luni, 30 ianuarie 2012

Pe urmele lui Zenon








Prefata
"Mariana Gurza ne invită într-o călătorie în care  recrează cu intensitate adâncurile şi înălţimile experienţei umane şi ne face să vedem cât de extraordinară este viaţa noastră de zi cu zi.

Titlul antologiei ne sugerează că este vorba de o recreare a unui stil neconvenţional antic grecesc care ne încapsulează în mitul lui Zenon din Eleea (490 - 430 î.Hr.) şi într-o manieră originală, subtilă, profundă şi de modă veche, autoarea ne propune spre încântare o  colecţie de trăiri şi transmutări lirice.
Această colecţie are treizeci şi cinci de poezii alese. Poemele Marianei Gurza, strălucit artizanale sunt perceptive la peisajul natural şi întrebările fundamentale ale vieţii şi ale morţii.
Acest volum oferă textul românesc, original şi omologul său în limba engleză pe pagini faţă în faţă. Traducerea lui George Anca surprinde cu ochi de şoim splendoarea originalului,  transmite cu măiestrie frumuseţea poetică şi ritmul folosit, precum şi complexitatea adâncimilor limbii autoarei Mariana Gurza.
O profundă poezie de iubire...senzuală, muzicală şi delicată."
Ben Todica

Foreword
The title of anthology suggests that it is question of recreation of an ancient unconventional Greek style which encapsulates us into the myth of Zeno from Eleea (490 – 430 BC) and in original, subtle, profound and old fashioned manner, the author proposes to our delight a collection of lyrical feelings and transmutations.
This collection has thirty five chosen poems. Brilliantly crafted, poems of Mariana Gurza are perceptive to natural landscape and fundamental questions of life and death.
This volume offers Romanian original text and its homologue in English on opposite pages. Translation of George Anca surprises with hawk eye the splendor of original, transmits with mastery poetical beauty and used rhythm, as well as complexity of language depth of author Mariana Gurza.
A profound love poetry... sensual, musical and delicate.
Ben Todica




Pe urmele lui Zenon


            Am prins tristeţea-n mâini
            şi-am înveşmântat-o-n lacrimi.
            I-am dat bineţe surâsului
            şi am închinat pelin
            în cupe de nostalgie.
            Mi-am prins dorul în plete
            şi i-am dat culoare nopţii,
            apoi,
            am fugit...
            Mă temeam.
            Alergam înfrigurată
            spre un sfeşnic  pribeag
            întocmai ca Zenon.
            Ne-am surprins amândoi
            în noapte întrebând...


 


      Coperta: Eric Bi Chen






marți, 24 ianuarie 2012

My little song of the morning



MY LITTLE SONG OF THE MORNING
To my wife Mingming, two years before marriage


Come!
I don't know why
And what qualities in you
Hide and reveal me
Only something in me
Understands your fragrance
When I watch you...

Near the piano
Voice of your eyes
Seduces roses redness
Nobody even rain
Has so tiny hands
When you touch me...

How big is the lightning strike
that falls on me
My chest can not
keep agony
Breath flows on lips
When you I...

My little song of morning
From Shanghai... hi!

(translated from Romanian by George Anca)






Micuţul meu cântec, al dimineţii...
   (Soţiei mele Mingming,    cu doi ani înainte de căsătorie.)


Vino!
Nu ştiu de ce
Şi ce calităţi din tine
Mă ascund şi mă dezvăluie
Numai ceva în mine
Îţi înţelege mireasma
Când te privesc...

Lângă pian
Vocea ochilor tăi
Seduce roşul trandafirilor
Nimeni nici măcar ploaia
Nu are mânuţe atât de mici
Când mă atingi...

Cât de mare este lovitura fulgerului
Care cade peste mine
Agonia pe care pieptul
N-o poate ţine
Respiraţia pe care buzele o simt
Când o ai...

Micuţul meu cântec, al dimineţii
Din Shanghai…, hai !



























1998 (婚前的二年)
我妻子的
--------------------------------
不曾相
不知道玫瑰含羞绽现
在你的照片里,钢琴边
我吻到了玫瑰的芳香
懂了你的眼神
过那盛玫瑰的
触摸了那鲜红嘴唇的吻
清晨露水的润
你那双纤的小手
每一个触动比雨滴还
当我从梦中醒
好似从你的唇中吸入清晨的氧气
可我的心像被雷打般的苦痛
我梦中的玫瑰 –在远方的上海
期待着你快快来到我的身边

