1918); Unirea naţională, Cernăuţi (1911); Vremea nouă, Cernăuţi (1912-1918); Glasul Bucovinei, Cernăuţi (1918 până astăzi).(Costantin Loghin, Istoria Literaturii Române din Bucovina 1775-1918, Ed. Alexandru Cel Bun, Cernăuţi-1996, p. 21-22)
   A fost Vremea de Aur a bucovineanului de aur, a istoricului de aur, a marelui naţionalist ortodox, a marelui profesor, a marelui erou al Marii Uniri, ION NISTOR.
       
            BUCOVINA

   De câte ori scriem sau pronunţăm cuvântul: Bucovina, admiraţia asupra ei o împărţim cu marea veneraţie adusă lui Mihail Eminescu, acest mare profet al nostru, care străbătând de-a lungul şi de-a latul toate provinciile valahe, a cunoscut aproape ca nimeni altul, direct inima, simţămintele şi năzuinţele întregii naţiuni dacoromâne.
   Dintre toate ţările dacoromâneşti însă, sensibilitatea lui cea mai profundă, dragostea lui cea mare a rămas dulcea Bucovină.
    Profetul dacoromânilor a propăvăduit dragostea sa evanghelică prin cuvântul scris.
   „Este prima şi cea mai însemnată manieră de manifestare în societatea modernă românească a puterii cuvântului. Cu aceasta s-a arătat misiunea lui de Începător. Mânuind cuvântul aranjat în vers sau în proză, Mihail Eminescu a fost Începătorul noii Românii...” (Iosif Niculescu, Permanenţe, Iunie 2008)

   Prin harul lui Dumnezeu şi dragostea de Neam, Eminescu s-a ridicat deasupra vremurilor. Iar ca vremurile să fie mari, trebuie întotdeauna ca cei Aleşi de Sus să fie mai mari decât ele. „Mari sunt vremurile în care trăim şi fiecare dintre noi trebuie să ia hrană întăritoare din conştiinţa misiunei la împlinirea căreia a fost chemat prin aceea că se află în rândul românilor azi în viaţă.” (Românii în Istoria Universală III4, Eminescu: Sens, Timp şi Devenire Istorică. Coordonatori: Gh. Buzatu, Şt. Lemny, I. Saizu. Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”,1988, p. 200).
  
  În Ţara pădurilor de Fagi, chipul românului capătă o uşoară melancolie ce se răsfrânge peste aura frumuseţii, bunătăţii, credinţei şi blândeţii sale, aşa cum din potirul soarelui se preling pe zidurile înalte, ctitorite voievodal, siluetele sfinţilor vii zugrăviţi, răsfrânţi serafic în vitraliile argintii. Lumina arhierească împrăştiată doldora de pe aripile Arhanghelilor reflectă brâul divin ce cuprinde miracolul mănăstirilor Putna şi Suceviţa. Dincolo de patriarhalul tărâm străbun ţesut primordial, dincolo de broderia splendorii moldave, pronaosul heruvimic şi pridvorul cu Îngeri, susură arhaicul cântec de nai peste înlăcrimata taină a doinei şi mirificul viers eminescian.
   
   În Vicovul de Sus, comună a renumitei Cetăţi a Rădăuţilor, vegheată de râul Suceava, într-o familie binecuvântată şi numeroasă de ţărani inimoşi, credincioşi, drepţi şi harnici, Maria şi Ilie, s-au născut  doisprezece copii frumoşi: doi băieţi şi zece fete. În acel cămin cald, creştin, românesc, plin de lumină s-a aşezat în corola familiei şi raza lui Ion I. Nistor la 4 August 1876, peste timp, peste veşnicie.
   „Din acest spaţiu mioritic, plin de vrajă străbună, a descălecat printre noi, Ion I. Nistor, de aici s’a stabilit întruparea sa, într’una din cele mai ideale figuri ale omului bucovinean.” (Ovidiu Vuia, Profesorul ION NISTOR, Ed Nistru-Bruxelles, 1987, p.11).

 În mama sa Maria, iubitoare, smerită şi demnă, aura Icoanei Românului, se reflectau focul nestins din vatra sfântă a casei, grija cea de toate zilele, somnoroasele cântece de leagăn, încântătoarele povestioare, legendele încărcate cu frumuseţea Codrului, vitejia haiducilor, hărnicia codrenilor, iscusinţa marilor Voievozi şi Vlădici.
   Tatăl-Ilie întrupa lumea din afara casei, cea în care se cuprind satul, ogorul, târgul, pădurea, grijile cele mari. El descăleca rareori pe acasă, mai ales de sărbători, ducându-şi existenţa nu atât ca povară, ci mai ales în taina Cuminţeniei pământului.
   Ţăranul bucovinean, basarabean, ţăranul valah în general nutreşte dragoste pentru forţa creatoare a lui Dumnezeu şi pentru frumuseţea divină ce o generează.
   Filosoful nostru creştin Petre Ţuţea îl numea pe Omul ţărânii: „Ţăran imperial”, ceea ce este colosal, dar la fel de bine îl putem numi şi Ţăran sacru, fiindcă la el totul este sacru, totul este pur, natural, liturgic având binecuvântarea lui Dumnezeu: viaţa, familia, casa, munca, sărbătoarea, moşia, satul, biserica, naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, sfârşitul şi veşnicia.

   Pentru omul Ţărânei noastre timpul nu este scurgere, ci curgere, viaţă sacră.
   „Omul satului românesc îşi trece viaţa într-un timp deosebit ca natură de acela pe care noi îl socotim timp normal; ţăranul gândeşte, lucrează şi simte timpul într-un ritm şi într-un sens aparte care îl duc la o reprezentare concretă şi calitativă a perioadelor, a momentelor care vin, se duc, revin în altfel şi curg mereu cu înţelesuri proprii.”
 ( Ernest Bernea, Crist şi Condiţia Umană * Timpul la Ţăranul Român, Ed. Criterion Publishing, 2000, p. 16.)

   Aşadar, tatăl Ilie, ţăranul a dat amprenta sacră copilului Ion, viitorul mare Român.
„De la el va fi moştenit echilibrul şi măsura în lucruri aşa de proprie ţăranului oficiind viaţa ca pe un ritual sacru cât de la mamă dulceaţa de miere ademenitoare a poeziei. Şi de la amândoi simplitatea, superbă prin Primitivitatea sa, comună cu a uriaşilor din mituri, pură în curăţenia ei cum grăieşte, pe limba cosminului, portul lor alb-negru, înflorit pe margini cu otava fragedă a cetinilor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion Nistor. Ed. Nistru-Bruxelles, 1987, p.11)

   După absolvirea la Vicov a şcolii primare, Ion a urmat între 1889-1897, liceul la Rădăuţi, luând contact cu frumuseţile marilor ctitorii: mănăstirea Putna, aşezămintele spirituale de la Rădăuţi, de la Suceviţa, faimoasa cetate a Sucevei, precum şi strălucitele mărturii despre marii Voievozi ai istoriei noastre milenare.
   Prin sângele moştenit de la părinţi săi legătura cu trecutul a devenit miraculoasă: „tânărul a crescut şi s’a format ca un element organic, plantă a pământului natal, „falnic brad de Arboroasa”. Ochii albaştri din descrierea lui Vianor Bendescu, poartă în reflexele lor culoare de pe frescele Voroneţului şi din apele cerului de care se apropia cucernic, ca de un prag şi catapeteasmă de biserică, plaiurile suinde cu pădurile fagilor şi brazilor, lăcaşul zimbrilor şi căpriorilor din vis.” (ibid., p. 11)
   La Universitatea din Cernăuţi Ion Nistor a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie avându-l ca îndrumător la Limba română pe renumitul profesor Ion Gh. Sbiera, cel care la suplinit la gimnaziul pe Aron Pumnul, călăuzindu-l şi pe Eminescu.
   Între 1898-1899 tânărul Nistor a fost preşedintele Societăţii studenţeşti-Junimea.
   Stagiul militar l-a satisfăcut la Pola/ Istria ca ofiţer, apoi în 1903 şi-a luat licenţa, examenul de capacitate, fiind numit profesor secundar la Suceava (1904-1907) şi Cernăuţi (1907-1908) la disciplinele limba română, geografie şi istorie.
   Literatura română de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, prin oameni sensibili şi de spirit devine o mişcare literară cu un sens curat naţionalist.
   Farul acestei mişcări literare este din Decembrie 1901, revista „Semănătorul”, fondată de ardelenii: I.Slavici, G. Coşbuc, I. Pop Reteganul, I. Popovici-Bănăţeanu. Mişcarea a crescut revărsându-se peste Regat şi concentrându-se pe alte reviste: în Transilvania „Luceafărul” (1902), în Bucovina, „Junimea literară”, fondată de Ion Nistor al cărei prim director devine în 1904, secondat de George Tofan.
   Programul revistei clar precizat, garanta calea, scopul şi adevărul ei naţional, spus de inimosul G. Tofan, precum că:  „noi nu reprezentăm numai arta, frumosul menit a înnobila sufletul omenesc şi a ne rădica în sferele luminoase, noi reprezentăm şi ideea naţională. Noi tindem ca fiecare român să fie conştient de bunurile ideale ale naţiunii sale, să le stimeze-fără a dispreţui pe cele străine-căci, ca să nu dispărem în valurile popoarelor ce ne înconjoară, trebuie să avem o cultură a noastră proprie, care să fie produsul firesc al nostru, trebuie să fim însufleţiţi de o dragoste nemărginită pentru tot ce este al nostru, care dragoste să ne servească drept zid de apărare contra mulţimei de influenţi străine...” („Junimea literară”, an II, nr. 2.)
   Lupta aprigă a profesorului Nistor şi a confraţilor săi este pusă în pericol de bandele tâlhăreşti bolşevizate care s-au revărsat peste Nistru, devastând şi ucigând intelectuali de seamă precum: Al. Murafa, Alexei Mateevici ş.a.
   Urmând pilda Basarabiei, Bucovina îşi strânge rândurile intelectualilor naţionalişti sub flamura lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, întrunindu-se la 11 Octombrie 1918, la reşedinţa doctorului Isidor Bodea. Dau imediat curs noului organ, „Glasul Bucovinei”, pentru a se întruni la 27 Octombrie, Constituanta, prin al cărei grai să-şi exprime „dorinţa Românilor de a uni Bucovina într’un singur stat naţional şi independent cu Transilvania şi partea românească a Ungariei.” (ibid., p.29)
   Sub caldul patronaj al inimosului părinte Dionisie Bejan, la Palatul naţional al Cetăţii Cernăuţi, s-a instituit consiliul naţional format din 50 de membri, în frunte cu cavalerul Iancu Flondor, la 27 Octombrie 1918.
   La poalele acelui Munte al bucuriei, s-au ridicat câteva muşuroaie de cârtiţă, făcute de Etzdorf-guvernatorul austriac, Aurel Onciul-administratorul Moldovei de Sus şi Omelian Popovici-reprezentantul ucrainenilor pentru a împărţi moştenirea lui Ştefan cel Mare. În conacul lui Alexandru Hurmuzachi s-au întâlnit guvernatorul şi cavalerul Iancu Flondor la 4 Noiembrie 1918. Iancu Flondor respinge târgul meschin al celor care s-au înţeles să sfârtece Trupul şi Sufletul frumoasei Bucovina. Constituanta a cerut guvernului român de la Iaşi să-i ofere sprijin militar. În ziua de 11 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a a generalului Zadik a intrat în cetatea Cernăuţi, întâmpinat fiind de Iancu Flondor: „Domnule general, ca preşedinte al consiliului naţional român am dorinţa să binecuvintez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România-Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. Un sfânt fior trece prin inimile noastre, însă nu e dat fiinţei omeneşti să exprime şi să fixeze aceste sentimente în cuvinte. Numai o rugăciune care se înalţă la ceruri fără cuvinte îi poate corespunde în câtva.” (p. 31)

   Brava armată română străbate Bucovina până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, apoi pătrunde adânc în Pocuţia, ca odinioară marele Ştefan.
   Consiliul naţional a votat legea conducerii ţării, a ales noul guvern condus de Iancu Flondor, iar părintele Dionisie Bejan a preluat şefia consiliului naţional.
   Bucovina devenise un stat liber, dar nedecis în privinţa Regatului Român. Sextil Puşcariu trimite delegaţi la Chişinău pentru a lua legătura cu comitetul refugiaţilor condus de profesorul Nistor. Cei doi corifei ai catedrei şi ai luptei pentru marele Ideal s-au întâlnit la Iaşi în hotelul Binder, înţelegându-se deopotrivă asupra unirii urgente a Bucovinei şi a Ardealului cu Regatul Român.
   Peste o sută de refugiaţi români s-au întors la Cernăuţi în 23 Noiembrie 1918. În fruntea lor Ion Nistor care-i trimite regelui Ferdinand o telegramă de salut. În 25 Noiembrie Consiliul naţional s-a întregit cu comitetul refugiaţilor în urma acordului dintre Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu. Lui George Tohan i-a revenit bucuria şi misiunea întocmirii Proclamaţiei: Unirea necondiţionată şi definitivă a Bucovinei cu Regatul României. La 28 Noiembrie s-a ţinut un Congres general al Bucovinei. Au răspuns: polonii şi germanii. Au refuzat: ucrainenii şi evreii.
   Ziua de 28 Noiembrie 1918, a devenit JOIA MARE a BUCOVINEI, consfiinţindu-se Mirul Marii Uniri: „... Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.” 

    Cavalerul Iancu Flondor însoţit de o delegaţie i-a prezentat regelui actul unirii. La 30 Decembrie 1918, Bucovina a primit decretul lege de recunoaştere a Unirii: „Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României.”

   Încântat până la extaz de istoricul şi luptătorul Ion Nistor, Ovidiu Vuia, vuieşte de bucurie, de entuziasm asemănându-l figurilor vechii Elade, cu Xenofon, sacerdot, istoric şi comandant de oşti, cu marele înţelept Platon ş.a., astfel: „Trecându-i în revistă cele mai principiale etape ale vieţii, până după Marea Unire, constatăm că ele se confundă cu ţara sa ca şi când numele său l-ar scrie obcinele, munţii, pădurile de fagi şi râurile toate ale Bucovinei. Una din cele mai alese podoabe al Moldovei de Sus, pe lângă Mănăstirea Putna, bisericile Suceviţei, Voroneţului, Rădăuţilor, cetatea Sucevei, rămâne de-acum şi opera lui Ion Nistor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion I. Nistor şi Epoca sa..., 28 Noembrie 1986)
  
  Prin gena părinţilor săi de ţărani statornici în dreapta credinţă, falnici stejari şi fagi, prin iubirea de Patrie, păstrători ai tradiţiei şi obiceiurilor sacre ale Vetrei străbune, Ion Nistor s-a clădit pe un caracter puternic, de cremene, pe un pisc al demnităţii permanent onorabil, cu un foc lăuntric al conştiinţei în care flacăra chemării spre luminarea poporului se răspândea în reverberaţii de clopot, îndemnându-l spre marea sa misiune istorică, pe care o conştientiza atât de deplin.
   În vârtejul evenimentelor contradictorii, antemergătoare Marii Uniri, bucovineanul Ion Nistor a rămas o stâncă veghetoare, carpatină. Lanţul cutremurelor politice nu i-au frânt convingerile ori naţionalismul său creştin. Mlaştina politicianistă coruptă nu i-a întinat sufletul de ROMÂN FRUMOS. Întreaga sa fiinţă şi persoană a zugrăvit-o în paleta culorilor adorării lui Dumnezeu, în cromatica supravenerării Sfintei Fecioare Maria, în Icoana iubirii de Neam, în reflexele conştiinţei faţă de Patrie, în unduirile datoriei faţă de Înaintaşi, în ecoul purtării de grijă a Familiei creştin-ortodoxe.
   Erudit, elocvent, generos, autoritar, independent, dârz, nepărtinitor, neînduplecat, vizionar, misionar, mărturisitor, personalitatea vie a bucovineanului ION NISTOR şi-a ocupat locul de frunte în catapeteasma Marilor CREŞTINI, în panteonul Marilor ROMÂNI, în ateneul marilor BĂRBAŢI de stat.
   Pe lângă faptul că a fost unul dintre istoricii români iluştri, prin dimensiunea luptei sale naţionalist-creştine în sânul Generaţiei care a zidit Unirea cea Mare, Ion Nistor a scris file de istorie, la propriu.
   Viaţa sa în totalitate reclamă supremul argument că Rugul aprins al sufletului său a întreţinut flacăra unui excepţionalism moldavo-valah.
   În tot ce a simţit, a nădăjduit, a scris şi a trăit savantul bucovinean s-a îngrădit de o mulţime de izvoare, de date cât mai recente aprofundate în amănunte, alcătuind un material divers, erudit, elucidând diferitele controverse şi tratând fiecare eveniment cu justeţea spiritului său predilect obiectiv.
   Cercetarea lui asiduă, profundă, competentă, aproape completă, autoritară a restabilit just balanţa istorică: pe cei foarte de sus i-a coborât la nivelul lor, iar pe cei aproape anonimi i-a consacrat, urcându-i la locul cuvenit.
   Aproape fiecare moment şi eveniment istoric pe care I. Nistor l-a abordat, l-a pus în dreptatea lui istorică. Fiecare scriere a avut partea sa plină din căldura sufletească a autorului, a fost înfrumuseţată cu veşmântul divin al limbii, brodat în tradiţia poporală, astfel că înaintea laurilor academici, a primit cinstirea şi dragostea întregului popor.




             Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.







sâmbătă, 8 decembrie 2018

Alexandra Dogaru - GANDUL ZILEI - 9 decembrie 2018







Alexandra Dogaru












MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - Vindecarea depresiei





LUMEA E CA FUMUL  - Sfantul Teofan Zavoratul



        Placute sunt, lume, vremurile tale si anii tai, însa trec ca fumul. Te asemeni unui vis ce piere, si zilele tale sunt ca o umbra; seara ta trece repede, dimineata ta nu e îndelunga; ceasurile tale alearga catre sfârsit, care de care mai repede... Grabeste-te, pacatosule, sa primesti iertare pâna când mai straluceste pentru tine lumina zilei.

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126




ROUA  - Sfantul Ignatie Briancianinov



         Dincolo de îngradirea manastirii, înspre apus, se întindea o pajiste larga. Pe atunci ea era acoperita cu iarba deasa si frageda, cu flori salbatice felurite, care înfloreau fara nici o grija si raspândeau o buna mireasma, fiind în deplina slobozenie si în largul lor. În ziua aceea s-a pogorât peste ele belsug de roua. Nenumaratele ei picaturi se întrezareau pe fiecare floare, pe orice tulpina sau frunza marunta, si în orisicare dintre picaturi se oglindea foarte deslusit soarele; fiece picatura raspândea raze aidoma cu cele ale soarelui. Poiana arata ca un covor întins de catifea, peste care, prin verdeata deasa si plina de lumina, o mâna îmbelsugata a risipit o multime nemarginita de pietre pretioase multicolore, cu minunate nuante si jocuri de lumina, cu raze si cu stralucire. Era ca si cum ar fi spus cineva: „Priveste! S oarele este pe deplin înfatisat în fiecare smerita, dar si curata, picatura de roua: asemenea si Hristos este prezent si ni Se daruieste în întregime la Sfânta Cina, în fiecare biserica crestin-ortodoxa. El împartaseste lumina si viata celor care se fac partasi Lui si care, unindu-se cu Lumina si Viata Dumnezeiasca, devin ei însisi stralucire si viata. Întocmai si picaturile de roua, primind în sine razele soarelui, încep ele însele sa raspândeasca lumina aidoma cu cea a soarelui”. Daca astrul cel material si vremelnic – creatie a Ziditorului, Care, fara de osteneala, într-o singura clipita l-a adus întru existenta – se poate oglindi deodata în nenumarate picaturi de apa, atunci de ce oare n-ar putea Însusi Ziditorul Cel Atotputernic si Omniprezent sa fie pe de-a-ntregul de fata prin al Sau Preasfânt Trup si Sânge, prin Dumnezeirea Sa unita cu acestea, sa fie de fata, în acelasi timp, în nenumarate biserici unde, prin voia si porunca Sa, Atotfaptuitorul si întru tot Sfântul Duh este chemat sa Se pogoare asupra pâinii si vinului, spre a savârsi Taina cea mai mare, cea mai izbavitoare si cea mai de nepatruns?

Sfantul Ignatie Briancianinov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 20-22



Vindecarea depresiei


        Depresia (de la cuvântul latinesc depressio-„constricție”, „apăsare”) este dispoziția sufletească abătută, însoțită de moleșeală, astenie, de o apreciere descurajată – pesimistă a evenimentelor. Această suferință este cunoscută omenirii din timpuri îndepărtate, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Conform unui studiu făcut în anul 1983 s-a calculat că în lume la momentul dat au fost peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acestora a crescut simțitor. Cel mai des tulburările depresive se întâlnesc la împătimiții de băutură și droguri, dar pe lângă aceasta mai sunt și alte aspecte negative astfel ca divorțurile, certurile, conflictele etc.

Mulți își argumentează descurajarea și posomorârea prin cerințele vieții zilelor noastre, care sunt superioare puterilor omului. Conflictul dintre pretenții și realitate lasă în suflet întristare, amărăciune și supărare, de aceea în timpurile noastre, noi vedem tot mai mulți oameni care suferă de această boală. Aproape în fiecare ză auzim de cazuri de sinucidere, nu numai între cei vârstnici dar și printre minori. Adolescența este o perioadă extrem de vulnerabilă în care situațiile dificile sunt percepute ca și probleme care nu-și au rezolvarea. Eșecurile la școală, lipsa părinților, decesul unei persoane dragi creează adolescenților stări emoționale greu de controlat. Unii nu-și mai văd rostul lor în viață și astfel recurg la gesturi greu de înțeles de către cei apropiați.

Știința posedă o complexitate de cunoștințe despre apariția tulburărilor depresive, însă oamenii de știință neglijează aspectul duhovnicesc care stă la baza apariției depresiei, și anume starea de întinare a sufletului – păcatul. Despre acțiunile disctructive a păcatului asupra sufletului omenesc ne vorbesc Sfinții Părinți și chiar întreaga ortodoxie.

În  Bazele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova 13-16 august 2000) se spune: „Biserica privește bolile psihice ca pe una din manifestările vătămătoare generale a păcatului față de natura umană”. De aceea trebuie de făcut o distincție între boală „de la natură” și cele provocate de lucrarea diavolească.

Depresia îi pândește cel mai des pe cei ce s-au lepădat de cele cerești și s-au lipit cu tărie de cele pământești, după cum afirmă Sfinții Părinți, că întristarea vine atunci când patima nu a fost satisfăcută; de pildă când omul nu a primit banii doriți, când a suferit un eșec în dragoste, când cariera sa stagnează, fără vre-o oarecare perspectivă de promovare, etc. În acest moment omul făcându-se „nebun” nu poate primi un sfat bun, fuge de oameni considerându-i pe ei vinovați și pătrunde în esența problemei, nu vede că suferința lui zace în el, înlăuntrul său. De cele mai multe ori, acești oameni nu aleargă la Biserică, la tainele pe care le dă Dumnezeu Cel întreit în persoană, dar la diferite practice străine duhului ortodox: meditație, masaj, yoga, shopping, ședințe la psiholog (în trecut anume acel psiholog la care se recurge în prezent a fost exclusiv persoana preotului).

Adevăratul leac de toate bolile este Hristos și credința în El, însă oamenii deseori se încred în diferite programe TV, ascultă sfaturile celebrităților, caută în diverse izvoare de informație, ziare, broșuri, blogguri, caută cu disperare sfaturile experților nutriționiști, psihologi, dar uită, sau poate nici nu cunosc, că toate aceste sunt seci și oarbe din cauza duhurilor mute și surde de la care se inspiră. Singura cale corectă spre vindecare de depresie, de trândăvire și întristare este adevărata credință ortodoxă, prin îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu.

Cel mai important pentru om este să înțeleagă că sursa bolii sale este păcatul, astfel să urască păcatele diavolești ale trufiei, slavei deșarte, mâniei, curviei, minciunii și să se întoarcă cu fața la Dumnezeu.

Părinților, fiți atență la viața voastră și a copiilor voștri. Nu vă mai gândiți la pretențiile care nu se realizează în viața această, dar fiți cât mai mult alături de copii. Copilul învață de mic de la părinții săi, astfel că deseori astăzi copiii își văd părinții indisponibili pentru ei,  începând a crede că nu sunt protejați și că nu pot avea încredere în ei. De fapt contează mai puțin numărul de ore, ci „calitatea” timpului petrecut împreună. Pentru copilul școlar, care devine agresiv sau dimpotrivă retras, cel mai important este să i se vorbescă, dar și să fie ascultat. La vârsta adolescenței principala problemă este anxietatea de performanță: teama de note proaste care poate duce chiar și la depresie.

Pentru fiecare creștin este necesar participarea (nu asistarea) la sfintele slujbe ale Bisericii, citirea de mic copil a Sfintei Scripturi, a literaturii patristice. Măcar un singur cuvânt de rugăciune, un semn al crucii și se poate mântui sufletul prin puterea lui Dumnezeu.

Să ne amintim totdeauna de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tes5, 16-18).

Singura cale corectă spre vindecare de depresie este îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu.

Protodiacon Valeriu Balan

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda