Incursiuni prin tărâmul liric al lui
Marin Sorescu
„Mă joc de-a de toate, cu toți:
De-a moartea, cu frunza; de-a viața
Cu bușteanul plecat dimineața
Din codru, pe tălpi sau pe roți.”
(ANDREI CIURUNGA)
Trecând
dincolo de poemul închinat Luceafărului
Mihail Eminescu, Trebuiau să poarte un nume, desigur, singurul reușit, grație
purtării de grijă a Profetului nostru, am pășit cu o oarecare temere, și chiar cu
o oarecare presimțire prin tărâmul liric al
lui Marin Sorescu, aflând cu părere de rău, că, „Soarele” oltean al poeziei daco-române are de fapt multe pete,
multe găuri, multe comete nebuloase, mulți
meteoriți căzuți peste ritmul iambic zdrobindu-i covârșitor și în profunzime
aura slovei care i-a curcit întreaga creația
ce se dorea a aparține naturii lirice.
Fiind ispitit și căzând sub vraja umorului
abundent, Sorescu a profanat Poezia pură–Arta sacră.
DUMNEZEU– CUVÂNTUL ne-a lăsat moștenire
Cuvintele, cărora trebuie să le dăm viață, vârstă matusalemică în creație, manifest,
atitudine, autoritate, frumusețe, sens, slavă, iubire, caracter!
Cuvintele, mai ales în POEZIE, care e de
esență divină, nu trebuiesc mânate de pe deal în vale sau din vale în deal, ca
niște turme de oi ori de capre pentru a face lapte și duse la mulgătoare...
Cuvintele nu trebuie să dea doar lapte. Ele
trebuie să izvorască pâine, vin, apă, miere, lumină, culoare, mireasmă, rugă,
taină, cântare, încântare, binecuvântare, comuniune, cuminecare!
Cuvintele
sunt izvoarele spiritului moștenirii
noastre arhimilenare, tradiționale – venele regale ale Pantheonului nostru
sacru, continuu, dăinuitor și veșnic!
Apele
– izvoarele sunt lacrimile lirice ale Cerului care se preling de pe obrazul
albastru, serafic întru îmbrățișarea primăvăratică cu fratele verde, Pământ!
Curgerea lirică
a lui Marin Sorescu nu e un TORENT cu apă limpede, grăbită, surâzătoare,
cântătoare, cu privirea albastră în care se oglindesc frumusețea Cerului, a
Pământului, precum la POEȚII CRUCII sau la Poeții clasici, ci e un șuvoi de gârlă mare, cu apă tulbure,
amenințătoare, țâșnit în urma unei ploi furioase sau a unor ploi torențiale,
care cară totul în cale: maluri, mori, podețe, punți, poduri, cotețe, stâni,
șatre, căruțe, garduri, turme de oi, de porci, de vaci etc.
În
momentul în care râsul cascadic, umorul-torent s-a transformat în hohote desuete,
lacrimogene, lirismul său a devenit pur și simplu un șuvoi prelins ca dintr-o
apă de ploaie...
Cuvântul
ales pentru a fi frumos el trebuie să fie un fir de gând imaculat, angelic, tors din Caierul Cerului albastru și urzit
în verdele pământului, pentru a da roadă spirituală creației tuturor
oamenilor de spirit, dar mai cu seamă și osebire marilor Poeți religioși!
Cu cuvântul frumos țesem brocartul slovei, peste care se îmbracă purpura solemnă și
mantia aurie, întrupând astfel POEZIA în
toată splendoarea sa, princiară, regală, imperială, sacerdotală și divină!
Lăsând gândul de izbeliște să necheze în
islea plină cu scaeți a ateismului sau a liber cugetătorului, ori a
autonomului, cuvințelul iese pitic, chircit, stâlcit, cocoșat, șchiop, chior,
clăpăug, cu gura strâmbă și buza rânjită, atârnând în jos, astfel că slova, care împrumută caracterul,
ținuta, scopul, metehnele autorului ajunge o veritabilă cerșetoare, desculță, în cârje, în
zdrențe, peticită, cu mâna colțuroasă, buboasă, crăpată întinsă în vânt spre ajutor.
Creatorul,
mai ales cel liric, nu trebuie să se întovărășească
cu vicisitudini, cu ispite ale fanteziei gândului său gri, cu deșertăciuni ale închipuirii, care să-l contamineze cu
răul, fiindcă moralitatea și spiritul său se degradează și, „efectul
acestei degradări, cum mărturisește marele Ierarh Apărător al
Ortodoxiei Dacoromâne, Mitropolitul Longhin
de Bănceni-Bucovina-Ucraina, prigonit azi pe viață și pe moarte pentru
ADEVĂRUL – HRISTOS și ADEVĂRUL ROMÂNESC, devine rodul desacralizării și
îndepărtării de Dumnezeu.” (Episcopul Longhin, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!, Sf. Mănăstire
Bănceni, 2015, p. 26-27)
Poetul
trebuie să fie un Semănător de
cuvinte alese care, prin graiul frumos și ruga fierbinte le ajute să
crească, să înflorescă, să rodească, să se înfrățească, astfel ca RODUL lor să fie doldora binecuvântat în
har, cântare, miresmă, candoare, splendoare și sublim.
Autorul liric nu trebuie să secere cuvintele
înainte de a le semăna, de a le îngriji, de a le crește.
Nu toate numirile, denumirile de ființe,
lucruri, elemente, fenomene etc., purcese din gândurile unor fulgerări negre,
dintr-o țâșnire haotică, din tunete viclene, care năpădesc cerul încețoșat al minții
sunt cuvinte potrivite pentru POEZIA frumoasă, pură, religioasă.
POEZIA
pură, religioasă este asemeni CUMINECĂRII
sfinte, în care Sacerdotul ales,
alege pâinea curată, dospită, rumenită și vinul
regal, înmiresmat, cu chip vesel de lacrimi rubinii!
Marin Sorescu și-a adunat cuvintele de peste
tot, de oriunde, cu arcanul ca
pentru încorporare, pentru vers și în funcție de dispoziția sau indispoziția
clipei le-a biciuit ca pe niște amărâți
de recruți: la stânga!, la dreapta!,
culcat!, salt înainte!, pas alergător!, stânga împrejur!, târâș!, mersul
piticului!, saltul broaștei!...
Astfel, că la finele instrucției literele-recruți,
erau făcute harcea parcea, nu mai puteau alcătui o coloană ordonată de cuvinte
alese, care să formeze o grupă solemnă, o grupă de elită pentru a da onorul la
o festivitate grandioasă de creație precum este sacra POEZIE.
Cuvintele
alese care vor oficia actul sacru al POEZIEI, trebuie să aibă literele împodobite de gală regală,
precum Corul Madrigal ori perechile
de dansatori-artiști care ațintesc
privirea lumii la Concertul de vals vienez, ce îmbrățișează Anul Nou care a
venit sau literele să fie gătite în tradiționalele costume populare, cu
IILE și FOTELE sublime - veșmintele cele mai aproape de sufletul ROMÂNULUI care,
prin strălucire, prin cântec și prin joc încântă milenar omenirea!
Cuvântul lui Sorescu, născut din
gândul-bidiviu de abanos, lăsat liber, în sălbatica prerie a imaginației, a
ajuns un cîrlan permanent zburdalnic, ce sare peste orice obstacol, care scurmă
pământul cu copitele hunice, nechează des și mușcă dacă te apropii să-l mângâi
pe coamă.
În lirica-umor-amor, într-un pamflet-liric
sau un fel de tragi-comedie a lui Sorescu, cuvintele
nu zâmbesc, nu râd, nu cântă, nu
joacă niciodată horă, brâu, sârbă,
căluș, tangou ori vals.
Marin Sorescu adună cuvintele sub toate
închipuirile de gând chiar dacă sunt negre, gri, posace, cețoase, în șatră, cu
coviltir, cu cearcăne, pistruiate, strâmbe, proletare ori refractare.
Lirică lui Sorescu este un haos alcătuit din
aglomerări, surpări, alunecări, depuneri, aluviuni...
Părinții filocalici ne îndeamnă să cercetăm „duhul și rostul” unei exprimări grăite ori scrise.
Un gânditor, prozator, artist, teolog,
filosof, preot sau poet al TERREI MIRABILIS – DACIA MARE, nu
poate crea decât despre FRUMUSEȚEA spirituală a acestei VETRE primordiale, spre
a o ajuta să redevină copia fidelă a acelui Paradis creat dintru început pentru
Omul divin.
Condiția esențială este însă, ca autorul
respectiv să aibe în sine această frumusețe cerească!
Poezia nu este un refugiu al deșertăciunii,
cu versuri ca niște dâre adânci prin deșertul bășcălios al fantasmagoriei și
nici o mărșăluire alunecoasă prin mlaștinile disperării.
Sorescu
a strâns la grămadă: absurduri, ciulini, gâze, ceață, păianjeni, viezuri,
țânțari, viespi, mușuroaie, viforniță, gărgăuni, beznă, vârtej, febră,
languste, amețeli, horn, chibrituri, furtuni, tălpi, sticlă, vânt, tâlhari,
purici, șopârle, mașini, hoți, cai, cafea, furnici, pârghii, femei, vise,
indigo, nuduri, noduri, tutun, gripați, cămile, halebarde, șerpi, paie,
pietoni, pitoni, zgomote, ouă, clești, lăzi, prăpăstii, butoaie, uși, popice,
meniu, bile, cercuri, animale de pradă, otrăvuri, melci, viscole, cearcăne,
pisici, raci, coșmaruri, delir, molimă, vrăjitoare, explozii, clopote etc. (aceste
înșiruiri sunt titluri, parte, din volumele poezilor
sale, strânse cu migală satirică...)
Când maestru Sorescu a preparat de fiecare
dată meniul său liric a greșit
întotdeauna rețeta: a pus destul haz sacadat, american, mult umor de muștar
englezesc și l-a condimentat cu prea multă bășcălie de târg, ieșind ceva
nedefinit, dar picant, acru, sărat, afumat, lacrimogen.
Florile
de mucegai ale lui Arghezi sunt parfum pe lângă dârele pestilențiale ale
lui Sorescu.
Cuvintele nu trebuie stâlcite, strivite,
batjocorite, împroșcate cu venin, stropite cu ură, aruncate la coș, în
tomberon, la gheena sau în groapa comună...
Creatorul,
în libertate fiind, nu trebuie să fie temnicerul sau gaborul brută care înjura,
scuipa, lovea cu pumnii, cu bocancii, cu cauciucul, cu ce nimerea în deținutul întemnițat
religios...
În sprijinul „acuzării”, „geniului” operei
lirice a lui Marin Sorescu, ne vine însuși autorul.
În
groapa cu cuvinte
„Mă aflu-n groapa cu cuvinte,/ În care nu te
joci:/ Nu-s numai lei, ca la Samson,/ Ci tigri, lupi și foci.// Răcnesc la ele,
le lovesc/ Cu pumnul peste falcă,/ Dar ele iarăși se reped/ Și-mi smulg cîte o
halcă.// Ca într-o apă mă scufund,/ Cu cât mai mult mă-ncaier,/ Ci sufletul eu
vi-l trimit/ Prin bulele de aer.// Iar dacă într-o zi cu soare/ Voi dispărea de
tot:/ Cătați-mă-n acele vorbe/ Care se ling pe bot”.
Creație
„Scriu pe cutremure,/ Și dacă unele cuvinte/
Îmi alunecă mult mai încolo,/ Numai scoarța pământului e de vină/ Cu lipsa ei
de stabilitate.// Nici nu știi/ Când se cască sub masa ta un vulcan,/ Și după o
zi de muncă/ Te poți iscăli direct pe cenușă”...
Perseverare
„Voi privi la iarbă/ Până voi obține titlul/
De doctor în iarbă.// Voi privi la nori/ Până voi ajunge laureat/ Al norilor.//
Voi trece pe lângă fum/ Până cînd fumul, de rușine,/ Va deveni iar flacăra/ De
la început.// Voi trece pe lângă toate lucrurile/ Pînă cînd toate lucrurile/ Mă
vor cunoaște.”
Frescă
„În iad păcătoșii/ Sînt valorificați la
maximum.// Femeilor li se scot din cap,/ Cu o pensetă,/ Clamele, agrafele, inelele, brățările,/ Pînzeturile, lenjeria de
pat./ După aceea sînt aruncate/ În clocotul unor cazane,/ Să fie atente la
smoală,/ Să nu dea în foc.// Apoi unele/ Sînt transformate în suferințe/ Cu
care se cară la domiciliul dracilor pensionari/ Păcatele calde.// Bărbații sînt
și ei folosiți/ La cele mai grele munci,/ Cu excepția celor foarte păroși,/
Care sînt torși din nou/ Și făcuți preșuri.” (Marin Sorescu, Poezii,
Scrisul Românesc, Craiova, 1990)
Tot așa s-ar putea derula opera sa de la o
dandana lirică la o altă dandana oacheșă, hazlie...
Cunoscutul interpret al literaturii române
pentru lumea anglofonă, Roy MacGregor-Hastie,
privitor la opera dramaturgică și lirică a lui Sorescu, află o veritabilă „dezintegrare a realului”, prin faptul
ostenitor, poate și ostentativ al olteanului de Dolj, de a se dovedi un minunat
„organizator
de haos”. (Rame, douăzeci și
cinci de Poezii de Marin Sorescu, Versiune engleză și cuvânt înainte de Roy
MacGregor-Hastie, Ed. Eminescu, București, România, 1972)
Viziune
„Mă îngrășam treptat,/ Cîte o tonă în
fiecare zi,/ Începînd cu sufletul.// Ca orice om care se respectă/ Îmi urmăream
propria evoluție/ Cu ochi foarte mari.// Și cum pronuțarea unor cuvinte/ Cum ar
fi „inimă”, „frunte”, „cap”/ Mi-ar fi putut trezi niște sentimente oarecare,/ Stînjenind astfel
îmbucurătorul proces de creștere,/ Mi-am împărțit trupul/ În pătrățele,/ Ca la
șah.”(op. cit.,p.62)
„E UȘOR A SCRIE VERSURI, CÎND NIMIC NU AI A
SPUNE!”, a mărturisit de
fiecare dată de Jos, mărturisește mereu de Sus, Lucefărul Cerului geto-daco-român
Mihail EMINESCU.
Mărturia
lui Marin Sorescu din Cuvînt înainte,
în Poezii este destul de edificatoare.
„Întîmplarea de-a fi poet – oarecum”,
corect spus oarecare, acea „pedeapsă blîndă”, i-a creat un „cuibar de spaime, obsesii, stări și nestări
de suflet, de spirit, de destin.
Scrisul e, la urma urmei, și o poveste de înstrăinare; mărturisindu-te,
te lași în urmă.” (p. 5)
Scrisul,
creația adevărată, spiritual-religioasă nu poate fi niciodată înstrăinare, dimpotrivă este o AGRĂIRE
vie, de suflet și har, o CHEMARE, o AFLARE, o ALEGERE, o REGĂSIRE, o ÎMPLINIRE,
o VOCAȚIE, o MISIUNE, o MĂRTURISIRE de CREDINȚĂ, o sacră DEVENIRE-DĂINUIRE!
Mărturisindu-te prin Neam, Națiune, Vatră,
Patrie, Popor, te afli în comuniune cu ei și cu Dumnezeu, iar Opera devine cuminecare cu Cerul și Pământul Patriei, cu Sfinții și
Strămoșii tăi ai tuturor timpurilor, dar și cu oamenii de spirit ai lumii
universale.
Creatorul liric are privilegiul de a deveni
POET prin curajul, mesajul, onestitate, caracterul, viziunea sub care opera sa trezește,
purifică, zidește, înalță, înnobilează, dă continuitate, dăinuire Națiunii
sale, pentru a fi întâia Aleasă între cele de frunte ale Pământului și Cerului.
Marin Sorescu a rămas totuși unul dintre
marii Umoriștii ai liricii sale fără sens și fără spirit. Păcat!
Proletcultismul umanitar „multilateral dezvoltat” a fabricat și
la noi în atelierele de lucru, atee, pe vremea roșie, la comandă, cu sprijin proletar, non valori, secături,
stârpituri, obsedați, posedați, însemnați (mutilați), rebuturi literare,
deșeuri ale subculturii, lăsându-ne prin urmașii lor, direcți și indirecți o
moștenire hidoasă, caricaturală, înspăimântătoare, care profanează prin licuricii de
astăzi ai Flăcării violet, Pantheonul nostru ancestral-sacerdotal-spiritual-divin.
A fi POET religios – Geniu creștin este
alegerea Cerului!
A scrie versuri bune este o bucurie a
destinului tău!
A scrie versuri ca exercițiu liric este
alegerea ta!
A
profana Arta lirică însă, mă refer îndeosebi, la cei de azi, de aici și de dincolo, la licuricii violeți – violenți,
violatori ai spiritului, când
nimeni nu te forțează, sau poate te obligă cineva?, când nu ai nimic de pierdut
sau poate ai mult de câștigat, ține de urâțenia
sufletului, de starea patologică,
de inima împietrită, de obezitatea egoului, de parvenitismul social, de demență intelectuală, de săracă cultură, de bogată imoralitate, de mutilarea
și moartea spirituală
30 Aprilie 2023
+ Sf. Ap. Iacob al lui Zevedeu
