LECTURI REGĂSITE
de Adrian Munteanu
Episodul 1
3 ianuarie
1986
Terminat “Toamna Patriarhului” a lui Márquez. O paralelă dintre ea și “Un
veac de singurătate” pare firească, mai ales din punct de vedere tematic. Aceeași vastitate a universului
fixat cu nemaipomenită forță și intuiție a nuanțelor relevante. Este poate cel
mai viril scriitor pe care l-am întânit, înțelegând prin aceasta capacitatea
ieșită din comun de a pătrunde, de a perfora straturile supeficiale ale conștientului
și a ajunge să contureze un tot cu malformații gigantice.Virilitatea lui
stilistică se transmite personajelor. Mi-a plăcut:“uriașele-i picioare de
elefant senil”. Ce forță are
cartea lui de a cuprinde antonimele fenomenelor, ideilor, spațiului! Ce
intensitate imaginativă în portretul decrepitudinii! O sa-mi revină multă vreme
în minte imaginea vacilor. Nemaipomenită tehnica schimbării persoanei, a
planurilor temporale și spațiale în interiorul aceleiași fraze! E drept că sunt
cele mai lungi fraze concepute, poate, vreodată, dar e imposibil de sesizat pe
parcurs vreo pierdere a suflului. Cantitatea imensă de cuvinte rostită într-o
singură respirație devine la Márquez o inovație stilistică cu superbe valențe
estetice, concepând o zidire de largi dimensiuni, cu o energie interioară
dominantă.
4 ianuarie 1986
Început “Călugărița” de Diderot.
Ce înseamnă imediata comparație, chiar și fără voie! Îmi pare că are un
caracter excesiv de didactic. Dezvoltarea narativă abundă în scene cu efect
melodramatic, mai degrabă realist-romantice. Masa textului e dominată de gesturi
retorice. Fluența nu i se poate imputa, dar construcția personajului se face
prea mult explicativ și prea puțin numai prin propriile acțiuni necompletate de
sublinieri privind caracterul ce le compune. Altfel, tonul confesional cade bine și salvează de la desuetudine. Este
de urmărit în continuare mai ales deschiderea în linia clarificării filozofice.
Interesantă pare până acum relația antagonică între adulația religioasă și
critica ateistă.
Este un mistic modern.
5 ianuarie 1986
Continuat “Călugărița”.
Conținutul se prelungește cu o tentă virulentă
privind practicile călugărești, mai ales notele ce țin de lesbianism. Nu cunosc
exact modul de receptare în epocă, dar mi se parte extrem de curajos.
Periplul tinerei călugărițe începe să aibă nota
forțată a unui dramatism cu orice preț. Inadaptabilitatea fetei este un dat
organic. Se desprinde o detașare de ororile și perversiunile sociale,
accentuată până la extrem, conferindu-i o aură mistică, adică inversul relației
din text. Procedeu stilistic de avut în vedere.
6 ianuarie 1986
Terminat “Călugărița”.
Finalul romanului propriu-zis a rămas deschis.
Diderot are capacitatea de a generaliza
întregul material de sensuri și acțiuni, surprinzând, în fond, un fapt
particular.
Caustic și interesant finalul din “Întrebare către scriitori”. Este un
program literar care detașează
caracteristicile scrisului lui Diderot și îl plasează printre cei care
întemeiază realismul. Între scris frumos
și scris simplu și firesc sunt puși
să aleagă cititorii:“care sunt bune? Cele( scrierile-n.m) ce-ar fi stârnit,
poate, admirație, sau cele pe care, fără îndoială, le-ai fi crezut adevărate?”
Diderot alesese deja.
7 ianuarie 1986
Început “Nepotul lui Rameau”, al aceluiași D.
Mai mult de 200 de ani de când l-a scris ? Incredibil !
Definiție: “un tâlhar fericit printre tâlharii bogați”.
Surprinzător acest personaj: prea complex
pentru a putea fi real, prea firesc pentru a-l crede o ficțiune. Un personaj al
contrastelor plasat într-o construcție dramatică ce anticipează formule de
teatru modern. Poate merge până la teatrul total. Cere un actor total.
8 ianuarie 1986
Terminat “Nepotul lui Rameau”.
Evidențierea, cu fiecare replică, a stării ancestral contrastante a lui
Rameau face ca finalul să pară firesc:
El (Rameau): Așa-i că sînt mereu același?
Eu (Diderot): Vai, din nenorocire, da.”
Curajos satirizează totul Denis Diderot
și n-am sesizat unde greșește, deși s-a ambiționat să nu treacă nimic cu
vederea din artă, filosofie și viață socială.
În esență, piesa e un monolog, o dizertație a autorului despre
contemporaneitate. Valoarea piesei stă nu atât în exactitatea diagnosticului și
anticipărilor, cât în crearea acelei incertitudini morale care este cel mai teribil
seismograf al timpului său.
Am senzația că românul Mitică din Rameau își trage seva.
Abia acum regret că nu i-am văzut la București pe Moraru și pe Dinică,
într-un spectacol care știu că a făcut vâlvă.
9 ianuarie 1986
Început „Jacques fatalistul și
stăpânul său”. Adică o prelungire a operei lui Denis Diderot.
Modalitatea găsită de autor de a lega diversele povestiri din care este
alcătuită cartea este ingenioasă. Dialogul firesc și vesel cu cititorul pe care
îl implică în procesul de compunere a texturii este el însuși atractiv și-l
dezvăluie pe Diderot cu spiritul său caustic, stare care se dovedește că-i stă
cel mai bine. „Călugărița” este minată de pericolul lacrimogenității, nu numai
din cauza stângăciilor unei lucrări de tinerețe, ci și prin subiectul care nu
permite autorului să-și dezvăluie înclinația spre satiră. Cuplul Jacques – Stăpânul
aduce binișor a Don Quijote-Sancho Panza sau împrumută tonuri și rezolvări
rabelaisiene.
Din Rabelais mi se pare că se trage Diderot, cu plusul său de intelectualitate
și de reflecție livrescă asupra lumii.
10 ianuarie 1986
Continuat “Jaques…”
Două izbânzi mai însemnate mi se par că ies în evidență:
-
firescul
dedublărilor în pasajele povestite de hangiță. Istorisește cu plăcere și, în
același timp, răspunde interpelărilor celor din casă. Din suprapunerea celor
două segmente ies pagini savuroase, umor, viața tumultuoasă a personajelor
foarte precis conturate.
-
tehnica
de roman în roman folosită de Diderot. Cititorul este mereu implicat, rugat să
găsească diverse continuări ale acțiunii, invitat să filozofeze,
înfățișîndu-i-se efortul de laborator în redactarea romanului.
Un personaj vorbește despre religie și despre legi: „sînt o pereche de
cârji care nu trebuiesc răpite celor cu picioare slabe”.
11 ianuarie 1986
Continuat „Jacques....”
Stare perpetuă: “Jacques
își conduce stăpânul.” Este
relația reală între cei doi. Spiritul este de partea servitorului care se
adaugă astfel galeriei de bufoni din commedia dell arte.
Spațiul pe care-l încheagă povestirile incluse
s-a lărgit permanent, culoarea unui mediu plin de vitalitate atrăgând atenția
de pretutindeni.
Păcat
că nu-i cunosc finalul. Cartea care a ajuns la mine n-am sesizat că nu are
copertă la sfârșit și nici câteva foi decât la încheierea lecturii.
Am început Gogol - “Nevski
Prospect”.
Se derulează cu accente preponderant romantice
povestea tânărului pictor îndrăgostit de o fermecătoare brunetă care se
dovedește a fi o depravată. Contraste tari între înfățișare și realitate, între
aceasta și visul tânărului. Elemente de satiră apar numai în prezentarea
categoriilor sociale care defilează la diverse ore pe cunoscuta stradă din
Petersburg.
12 ianuarie 1986
Excesiv de liniară până acum figura pictorului , așa cum apare
și în imaginea din visul fetei. Pare o proză în care mijloacele de expresie nu
sunt suficient cristalizate, iar sublinierile sunt făcute pe un fond realist,
dar cu tușe idealizate.
Excelentă ar fi, în final, o a treia ipostază care să le pulverizeze pe
celelalte două, determinându-le limitele în viziune și stil.
13 ianuarie 1986
Continuat “Nevski Prospect”.
O lume care “respiră minciună” Lume de oameni
mărunți, cu gesturi pe măsură. Piskariov și Pirogov sfârșesc lamentabil
(moarte-dezonoare) în timp ce pe bulevard viața curge la fel de cenușiu,
îmbrăcând lumea înconjurătoare într-o falsă lumină. Ambele părți ale povestirii
se integrează nucleului meschin în rotirea perpetuă a căruia vor rămâne.
Încă persistă accentele romantice pe fondul
realist.
Citit în totalitate scurta povestire “Nasul”. Altă fază de creație, câștiguri
evidente. Proza este în cea mai bună linie a literaturii absurdului. Nasul
maiorului Kovaliov, care dispare și reapare, are un tâlc notat chiar de autor:“
Dar unde oare nu vezi absurdități?”
Apare aceeași lume măruntă care gravitează în
jurul unor fapte banale și subliniază, cu forță realistă, lipsa de orizont.
14 ianuarie 1986
Început “Portretul”
de Nicolai Vasilievici Gogol.
Trece de la zugrăvirea unei realități sociale, ca în multe dintre celelalte
povestiri, la analiza unei stări interioare. Pare o profesiune de credință
artistică. Pictorul Ceartkov are în fața tabloului bătrânului o stanie senzație
de tulburare.
Sigur că e altceva când nu te rezumi la a vedea și reține ceea ce vezi cu
ochii în exteriorul tău. Ar fi aceasta doar o primă încăpere din laboratorul
creatorului.
15 ianuarie 1986
Continuat „Portretul”.
Inedită povestire prin conținutul ei. Portretul bătrânului, cumpărat de
tânărul pictor, îi va schimba radical viaața. Abdicarea de la pricipiile valorii
adevărate, cantonarea în zona facilului, a succesului imediat, îl distruge
sufletește, până la aneantizare.
Drumul tabloului, care face numeroase victime, continuă.
Seninătatea creației, credința în purificarea prin arta adevărată, până la
detașarea de realitatea imediată, sunt subliniate de Gogol (cam tezist aici)
prin antiteză cu satanismul unui produs lucrat fără plăcere, cu repulsie și
care dă naștere la monstruozități sufletești.
16 ianuarie 1986
Citit „Mantaua” de Gogol.
Celelalte povestiri gogoliene apar acum doar ca prevestiri ale unei
certitudini care este „Mantaua”.
Akaki Akakievici este chipul, de o extraaordinară forță sugestivă, a slujbașului
depersonalizat. Aici intervine, bine stăpânită, și tehnica sugestiei prin
limbaj (dezarticulat, monosilabic, stereotip). Unica rază de lumină într-o viață fără evenimente este
procurarea mantalei. Lumea din jur este minimaliată prin gesturile de o
monotonie, o reținere și o lipsă de vigoare a copistului Akaki. Remarcabilă
forță de caracterizare. Finalul, fantastic, este un act justițiar încercat de
autor.
Citit „Caleașca”.
Tentă satirică privind lumea militarilor și boierilor de țară. Scena
surprinderii lui Certokuțki, ascuns în propria-i caleașcă, este atât de savuroasă,
încât autorul, firesc, n-a mai simțit nevoia să mai adauge ceva. Imaginea
vizuală a scenei rămâne dincolo de punctul final.
17 ianuarie 1986
Citit „Însemnările unui nebun”.
Gogol alege calea inversă pentru descrierea mediilor favorite. De la ingenuitate la alienare. Scriitura e
foarte modernă, cea mai tensionată din ce am citit scris de Gogol. Frazele se
scurtează în favoarea ritmului. Nu mai apar elemente explicative, ci, din contră, elipse încărcate cu
dramatismul scenelor conținute.
Început “Sentimentul românesc al ființei” de Constantin Noica.
- sufletul germanic -> sentiment deosebit al
devenirii
- cel rus - > unul deosebit
al spațiului
- cel american -> unul
special al eficienței
întru – o închidere ce se deschide ( latinescul intro=înăuntru. Aduce și sensul de înspre)
Totul pleacă
în om -> Orizontul întrebării – aduce o
suspendare
de la întrebare -
devine o dublare a realității
- își poate alia negația
- împletirea cu
nedeterminarea
- caracter
indirect
- încarcă lumea cu posibil
18 ianuarie 1986
Continuat Noica.
Situațiile ființei
(în rostirea românească): - n-a fost să fie – ființă neîmplinită
- era să fie
– ființă suspendată
- va fi
fiind – ființă eventuală
- ar fi să
fie – ființă posibilă
- este să
fie – ființă ca intrare în ființă
- a fost să
fie – ființă împlinită
„a fi sau a nu fi” – nonsens filozofic
are sens: „a prinde sau a nu prinde viață”
Sentimentul românesc al ființei se deschide către
înțelesul ei rațional
Va
urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu