Remember Dr. Francisc Ion Dworschak + Canadianul J. W. Boyle si Romania

Remember Dr. Francisc Ion Dworschak

( n in Ramnicu Valcea RO  – d  Ottawa CA )

Dr. Francisc Ion Dworschak s-a nascut, in-Vâlcea. unde tatal sau, fost medic militar în armata de ocupatie austriaca din primul razboi. lucrand in acelas timp ca doctor de plasa si de spital  s-a indragostit de o  frumoasa fata din Ramnic. Dupa razboi cei doi au dat nastere unui copil Francisc Ion.

Scoala a facut-o in Valcea, apoi  s-a înscris la Facultatea de Medicina, la Universitatea din Sibiu. (de fapt, la Universitatea din Cluj, temporar refugita la Sibiu) .  Dupa trei ani a fost mobilizat, cunoscand tragediile razboiului, pe care l-a considerat o catastrofa pentru civilizatia europeana. 

Francisc Ioa a ajuns la Viena, în toamna anului 1945, când si-a reluat studiile la Medicina. În octombrie 1948, a primit diploma de medic.  

In 1950 a trecut Oceanul, stabilindu-se în Canada. În anii aceia, cand în Canada, singura modalitate de a imigra, era ca „domestic couple”, a lucrat o vreme ca servitor. Incepând cu anul 1955 a reusit sa practice medicina, profesiune careia s-a daruit cu dragoste si devotament pana, cand s-a pensionat. Nu scrisese pana la varsta pensionarii decat articole din domeniul medicinei. Fiind afectat de campania de presa impotriva lui Mircea Eliade, Nicolae Paulescu, Monarhia din Romania,   publica pe banii lui cartile ; „In apararea lui Mircea Eliade” apoi  versiunea in engleza „Defending Mircea Eliade”. Urmeaza apoi cartea in romana - engleza  „Epoca Monarhiei în România- The Monarchy in Romania ”. Apoi cartile „Descoperirea insulinei si Nicolae C Paulescu” si  editia a doua, "N.C. Paulescu si insulina, triumf si agonie".

Cartille au fost prezentate, in vreme,  de domnia sa la intalnirile de la Observatorul si pot  vazute la : http://www.observatorul.com/events_main.asp

Si daca mai aveti putintica rabdare , va prezentam si un fragment din articolul  scris de Dr. Francis Dworschak despre Canadianul J.W. Boyle, Romania si Regina Maria

“ La intrarea in cimitirul presbyterian din orasul Woodstock in Canada, la sud de Toronto, cum intri vezi chiar in fata ta un monument inalt care domina tot cimitirul. Aleea face un cerc in jurul acestui monument deosebit de toate celelalte, si pe partea opusa, indreptata spre sud, poti citi "Locotenent Colonel Joseph W. Boyle D.S.O., Regele Klondike ului si Salvatorul Romaniei, mort in Hampton Hill, Anglia, Aprilie 14 1923 si reinhumat in tara sa natala, Iunie 29, 1983." In fata este mormantul acoperit cu o lespede de piatra pe care citesti din versul poetului Robert Service ("The law of Yukon"): "avea o inima de Vicking si credinta simpla a unui copil". La capatul mormantului se vede o cruce de piatra veche in stil ortodox, si in coltul jos dreapta se vede litera M. Putini sunt aceia care isi dau seama ca litera M este initiala Reginei Maria a Romaniei, ca versul din poemul lui Robert Service pe lespedea de piatra a fost ales tot de ea si ca crucea veche de o mie de ani vine dintr'o stanca din muntii Carpati si a fost adusa tot de regina Maria cand a vizitat mormantul simplu in 1923 si l a gasit prea saracacios pentru un om asa de extraordinar ca "Joe Klondike".

Intreg articolul la :  http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=21025

Amintiri minunate vor ramane  pentru cei care l-au cunoscut, ascultat si apreciat pe Dr. Francisc Ion Dworschak.

Un roman de mare clasa, nu am cuvinte sa-l descriu cum ar merita!

Am fost la el acasa la Ottawa, l-am cunoscut bine si l-am admirat. Mi-a povestit cum a devenit el valcean si de ce iubeste enorm judetele  Valcea si Gorj...

Trebuie sa nu-l uitam - incerc sa dau de fiul lui, tot medic ( a fost odata la mine, pe tarmul fluviului). Printre altele, scopul

cenaclului Destine Literare este si acesta - de a ne cunoaste, de a afla date inedite despre romanii

"cenzurati" , condamnati la uitare de comunistii bolsevici, care au "plecat" dintre noi prea repede. Prof. univ. dr. Sorin Sonea, prof. univ. dr. Anton Soare, parintele prof. univ. dr. Cezar Vasiliu, prof. univ. dr. Claudiu Matasa, prof. univ. poet Stefan Baciu (despre care am vorbit la cenaclu) Constantin Rauta si multi altii (membri devotati ai fosACSR), nu mai pot sa ne povesteasca despre lupta lor cu monstrii din "lagarele comuniste" ! Sa le fie tarana usoara!

Va asteptam maine, 1 august, la Cenaclul Destine Literare.

Toata stima,

Alexandru Cetateanu

Canadianul J. W. Boyle si Romania

La intrarea in cimitirul presbyterian din orasul Woodstock in Canada, la sud de Toronto, cum intri vezi chiar in fata ta un monument inalt care domina tot cimitirul. Aleea face un cerc in jurul acestui monument deosebit de toate celelalte, si pe partea opusa, indreptata spre sud, poti citi "Locotenent Colonel Joseph W. Boyle D.S.O., Regele Klondike ului si Salvatorul Romaniei, mort in Hampton Hill, Anglia, Aprilie 14 1923 si reinhumat in tara sa natala, Iunie 29, 1983."

In fata este mormantul acoperit cu o lespede de piatra pe care citesti din versul poetului Robert Service ("The law of Yukon"): "avea o inima de Vicking si credinta simpla a unui copil".

La capatul mormantului se vede o cruce de piatra veche in stil ortodox, si in coltul jos dreapta se vede litera M. Putini sunt aceia care isi dau seama ca litera M este initiala Reginei Maria a Romaniei, ca versul din poemul lui Robert Service pe lespedea de piatra a fost ales tot de ea si ca crucea veche de o mie de ani vine dintr'o stanca din muntii Carpati si a fost adusa tot de regina Maria cand a vizitat mormantul simplu in 1923 si l a gasit prea saracacios pentru un om asa de extraordinar ca "Joe Klondike".

DRAMA PE MAREA NEAGRA

Titlul de "Salvator al Romaniei" este fireste mult exagerat, cum oricine familiarizat cu istoria Romaniei prea bine stie.. Dar a fost un moment in istoria acestui popor cand dupa ce Romania este fortata sa iscaleasca tratatul preliminar de pace, o pace rusinoasa cu conditii draconice impusa de Germania si Austria la Buftea la 5 martie 1918 (tratatul final de pace, dar care nu va fi respectat mult timp va fi semnat la Bucuresti la 7 mai 1918 ) si dupa ce bolsevicii semneaza tratatul de pace la Brest Litovsk la 3 martie 1918 si ameninta de la rasarit si cand tara este parasita de Aliati si uitata de Dumnezeu, si parjolita de epidemii, de foamete, de saracie in aceasta atmosfera funebra un om strain intr'o uniforma stranie soseste la Sulina la 1 aprilie 1918 cu un mic vapor, mai mult o epava, dar aducand cu sine dela Odessa 62 de prizonieri romani eliberati dela o moarte aproape sigura. Printre cei salvati sunt vice presedintele senatului, patru senatori, doi generali si Comandorul si Directorul Afacerelor Navale Basil Pantazzi. Acest act de eroism a fost realizat aproape singur de colonelul canadian Joseph Boyle care a dovedit inca o data caracterul lui impunator, un imens curaj, o energie inegalabila, o capacitate de a analiza lucid o situatie de criza si a lua masurile necesare in mod rapid si decisiv. Si asta numai pentruca ii devenise drag acest popor si Regina lui. Si ar trebui sa adaugam marele lui talent in diplomatie si darul de a intui caracterul si defectele prietenilor si adversarilor si de a si gasi aliati cam peste tot. Si cunostea perfect psihologia maselor. In Comandorul Pantazzi el gasise un colaborator foarte pretios prin curajul si experienta sa. La Galati sunt primiti la 5 aprilie cu entuziasm de reprezentantii guvernului, ai palatului si de popor. Cu un tren special sosesc la Iasi unde Boyle este primit ca erou la 6 aprilie 1918. A doua zi Boyle ia pranz cu Regele si Regina si i se confera medalia "Steaua Romana". In desperarea si tragedia prin care trecusera romanii, in sfarsit un "succes" , o raza de lumina si speranta si nu e de mirare ca multi l au proclamat "Salvatorul Romaniei". Asa se creiaza miturile. In cartea sa "My seventy years" Doamna George Black, al carei sot fusese bun prieten cu Boyle in Klondike, povesteste cum atunci cand dansa a fost prezentata Reginei Maria la Londra dupa razboi, Regina a exclamat: "Atunci il cunoasteti pe Colonelul Boyle! Un om miraculos. El este salvatorul Romaniei. Cand toti ceilalti fugisera si ne parasisera, Colonelul Boyle a ramas neinfricosat. El a ramas. El a salvat poporul nostru. (London, 1938) pp 263 265). Asemenea exclamari poate explica titlul de salvator al Romaniei pe mormant.

Pentru a completa acest capitol inceput mai sus, si pentru a exemplifica enormele resurse ale acestui personagiu, ne intoarcem la Odessa. La 10 martie 1918 Boyle soseste cu tratatul de pace ruso roman, iscalit si parafat la Iasi, si l preda lui Cristian Rakovski seful sovietic suprem pentru sudul Rusiei, inclusiv Odessa. Acest tratat mentionat mai sus fusese initiat si realizat de Boyle ca neutral, care cu tactici machiavelice, profitand de personalitatea si slabiciunile adversarului l a istovit pur si simplu pe Rakovski si el, Rakovski, l a semnat intr'un moment de epuizare completa. Tratativele pentru acest tratat in sine constitue o mare victorie tactica si diplomatica pentru Boyle si Romania. Intre altele Rusia accepta ocupatia "temporara" a Basarabiei de catre romani si prevedea schimburi de prizonieri. Rusii aveau 71 de prizonieri romani (acesta era numarul pe lista lui Boyle), si romanii au retaliat si detinut si ei un numar corespunzator de prizonieri rusi (desi dupa Rodney si altii au fost cam patru sute).

In plus cam 100.000 de soldati rusi erau dezarmati si in drum spre casa, traversand teritoriul Romaniei. Datorita consulului american, Boyle intalneste o compatriota canadiana, Ethel Greening Pantazzi, sotul ei, Comandorul Pantazzi fiind unul dintre ostaticii romani.

Drama incepe in cursul noptii, Rakovski si multi bolsevici fugind din fata armatelor germane care se apropiau de oras. Un asa zis Batalion Revolutionar Roman, numit si Batalionul Mortii, in majoritate criminali bulgari, preiau inchisoarea Turma, forteaza pe prizonieri sa se imbarce pe nava romana Imperator Traian.

Doamna Pantazzi este prima care afla, cand sotul ei o suna dela inchisoarea Turma la 4.00 dimineata. Dansa reda in detalii vivide aceste evenimente dramatice. Se duce la Turma si convinge pe seful inchisorii sa o insoteasca la Boyle pe care il gasesc plimbandu se nonsalant pe strada. Il gasesc si pe consulul spaniol Mendicutti si cu totii se duc la debarcader, unde gasesc navele Imperator Traian si Principele Carol si unde se vedeau prizonierii pe punte. Boyle cu doamna Pantazzi ca interpreta se duce cu o "droshki" la debacarderul unde era ancorat yachtul regal Stefan cel Mare si care era sediul "Batalionului Mortii", sa l caute pe Rakovski, unde i se confirma ca acesta plecase in timpul noptii cu toti banii si toate obiectele de valoare ale prizonierilor.

Cel care il inlocuise, Dicescu (de fapt Isidor Kantor, I.G.Duca p.48) refuza la inceput, dar cand Boyle il ameninta ca Romanii vor fi fortati sa replice ca atare in ce priveste prizonierii rusi, cedeaza si promite ca va colabora, dar sa astepte pana la orele 14, ca sa se puna in contact cu Sovietul Suprem. Cei patru (Boyle, dna Pantazzi, comisarul inchisorii si consulul spaniol) se duc apoi la sediul bolsevicilor, unde ca sef ramasese unul Brasoveanu (Bresheneanu?), care declara ca nu dispune de trupe suficiente pentru a forta Batalionul Mortii sa cedeze prizonierii. La insistenta lui Boyle, semneaza impreuna cu alti doi insi si se pune parafa pe documentul preparat de comisarul inchisorii.

Inapoi la Dicescu, desi au un accident cu masina (lovita de un vehicul de transport) si reuseste sa i scoata pe prizonieri din nava pe debarcader in fata vaporului Imperator Traian.

Cu trupele austro germane la portile orasului, debandada complecta, evacuare de mii de omeni, Batalionul Mortii se imbarca pe Imperator Traian si cer reimbarcarea prizonierilor pe vapor, dar Boyle refuza. Semne de incaerari pe punte, dar pana la urma apar cam 80 oameni cu carabine care incep sa traga in gloata. Sunt morti si raniti. Boyle face un pas inspre vapor dar isi da seama ca este inutil si este fortat sa si trimita prizonierii inapoi pe nava, si desi ii este interzis, isi forteaza drumul pe vapor care pleaca (12 martie 1918).

Dupa dna Pantazzi, care ne da cele mai concrete amanunte despre aceste haotice momente, 9 prizonieri romani tineri au resit sa fuga in timpul debandadei.( a intalnit mai tarziu trei dintre ei). Dupa ce debarcaderul s'a degajat, au ramas doi morti, si cativa raniti, toti rusi. A doua zi austriecii si germanii intra in Odessa si cu ei mari cantitati de bancnote in valuta romaneasca, imprimate de germani la Bucuresti si preferate de populatie care pierduse toata increderea in rublele "Kerenski". Pe vapor insa prizonierii sunt maltratati, mancare infecta, supraaglomerati, nu au nici macar loc sa doarma. Numai un singur prizonier roman, generalul Vivescu fusese ranit de o baioneta. Prezenta lui Boyle (care refuzase o cabina proprie) printre ei este singura lor speranta. Vaporului ii este interzis sa ancoreze in alte porturi (cum Boyle va afla mai tarziu, acesti criminali nu erau bine vazuti de sovietici) dar le reuseste insfarsit sa acosteze la Theodosia, unde erau lupte de strada intre bolsevici si localnici.

Sunt adusi la un fost sanatoriu plin cu chinezi ("Soldatii Internationali Chinezi"). Aici gardienii lor din Batlionul Mortii incearca sa se implice in conflictele din acest oras si ii lasa pe seama soldatilor chinezi. Boyle reuseste sa vada pe vice consulul englez, un elvetian Von Stuler (dna Pantazzi scrie ca era un comerciant grec, fara a i da numele), care ii procura acordul sefului din oras sa plece impreuna cu 20 chinezi ca garda. Reusesc sa mituiasca pe capitanul unui mic vaporas, Chernamor (dna Pantazzi, care a pastrat foarte meticulos un jurnal al acestor evenimente, va pomeni suma de 150.000 de ruble, probabil prin von Stuler in contul britanicilor) sa i ia la Sevastopol.

Tot dela Dna Pantazzi aflam ca schimbul la Odessa era atunci 8 ruble pe dolar. Totul a fost pregatit si executat in cele mai fine detalii, inclusiv taierea firelor de telegraf. Bietul general Crainiceanu, ministru de razboi in 1914, era asa de debilitat incat Boyle a trebuit sa l care in carca pana la vapor. Doi dela batalionul mortii sosesc in ultimul moment ca sa i impiedece, Boyle ii invita intr'o cabina "sa discute" si ii incuie acolo.

Planul de a se duce la Sevastopol era bine calculat, deoarece acolo el era bine cunoscut. Acolo lui i se da voie sa plece, dar se insista sa se pastreze prizonierii. Lungi discutii, Boyle repetand argumentul ca in cazul acesta romanii se vor razbuna. Sovietul dela Sevastopol decide in fine ca prizonierii apartineau lui Boyle, asa cum fusese decis la Odessa.

De mare ajutor a fost unul Spiro (Speiro?), cu care Boyle avusese tratative si relatii amicale mai inainte. Acest Spiro fuseses un cismar, dar acuma devenise comandantul flotei bolsevice. Acuma lipsea numai acordul lui Mackensen sa le dea sauf conduit. Boyle trimite o telegrama care ajunge la cartierul general austriac in hotelul Petrograd la Odessa unde nu i se da nicio importanta, dar unde din fericire un functionar, care o cunostea pe dna Pantazzi, o anunta. Dna Pantazzi gaseste din nou pe Mendicutti si impreuna intervin fara succes la austriaci.

Dar iarasi norocul le vine in cale la cartierul admiralului german Hopman, care ii trateaza cu curtoazie in limba engleza, cerceteaza si cand aude cuvantul "Colonel Boyle" exclama "By Jove! As dori sa l cunosc si eu" (E.G.P. pag. 247) . Imediat telegrafiaza lui Mackensen si in 36 de ore dna Pantazzi primeste vestea, cu complimentele admiralului Hopman, ca s'a acordat aprobarea ca Boyle si ostatecii liberati sa se duca, dar la Sulina, nu la Odessa.

Din nefericire von Mackensen uita sa informeze comandamentul austriac la Sulina. Din acest motiv, odata ajunsi la Sulina, dupa o furtuna violenta si traversand ape minate, au multe dificultati cu comandantul austriac care neinformat fiind, le interzice plecarea si Boyle recurge la un bluff, utilizand forta lui navala minuscula (un tun mic si vechiu), impotriva navelor si aviatiei austriace, spre a i forta sa scufunde Chernamore (dupa evacuarea pasagerilor), probabil pentru a creea un incident international (?). Fie blufful a reusit, fie ofiterul austriac a primit aprobarea dela superiori, si foarte probabil si datorita interventiei continue si insistente a lui Lazu, comandantul navei romane Elizabeta aflata in rada portului, austriacii cedeaza, si se incepe eliberarea prizonierilor rusi (cam 400 la numar), care va continua trei zile, si se porneste cu un alt vapor spre Galati si acum ajungem acolo unde am inceput aceasta aventura.

Acest scurt rezumat este bazat pe cartea "Joe Boyle, King of the Klondike" scrisa de William Rodney, si "Roumania in Light and Shadow" scrisa de Ethel Greening Pantazzi. Alte versiuni difera in detalii. Unele amanunte (eg despre generalii Crainiceanu, Vivescu, comandorul Mihailescu, Tache Ionescu la Odessa etc care vor veni mai tarziu) provin dela Michael Pantazzi, de la National Gallery Ottawa, nepotul comandorului Pantazii un extrem de bun cunoscator al acestor evenimente in care fusesera implicati bunicii sai.

Amanuntele redate mai sus sunt numai o parte din peripetiile prin care Boyle a trecut in cursul acestei misiuni si care este numai una dintre multe altele asemanatoare si care la fel vor fi numai schitate pentruca spatiul nu ne va permite sa redam toate amanuntele, multe foarte palpitante, si care demonstreaza mai bine decat orice caracterul lui Boyle.

Toate faptele pomenite sunt documentate in mare parte si cu ample amanunte de dna Pantazzi in memoriile ei, de comandorul Pantazzi si de alti prizonieri. Raporturile facute de Boyle insusi sunt laconice, modeste (cum ii era firea) si mentioneaza numai esentialul. Dar asa s'a creiat legenda asupra acestui personaj atat de impresionant. Pentru a intelege si aprecia Colonelul Boyle ca om si erou anumite lamuriri trebuie sa fie facute.

In primul rand eu cred ca este nedrept sa l consideram ca simplu aventurier la maturitatea vietii sale asa cum multi spun, desi a intreprins multe actiuni cu caracter de aventura, impuse de circumstante (la Tarnopol, ce va fi pomenit mai tarziu) sau in urma apelurilor adresate lui chiar de catre Regele si Regina Romaniei, misiuni extrem de periculoase, dar el nu a refuzat niciodata. El a fost un mare patriot, tot ce a realizat el in acesti ani de razboi este datorit faptului ca el a vrut sa si ajute tara lui, Canada, pe atunci dominion britanic, impotriva puterilor centrale. Mai tarziu va face acelas lucru pentru Romania. El a format cu banii lui, si a echipat un batalion cu mitraliere de tineri din Yukon pentru a se duce pe front ("The Yukon Battalion") . Pentru acest gest i s 'a acordat gradul de locotenent colonel “onorific" in militia canadiana.

Dar nu i s'a permis, din pricina varstei, sa si conduca batalionul pe campul de lupta. Ori, el vroia sa fie activ, sa participe personal pe teatrul de razboi, sa si arate curajul in fata inamicului. Nu i s'a permis. Si asa a inceput una dintre cele mai extraordinare cariere, care dupa mine rivalizeaza cu Lawrence of Arabia, numai ca Boyle devenise deja un personaj legendar in Yukon.

N.B.

Pentru a completa acest capitol inceput mai sus, si pentru a exemplifica enormele resurse ale acestui personagiu, ne intoarcem la Odessa.

La 10 martie 1918 Boyle soseste cu tratatul de pace ruso roman, iscalit si parafat la Iasi, si l preda lui Cristian Rakovski seful sovietic suprem pentru sudul Rusiei, inclusiv Odessa. Acest tratat mentionat mai sus fusese initiat si realizat de Boyle ca neutral, care cu tactici machiavelice, profitand de personalitatea si slabiciunile adversarului l a istovit pur si simplu pe Rakovski si el, Rakovski, l a semnat intr'un moment de epuizare completa.

Tratativele pentru acest tratat in sine constitue o mare victorie tactica si diplomatica pentru Boyle si Romania. Intre altele Rusia accepta ocupatia "temporara" a Basarabiei de catre romani si prevedea schimburi de prizonieri. Rusii aveau 71 de prizonieri romani (acesta era numarul pe lista lui Boyle), si romanii au retaliat si detinut si ei un numar corespunzator de prizonieri rusi (desi dupa Rodney si altii au fost cam patru sute). In plus cam 100.000 de soldati rusi erau dezarmati si in drum spre casa, traversand teritoriul Romaniei.

Datorita consulului american, Boyle intalneste o compatriota canadiana, Ethel Greening Pantazzi, sotul ei, Comandorul Pantazzi fiind unul dintre ostaticii romani. Drama incepe in cursul noptii, Rakovski si multi bolsevici fugind din fata armatelor germane care se apropiau de oras. Un asa zis Batalion Revolutionar Roman, numit si Batalionul Mortii, in majoritate criminali bulgari, preiau inchisoarea Turma, forteaza pe prizonieri sa se imbarce pe nava romana Imperator Traian. Doamna Pantazzi este prima care afla, cand sotul ei o suna dela inchisoarea Turma la 4.00 dimineata. Dansa reda in detalii vivide aceste evenimente dramatice.

Se duce la Turma si convinge pe seful inchisorii sa o insoteasca la Boyle pe care il gasesc plimbandu se nonsalant pe strada. Il gasesc si pe consulul spaniol Mendicutti si cu totii se duc la debarcader, unde gasesc navele Imperator Traian si Principele Carol si unde se vedeau prizonierii pe punte. Boyle cu doamna Pantazzi ca interpreta se duce cu o "droshki" la debacarderul unde era ancorat yachtul regal Stefan cel Mare si care era sediul "Batalionului Mortii", sa l caute pe Rakovski, unde i se confirma ca acesta plecase in timpul noptii cu toti banii si toate obiectele de valoare ale prizonierilor. Cel care il inlocuise, Dicescu (de fapt Isidor Kantor, I.G.Duca p.48) refuza la inceput, dar cand Boyle il ameninta ca Romanii vor fi fortati sa replice ca atare in ce priveste prizonierii rusi, cedeaza si promite ca va colabora, dar sa astepte pana la orele 14, ca sa se puna in contact cu Sovietul Suprem.

Cei patru (Boyle, dna Pantazzi, comisarul inchisorii si consulul spaniol) se duc apoi la sediul bolsevicilor, unde ca sef ramasese unul Brasoveanu (Bresheneanu?), care declara ca nu dispune de trupe suficiente pentru a forta Batalionul Mortii sa cedeze prizonierii. La insistenta lui Boyle, semneaza impreuna cu alti doi insi si se pune parafa pe documentul preparat de comisarul inchisorii. Inapoi la Dicescu, desi au un accident cu masina (lovita de un vehicul de transport) si reuseste sa i scoata pe prizonieri din nava pe debarcader in fata vaporului Imperator Traian. Cu trupele austro germane la portile orasului, debandada complecta, evacuare de mii de omeni, Batalionul Mortii se imbarca pe Imperator Traian si cer reimbarcarea prizonierilor pe vapor, dar Boyle refuza. Semne de incaerari pe punte, dar pana la urma apar cam 80 oameni cu carabine care incep sa traga in gloata. Sunt morti si raniti. Boyle face un pas inspre vapor dar isi da seama ca este inutil si este fortat sa si trimita prizonierii inapoi pe nava, si desi ii este interzis, isi forteaza drumul pe vapor care pleaca (12 martie 1918).

Dupa dna Pantazzi, care ne da cele mai concrete amanunte despre aceste haotice momente, 9 prizonieri romani tineri au resit sa fuga in timpul debandadei.( a intalnit mai tarziu trei dintre ei). Dupa ce debarcaderul s'a degajat, au ramas doi morti, si cativa raniti, toti rusi. A doua zi austriecii si germanii intra in Odessa si cu ei mari cantitati de bancnote in valuta romaneasca, imprimate de germani la Bucuresti si preferate de populatie care pierduse toata increderea in rublele "Kerenski". Pe vapor insa prizonierii sunt maltratati, mancare infecta, supraaglomerati, nu au nici macar loc sa doarma. Numai un singur prizonier roman, generalul Vivescu fusese ranit de o baioneta. Prezenta lui Boyle (care refuzase o cabina proprie) printre ei este singura lor speranta. Vaporului ii este interzis sa ancoreze in alte porturi (cum Boyle va afla mai tarziu, acesti criminali nu erau bine vazuti de sovietici) dar le reuseste insfarsit sa acosteze la Theodosia, unde erau lupte de strada intre bolsevici si localnici.

.......................................

Ottawa ON

........................

Dr. Francis Dworschak din Ottawa Canada publica, pe cont propiu, in limba romana cartea „In apararea lui Mircea Eliade” editia I, ia apoi editia a II-a revizuita si adaugita. Apare versiunea in engleza „Defending Mircea Eliade”. Urmeaza 4, un volum despre „Epoca Monarhiei în România”, cu intentia de a restabili adevarul istoric despre regii nostri, adevar care în perioada comunista, a fost falsificat. Urmeaza cartile „Descoperirea insulinei si Nicolae C Paulescu” cu editia a doua, "N.C. Paulescu si insulina, triumf si agonie" .

Bucurosi si onorati ca la intalnirile de la Observatorul Dr. Francis Dworschak s-a prezentat cartille

Matei Vișniec - Anul când ne mor bătrânii

Anul când ne mor bătrânii

Există un film japonez pe care ar trebui să-l vedem sau să-l revedem în această perioadă de epidemie. Titlul, în engleză, este The Ballad of Narayama. Filmul, realizat de Shohei Imamura, după o nuvelă de Shichiro Fukazawa, a impresionat profund, în 1983, juriul Festivalului de la Cannes şi a obţinut recompensa supremă, Palme d’Or.

Povestea din film este inspirată, s-ar părea, din fapte reale: în secolul al XIX-lea, în unele regiuni foarte sărace ale Japoniei, cînd bătrînii împlineau 70 de ani şi nu mai puteau munci, erau invitaţi să plece benevol de acasă, de exemplu pe cîte un vîrf de munte, şi să aştepte moartea acolo. The Ballad of Narayama narează o astfel de situaţie, plecarea unei mame, acompaniată de fiul ei cel mare, pe „ultimul drum“. Cutumele acelui sat sărac erau stricte şi foarte pragmatice: la ce bun să mai ţii în casă un bătrîn din moment ce nu mai poate munci, ba mai trebuie să-l îngrijeşti, şi care înseamnă o gură în plus, un castron de orez luat de la gura copiilor?

Or, iată-ne acum într-o logică similară, doar că de transferarea bătrînilor în lumea cealaltă se ocupă un coronavirus. Statisticile sînt unanime, majoritatea celor morţi în urma contaminării cu COVID-19 sînt oameni avînd peste 60 de ani. De la începutul epidemiei, în Franţa, jurnalele televizate încep aproape sistematic cu dramele intervenite în diverse case de bătrîni unde virusul a intrat nu se ştie cum, iar pensionarii mor pe capete. Este ca şi cum COVID-19 ne-ar fi auzit în ultimii ani că ne tot plîngem de fenomenul îmbătrînirii populaţiei şi ar fi decis, în felul său, „să ne dea o mînă de ajutor“. În Italia, de exemplu, 70% din victime sînt bărbaţi, avînd media de vîrstă de 79 de ani…

Iată, poate, un subiect pentru un alt film sau poate pentru un roman macabru: un spirit malefic simte că locuitorii unui oraş nu-şi mai iubesc bătrînii şi îşi „oferă serviciile“. Este vorba de un oraş (sau de o ţară, sau de o lume) unde oamenii încă activi, ba chiar hiperactivi, se simt tot mai deranjaţi de bătrîni, chiar îngrijoraţi că îi vor costa prea mult întreţinerea părinţilor şi a bunicilor. Longevitatea altora este văzută treptat ca o pacoste. Generaţiei ajunse la vîrsta senectuţii i se reproşează chiar, tacit, că a dus-o prea bine în viaţă, că a profitat de o lungă perioadă de pace, că s-a hrănit bine, că a gustat din plin din plăcerile societăţii de consum şi că nu vrea să mai iasă din scenă, că trage de viaţă excesiv, că împinge limitele ei pînă la nouăzeci de ani şi pînă la o sută. În lumea (imaginară) din acest film macabru, longevitatea persoanelor vîrstnice începe chiar să provoace o panică generală, oamenii încă tineri sau cei aflaţi în plină activitate descoperă că întreţinerea bătrînilor va fi o lungă povară financiară. Statul este şi el îngrijorat, întrucît bătrînii au nevoie de medici, de personal specializat, de bucătari, de activităţi adecvate stării lor mentale şi psihice. În plus, mulţi au Alzheimer, ceea ce înseamnă şi mai multe griji, şi mai mulţi bani, şi mai multe asistente la dispoziţia lor… Cam aşa ar urma să înceapă filmul sau nuvela noastră macabră, cu o acumulare de îngrijorări, de dezbateri, de oftaturi, de grimase, de gesturi iritate, de calcule băneşti, de tentative de reformare a sistemului de pensii…

În oraşul sau în lumea pline de bătrîni se instalează un fel de alergie generală faţă de ei, deşi oamenii rămîn totuşi civilizaţi, nimeni nu spune exact ce gîndeşte, dar gîndurile sînt aceleaşi, trec dintr‑o minte în alta… „Cît or să mai trăiască părinţii noştri? Vor să ne îngroape ei pe noi? Deja unii au ieşit la pensie la vîrsta de 55 de ani sau la vîrsta de 60 de ani cel tîrziu… Iar noi va trebui să muncim cel puţin pînă la 65, sau chiar pînă la 67, sau chiar pînă la 70…“ Şi atunci, spiritul malefic, auzind toate aceste gînduri, simţind toată această revoltă mută a oamenilor maturi şi activi faţă de părinţii lor inactivi şi octogenari, intră în scenă şi spune: „Mă ocup eu“. Şi ia forma lui COVID-19. Şi aşa dispare treptat o întreagă categorie de populaţie.

Sigur, COVID-19 mai greşeşte, pentru că este un virus fără creier. Mai mor şi oameni de 50 de ani, ba chiar unii şi mai tineri, de 16, de 17, de 21 de ani. Pentru spiritul malefic însă, acestea sînt pierderi colaterale. Obiectivul său rămîne exterminarea bătrînilor, pentru ca oraşul (sau lumea respectivă) să poată răsufla la un moment dat în linişte. Casele de bătrîni se golesc. Familiile rămîn fără bunici. Tot ce trece de 70 de ani se mută în urne funerare sau în cavouri la cimitir. Masacrul durează cam trei luni. Dar imediat după aceea… miracol! Economia redemarează, banii sînt investiţi mai judicios, în invenţii şi inovaţii, în crearea de întreprinderi… Statul răsuflă uşurat întrucît nu mai are de plătit atîtea pensii. Oraşul se redresează ca şi cum ar fi avut o cocoaşă pe spinare şi o mînă divină i-ar fi luat-o brusc. Fiecare locuitor afişează, de alfel, o faţă mai radioasă, mai optimistă. Din spatele fiecăruia a dispărut cocoaşa… Iată-ne, cu toţii, debarasaţi de cocoaşe!

După ce şi-a făcut treaba, spiritul malefic dispare o vreme, se topeşte în natură. Uf! Oraşul nostru imaginar parcă a întinerit… Sigur, mai rămîne angoasa faptului că şi cei avînd astăzi 30 sau 40 sau 50 de ani vor îmbătrîni la un moment dat. Dar pînă atunci mai este. Mai vedem ce va fi peste 20 sau 30 de ani… Numai că timpul trece, şi încă repede. Generaţia hiperactivă, eliberată de grija bătrînilor, ajunge şi ea la vîrsta de 65, de 70, de 80 de ani. Şi iată că, într-o bună zi, spiritul malefic îşi face din noua apariţia, pătrunde în luxoasele case şi cămine pe care şi le-au pregătit pentru pensie hiperactivii de altădată şi le spune: Hello, am sosit. „Cum? Ce? Păi, nu aşa ne-a fost vorba“, spun pensionarii surprinşi în plină partidă de whist. Ba da, răspunde spiritul malefic, cine semnează un contract cu mine o face pentru eternitate.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Adevarul.ro

Iar acum vreți să vă credem ???

26/7/2020

„Nu vă credem! Nu vă credem când spuneți că vreți să ne luați Libertatea pentru „binele” nostru! Izolați-vă voi, plecați, acesta e cel mai mare bine pe care ni l-ați putea face! Plecați cu toții, cu tot cu măștile voastre de bufoni și lasați-ne să respirăm liberi în țara noastră. Voi sunteți virușii, voi, politrucii de ieri si de azi, ne-ați îmbolnăvit, de nu ne mai putem ridica ca popor! (…) Ați înstrăinat munți si păduri, aur și grâne, pământ și petrol.

Ne vindeți Limba română în Ardeal la talciocul vostru politic, ne interziceți Sfinții din Închisori, ne închideți în temnițele corectitudinii politice Martirii și Luptătorii acestui Tărâm, scoateți din manuale copiilor Voievozii și Eroii, ștergând cu buretele o întreagă Istorie, punând în loc sminteală, minciună si portrete de carton.

Iar acum vreți să vă credem!

 Credem în Hristos Mântuitorul, în sângele curs în râuri care-a făcut o Țară, în Horea si Cloșca și Crișan care s-au frânt pe Roata Suferinței ca pe Cruce, pentru a ne elibera. Credem în Steagul de Biserică al lui Iancu Avram si-n patul de fier si de Jertfă al lui Radu Gyr de pe care s-a ridicat când temnicerii-l credeau mort"

Manipularea statisticilor oficiale

Tot legat de statisticile oficiale se aude prin târg că acestea ar fi fost manipulate în sprijinul patronilor din industria turistică și al unor mari importatori. „O poveste de seară. Niște băieți deștepți din turism și mari importatori (ghiciți voi de ce) și mari sponsori ai tuturor (ghiciți voi ai cui) nu puteau practica puțină speculă că deh e an electoral și punguțele plâng. De ce nu puteau? Simplu, din cauza Mării Egee, Ionice, Adriatice, Tireniene, Vienei, Parisului etc. La ceas de seară, la un șpriț se intrebară dacă Arafat numără teste, atunci poate și COVID-19 devine patriot și crește. Și crescu și pa Egee și punguțe se umplură și-ale noastre la Mamaia se goliră. Morala? Noi acasă, ei afară! Alții „e” de vină!", a mai scris medicul.

„Marea sarabandă la manipularea testelor și raportărilor! Nu vom sucomba de COVID-19, dau scris! Trebuie să revitalizăm economia, să repornim sistemul sanitar la capacitate maximă, să reconstruim sistemul educațional. Un virus, oricât de „abil” ar părea, nu poate aboli drepturile și libertățile fundamentale, nu poate rescrie istoria, nu ne poate fura viața și viitorul. Aveți încredere în normalitate și firesc!”.

Sinteză!

,,Avem un virus ce a produs controverse serioase în lumea științifică, societate și chiar parlament. Ce soluții avem pentru a conserva sănătatea fizică și mentală a românilor în aceeași măsură cu drepturile și libertățile fundamentale?

În primul rând adevărul științific și neutralitatea politică mai presus de orice.

Guvernanții foarte atenți, un ochi la ce se întâmplă afară, unul în țară pentru protejarea sănătății populației și repornirea economiei cu respectarea „ad literam” a constituției, drepturilor și libertăților fundamentale ce constituie baza democrației noastre.

Medicii profesionalism, adevăr, empatie și verticalitate!

Cetățenii responsabilitate, echilibru, respectarea legii și a măsurilor firești de prevenție:mască în spații închise, aglomerate, evitare aglomerații, distanțare epidemiologică și mai ales protejarea grupelor de risc.

Românii au nevoie de profesionalism, empatie și transparență din partea guvernanților, nu de amenințări și va fi bine! Și încă ceva, tocmai bâlbele, lipsa de transparență, amenințările, testările, raportările neprofesioniste și comunicarea catastrofală a măsurilor luate de autorități alimentează teoriile conspirației.

Toți medicii cred și știu că există un virus, mai multe tulpini cred , dar nu au voie să se joace cu el și cu soarta noastră în niciun fel! Toți trebuie să fim maturi și echilibrați.

,,Sănătatea, Constituția,Drepturile și Libertățile nu sunt dușmani ci împreună, fundamentul vieții noastre! Să îl conservăm nealterat!”

SURSA :  Din Postari… Chirurgul Alin Gabriel Dragomir de la Spitalul Universitar București

"De la lume adunate şi iarăşi la lume date" (Anton Pann)

"Libertatea este dreptul de a le spune, oamenilor, ceea ce nu vor să audă !" - George Orwell

 Sursa: Prof. Valentina Lupu

Valentina Lupu - Derapaje cognitive

Aluzii glumețe la subiecte notorii

Derapaje cognitive

- Doctore, mă chinuie îngrozitor coloana. (Constantin   Brâncuși)

- Posteritatea va crede că am avut un singur ou. (Cristofor Columb)

- Prefer rima îmbrățișată.                                     (Veronica Micle)

- Duc o viață regulată; mă culc la șapte, mă scol la șapte.

(Alba ca Zăpada)

- Femeia model trebuie să fie tânără.

(Corneliu Baba)

- A fost nuntă cu dar, dar  nu cine știe ce! (Zamfira)

- N-aveți, cumva, un foc?

(Nero)

- Și totuși, se  învârte !

(Galileo Galilei la un chef)

- Suntem rude, dar foarte  îndepărtate.

(Frații Grimm)

- Eu sunt o excepție: mi-am făcut carul vara.(Nicolae Grigorescu)

- De când cu politica, am  tras poezia pe linie moartă.

[A.(carul) Păunescu]

- Justiția noastră este bolnava.

(un doctor în drept)

- Am fost corigent la  zoologie și literatură .

(La Fontaine)

- Am oscilat între Școala Ardeleană și Școala Militară.

(Petru Maior)

- Aria cercului se bucură de o celebritate nemeritată.

(Giuseppe Verdi)

- Noi vrem pământ!

(un  extraterestru)

- Nu intrați în marile Complexe cu soția.

(Freud)

-Am picat la  țanc!

(Aurel Vlaicu)

- Tabloul lui Dali este lipsit de simboluri. (Mendeleev)

- Într-un triunghi conjugal, ipotenuza este iubita la pătrat.

(Pitagora)

- Când pun mâna pe un roman bun, nu-l las până nu-l termin.

(Cleopatra)

- Cartea mea de căpătai este “După douazeci de ani”.

(Silviu Brucan)

- Mă duc să mă caut.

(Fiul ratacitor)

- Aștept Ziua Recunoștinței.

(Penes Curcanul)

- Ce mică-i lumea!

(Gulliver în țara piticilor)

- Nu-mi fac planuri de viitor.

(Nostradamus)

- Toți oamenii de valoare au zburat din România. (Henri Coandă)

- De fapt, la țară eu n-am vară, ci un văr.

(George Topârceanu)

- Vrem sa ne păstrăm limba și portul.

(un constănțean - Radu Mazăre)

- Ca orice om, am fost și eu la strâmtoare. (Magellan)

- Marile cuceriri le-am făcut în moteluri.

(Gingis-Han)

- Eu stau, tu stai, el stă.

(Imnul de stat)

- Oștenii mei, astăzi avem exerciții de tragere. (Vlad Țepes)

- Am ajuns în America  pentru că m-a trimis nevasta după cartofi.

(Cristofor Columb)

- Forma mea de protest este demonstrația. (Pitagora)

- Nu sunt de acord cu femeile care își spionează bărbații.

(Mata-Hari)

*     *     *     *     *

IRINA LUCIA MIHALCA - Întâlnirea

Întâlnirea

Jocuri de linii, de umbre, de lumini, clare,

fără egal, plutesc pe-obraz,

se întrevăd prin lazuritul din priviri.

Regină devine, pentru o zi, în frumuseţea

colorată în nuanţe aurii, melancolice

- culori cum n-ai mai văzut -,

împrăştiate, ca un abur,

pe pânza care-ţi captează inima!

Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, spre cer.

Mii de vise, cu ochii deschişi

pentru poveşti de fericire!

Mii de vise, frumoasă reverie, două fugi spre-acelaşi punct!

Farmec şi fermecător! Ai nevoie de timp

pentru-a asculta, a observa,

a contempla

şi a iubi o lume mai bună,

pribegi trecători prin viaţă, ca nişte inimi!

La intervale regulate, totu-i simbol,

traversează spaţiul încântător.

În spate, pădurea de copaci mângâie peisajul paradisiac.

O paletă de culori întrepătrunse subliniază

o clipă nostalgică

de adaptare la un alt ritm!

O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă

a susţinut

un cap cu bucle de-abanos.

În intenţie, o minune, o bucurie divină!

Cu vârful degetelor abia-i atingi braţele,

acoperite de voaluri diafane de un mov vrăjitor.

Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-ntr-o parte,

de o delicată candoare!

Iubirea care rămâne!

O prinţesă de ieri şi de azi!

Ah, soarta mea!

Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.

Credinţă şi mister! Ardentă apropiere!

În imagine, un întreg univers - picături în mişcare,

potirul cu mir, un portret,

o pictură discretă, realistă-n splendoare!

Privind-o în adâncuri - o tainică durere,

istovitoare sete, nelinişti înfloresc.

Povestea călătoare

emană parfum suav de floare.

Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai ascuns.

Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi,

dar, crezi sau nu,

primăvara

este fără frică, mereu inocentă!

IRINA LUCIA MIHALCA

Gheorghe Constantin Nistoroiu - TRAIANII noştri DACI

TRAIANII noştri DACI

(partea a II-a)

Gheorghe Constantin Nistoroiu

   „Creştinul trebuie să respecte trei valori:

   Patria-care-ţi asigură hrana trupului;

   Neamul-care-ţi dăruieşte hrana minţii;

   Biserica-care-ţi asigură hrana sufletului.”

              (Dr.TRAIAN TRIFAN)

      PROTO-DACUL-PELASGUL a fost, este şi va fi aşezat de Dumnezeu în Faşa Creaţiei Sale, într-un Areal cu adevărat divin: CARPATO-DANUBIANO-PONTICO-EUXIN.

   După ce a primit binecuvântarea din Cerul preamăririi a făcut din Maria, Stâlpul Bisericii Mântuitorului Hristos şi Temelia nepieritoare a Neamului dacoromân.

   A luat cu grijă şi cu sfială din elementele naturii o parte din frumuseţea Creaţiei divine oglindită în ele şi a brodat-o pe regalul său port popular, urzindu-l pururea ca datină.

   Apoi, a surprins limpezimea surâsului din susurul apei, armonia din şoaptele Codrilor, arpegiul din adierea brazilor, sunetul din revărsarea cascadei, frecvenţa din freamătul frunzelor, madrigalul din mireasma florilor, gama din tremurul ierbii, portativul din mlădierea sălciilor, ritmul din turuitul turturelei, refrenul din trilul ciocârliei, măsura din viersul mierlei, octava din rapsodia rândunicii şi a întocmit magistralul şi divinul Tezaur folcloric.

   A primit în Dar de la Heruvimi focul mistic, ruga fierbinte, necuprinderea isihastă, veghea şi locul cel mai apropiat de Dumnezeu între rase, seminţii, popoare, neamuri şi naţiuni.

   De la Serafimi a luat răbdarea, înţelepciunea, clarviziunea,  curajul, expresia slujirii.

   Arhanghelii i-au pus în năframa ursitei, Dorul după Logosul divin, Coiful căpeteniei, Spada dreptăţii, biruinţa în jertfire, flamura Eroului, aura martirică, buna vestire, solia păcii.  

   Ingerii l-au împodobit cu nimbul iertării, l-au legănat în mireasma cântării celeste cu sublimul ei liturgic presărându-i pe frunte psalmii întru lauda şi mărirea Maicii Domnului.

   Celelalte cete de îngeri s-au întrecut în a-i împleti în cununa frumuseţii, bărbăţiei, dârzeniei şi demnităţii, suspinul, fiorul, flacăra, bucuria, lacrima, îmbrăţişarea şi dorul de Acasă.

   Iisus Hristos-Mântuitorul lumii i-a îngăduit purtarea Crucii Sale în crucea sa, ca semn al demnităţii, l-a încins apoi cu libertatea sfântă brodată pe adevărul ortodoxiei, atârnându-i pe umerii largi, neînconvoiaţi hlamida iubirii, iar în mână dreaptă şi vânjoasă sceptrul nemuririi.

   * Traian Chelariu/ Traian Colhan/ Traian Trifan

 TRAIAN Chelariu (1906-1966), poet cult de o mare sensibilitate mistică creştin-ortodoxă.

   Traian Chelariu şi-a urzit în plămada sufletului său ales, răbdarea cea mare a dacoromânilor-hotar de veşnicie, suferinţa prelinsă din Legendele şi Baladele strămoşeşti, dăltuidu-şi tenace caracterul de cremene şi zelul demnităţii legendare al daco-valahilor în care a aşezat cu multă evlavie, Icoana Neamului peste care răsare Aura biruitoare a Mântuitorului Iisus Hristos.

                                   Baladă pentru binecuvântarea ţării de mâine

   Nu ne-am pierdut sub cerul strămoşesc/ suntem şi azi şi mersul ni-i deschis;/ în rând cu noi meleagul şi-l păzesc/ acei cărora-ntreg li l-ai prezis.// Dar am urcat cu turmele spre tine,/ tot zorul nostru-i numai către bine,/ iar dacă graiul, uneori sărac,/ l-am strâns în cântec şi-l purtăm spre leac,/ el ni-i legenda care va rămâne,/ şi Tu o ştii tot pe pământul dac-/ blagosloveşte-i zilele de mâine.// Dar am purces din codri şi coline/ tot zorul nostru-i numai către bine/ şi străjuim, cum Ţie Ţi-i pe plac/ ogoru-n care voievozii zac/ şi care ne dă grâul pentru pâine,/ Tu însă-l ştii că-i tot pământul dac,-/ blagosloveşte-i zilele de mâine.// Mileniile milei doar sporesc,/ statornic nu e nici un paradis,/ numai cuvântul cel dumnezeiesc/ prin Fiul Tău pe care l-ai trimis.// N-am vrăşmăşit hotarele vecine,/ tot zorul nostru-i numai către bine./ De-a pururi neamurile se prefac/ şi zodiile se supun şi tac,/ dar ce-ai vrut Tu, netrecător, rămâne/ pământul nostru tot mai este dac,/ blagosloveşte-i zilele de mâine. ( Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1, 1941)    

    

   TRAIAN Colhan (1915-), s-a născut în ziua Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, în localitatea Brezoi a judeţului Vâlcea, în familia destoinicului Pavel şi a inimoasei Elizabeta, în anul 1915. Părinţii săi ocupau ca stare socială o poziţie de mijloc. Şi-a schimbat domiciliul se pare în satul Laz de Alba. După ce termină Şcoala generală, urmează Liceul Industrial, ajungând un remarcabil desenator tehnic. Face stagiul militar lăsându-se la vatră cu gradul de Sergent. S-a angajat la Braşov la fabrica de avioane I.A.R. Fire dârză, cinstit, deştept, frumos, integru, talentat ca povestitor. Încropeşte o poveste imaginară în al cărei scenariu aşează prinderea şi uciderea a doi bolşevici. S-a opus pe faţă tăvălugului comunist care se prăvălea cu ură atee peste Ţara noastră creştină. La o percheziţie descinsă de securitate i s-a găsit relatarea cu sovieticii şi l-au arestat. Bolşevicii l-au luat să-l judece la ei, dar la graniţă le-a scăpat. N-a durat mult evadarea fiindcă l-au prins otrepele cărămizii de la noi. Este arestat de la domiciliul Cugir-Hunedoara, condamnat în 7 Aprilie 1949 şi graţiat în 1964. Traian avea mare evlavie la Fecioara Maria. Faptul că avea la activ o evadare l-a pus în celula din Zarcă cu alt evadat, părintele Nicolae Grebenea. Traian aveau mulţi apropiaţi printre saşi şi săsoaice. Când au venit bolşevicii Colhan i-a sfătuit pe mulţi să-şi ascundă fetele, dar fără succes. Iată ce ne povesteşte părintele Grebenea despre eroul său, camaradul de celulă: „Colhan a convins pe părinţii a patru fete să le lase să le ascundă el. Le-a îmbrăcat în costume naţionale româneşti şi a plecat cu ele în satul lui... În Laz le-a dus la o mătuşă a lui ce avea casa tocmai în marginea satului şi au rămas acolo un an de zile. De mâncare trimeteau părinţii lor. Şi aşa au scăpat toate. L-am felicitat pe Colhan pentru această frumoasă iniţiativă.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric. Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 262)

   Într-o zi a avut şansa să descopere pe o coajă de săpun alfabetul morse trimis de prinţul Alecu Ghica. Astfel, Părintele şi-a început activitatea de dascăl: „Predam pentru el (Traian) istoria României cu referire specială la istoria Transilvaniei, geografia, româna, unde interesa litaratura, religia, cu povestiri ale pildelor şi parabolelor Mântuitorului, etc.” (ibid., p. 263) (Fişa Matricolă Penală/ Anul 1949/ 04.07/ Dosar 171/ 50 Aiud).

   Mărturiile lor brodate în mărturisiri de taină comprimă o istorie a rezistenţei creştine anticomuniste, tumultoasă prin înşiruirea evenimentelor, înălţătoare prin demnitatea faptelor, cutremurătoare prin verticalitatea şi puritatea eroilor, izbăvitoare prin jertfa lor mistică.

    TRAIAN Trifan (1899-1990)

   În Lancrămul marelui filosof Lucian Blaga, la cumpăna dintre veacuri s-a născut unul dintre cei mai renumiţi fii ai demnităţii româneşti, din judeţului Alba, TRAIAN Trifan. După absolvirea gimnaziului, a continuat liceul în componentă germană, maghiară şi românească la Sebeş, Sibiu, Blaj şi celebrul Colegiu braşovean Andrei Şaguna. Vitregia războiului mondial l-a înrolat în armata austro-ungară duşmana naţiei sale, fiind trimis pe front în Albania. După întregirea Patriei a urmat şi absolvit Şcoala Militară de Artilerie-Bucureşti, devenind sublocotenent, apoi urmează Facultatea de Drept din Cluj, îşi i-a licenţa şi doctoratul, profesând avocatura în Braşov. S-a căsătorit cu Elena Scholtz, din care s-au născut Ileana şi Maria. Îl cunoaşte pe Ion Moţa, care-l impresionează şi se înrolează naţionalismului creştin ortodox. Cunoaşte represiunile dictaturii carliste fiind întemniţat la Jilava (1934), Vaslui (1938), apoi concentrat în armată. Sub guvernul Antonescu devine prefectul Braşovului, alături de camaradul său Marian Trifan, şeful judeţului. Rebeliunea din Ianuarie 1941, îi aduce o condamnare de 16 ani, fiind „recrutat” pentru fioroasa temniţă Aiud, unde va deveni alături de confratele său Marian Trifan unii dintre marii mistici ai închisorilor. „Aveau o trăire de chilie mănăstirească, mărturisea colegul lor de suferinţă părintele Traian Belu. Se citea pe faţa lor o linişte, însă convingătoare. Educaţia lor venea mai de demult. Amândoi se bucurau de o mare stimă din partea noastră şi respect din partea gardienilor.” (apud. Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor 28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2015, p. 138)

  

   În închisoare a venit peste ei o altă mare năpastă, trimiterea pe front „pentru reabilitare”, ordonanţă emisă de generalul Antonescu, constituirea la Sărata a sinistrelor „Batalioane ale morţii”, căruia Traian Trifan, liderul celor care au luat atitudine demnă de român, de creştin ortodox, supranumit de faptele sale morale „Bradul care se frânge, dar nu se îndoaie”,  îi răspunde în scris ca un mare Cavaler trac ce se dovedea: „Domnul Mareşal Antonescu a hotărât să se dea posibilitatea condamnaţilor de drept comun şi celor politici să se reabilitaze luptând pe front la unităţile constituite aparte... Mergerea pe front împotriva comunismului este o onoare pentru orice naţionalist. Traian Trifan are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui... Plecarea pe front se face de la închisoare. Deci nu românul pleacă să-şi facă datoria, ci ocnaşul.” (Mărturisesc... Robul 1036, Ediţie îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, p. 72)

   Firea temerară, conştiinţa de cremene, demnitatea dârză, iubirea jertfelnică, adevărul revelat, dreptatea socială, cultul ortodox, libertatea creştină, urcuşul mistic l-au purtat înspre calea duhovniciei, alăturându-l marilor asceţi, faimoşilor isihaşti, după cum mărturisea Gheorghe Dragon: „A purtat lumina spiritului, ne-a pus în contact cu cerul, cu Iisus, cu Preasfânta Fecioară, cu doctrina creştină a Bisericii noastre. Printr-o viaţă de rugă şi asceză a acestui monah între monahi, a cultivat verticala creştină, creând prin discipoli mucenici şi cuvioşi, o şcoală care a cuprins toate închisorile.”  (Cezarina Condurache, op. cit., p. 139)

   Suferinţa şi jertfa, iertarea şi ruga, crucea şi onoarea, iubirea şi credinţa care l-au însoţit în cei 21 de ani de temniţă, l-au întărit, l-au renăscut, l-au înnoit, l-au înnobilat în spirit şi demnitate, fiind gratulat de către un alt mare camarad care a petrecut aceleaşi virtuţi în cei 22 de ani de umilinţă, tortură şi batjocură, pătimitorul Virgil Maxim, drept „erou al demnităţii creştine româneşti, în veacul XX.” (ibid., p. 142)  

   În lucrarea sa, posttemniţă  Mărturisesc... Robul 1036, Traian Trifan a elaborat un adevărat curs de teologie mistică, un veritabil îndreptar ortodox. Pe 12 Aprilie 1990, printre norii însângeraţi care s-au abătut peste cerul României sale dragi, a plecat la Mântuitorul său.

   

( fragment)

      Fond de carte: Arhiva Dumitru Ionescu-Bucureşti.