Translated from English by Ming Ming Dong



Cheia


Pământul strămoşesc este altarul ţării.
Munţii şi dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintodeauna. Iconiţa este simbolul în care am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu pentru că mi-e frate. Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor sfinte, în buzunărelul copiilor şi în sufletul meu. Mi-a salvat viaţa de mai multe ori.
Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea nu mergea că aşa era în comunism, BISERICA ERA UN MUZEU! Dar în acest muzeu, în sufletul mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era membru de partid (ca să nu-şi piardă serviciul) dar seara înainte de culcare mama ne punea să spunem; Înger, Îngeraşul Meu, şi de aici porneau întrebările către ea, care n-avea încotro şi trebuia să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru, şi de cartea sfântă. EL este sursa vieţii şi al tuturor lucrurilor. Când s-a pensionat tata partidul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a abandonat ca pe mulţi alţii, apoi a venit revoluţia şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi murit de frig, de foame şi de singurătate.
Majoritatea ştiinţelor fug de Dumnezeu din principiu; se consideră ŞTIINŢE EXACTE (adică limitate) fără să recunoască că toate descoperirile sunt făcute printr-un dialog aprins şi pătimaş cu EL. Această pretindere este ca şi cum: copilaşul care învaţă să umble este ţinut de mânuţe de un părinte invizibil (grotească atitudine), dar din aroganţă, necunoştiinţă, mai intenţionat, cei din ţară (specialiştii) acceptă şi îi scot din şcoli ICONIŢELE, (când acestea ar trebui să fie liantul înţelepciunii, busola învăţămintelor şi al ştiinţelor – cheia pentru om), duşi fiind de nas de interesele egoiste sau intens orchestrate din AFARĂ – de alţi specialişti.
Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchia un popor? Ia-i identitatea!
Omul s-a deşteptat când s-a descoperit pe sine (a realizat că realizează) şi prin sine, (prin chipul şi asemănarea sa) pe Dumnezeu – a apărut CUNOŞTINŢA de ADEVĂR, CREDINŢA, IMAGINEA.
„Simbolul credinţei“ nu ne impune ci ne invită la a cunoaşte, ne invită la împărtăşire iar rolul bisericii este de a proteja şi facilita, nu de a dirija – pentru că Dumnezeu dialoghează cu fiecare în parte. EL nu are nevoie de mijlocitor. Multe religii şi secte sunt folosite pentru a ţine omul cât mai departe de Dumnezeu, să creeze confuzie între el şi ADEVĂR – să manipuleze: „Dumnezeu mi-a spus să vă spun…“ Nici eu nu cred într-un astfel de dumnezeu!
Cântecul, dansul, poezia, desenele de pe costumele naţionale şi toate simbolurile de tradiţie românească s-au născut din suspinele strămoşilor noştri, care nu fac altceva decât a-l întregi pe Dumnezeu în măreţia LUI. De a ne aduce cât mai aproape de ei, de EL, DE IUBIRE şi de copiii noştri. Simbolul trebuie onorat pentru că el e cheia identităţii noastre – IUBIRE şi PROTECŢIE. În numele TATĂLUI şi al FIULUI şi al SFÂNTULUI DUH, AMIN!
Isus şi Tatăl, Credinţa şi Speranţa, au rămas secretul fericirii mele.
De-a lungul vieţii am înfruntat tot felul de jivine şi cu cât m-am cufundat mai mult în jungla ei, ca să nu mă rătăcesc am folosit ICONIŢA, precum foloseşti muşchiul copacilor ca să te orientezi, pentru a-ţi găsi calea. În faţa prăpastiei adânci, pentru a trece, am folosit-o ca punte.
Când văd ICOANA, văd pe acasă, văd linişte, văd pace şi iubire. Ce se întâmplă acum în ţară este ca şi cum, cineva ar tăia toţi copacii pădurilor şi ar lăsa pustiu. O VIOLEAZĂ PE EA – pe ţara mamă – DEZONOREAZĂ ALTARUL UNEI ÎNTREGI NAŢIUNI! Diavolul îţi pune în mână o busolă electronică şi-ţi spune: Instrucţiunile sunt în cutie. Îţi trebuiesc doar baterii, deci caută un magazin să le cumperi. Şi până să te dezmeticeşti te transformi în ROBOTEL. Robotelul unei societăţi artificiale care se uită doar înainte. Ţi-ar place să trăieşti într-o societate care te învaţă doar să exişti şi care neglijează responsabilitatea pentru părinţii şi copii tăi? Lor le datorezi o viaţă! În asta au crezut ei şi în asta doreşti să creadă şi copiii tăi. Cum poţi avea o viaţă autentică dacă nu lupţi pentru credinţa ta şi a părinţilor tăi? România nu e ceva permanent, ca şi credinţa generaţii şi generaţii au luptat pentru ea, au riscat, au vărsat sânge pentru fericirea neamului şi sfinţirea locurilor. Pacea şi liniştea nu sunt cadouri, sunt rezultatul unei munci continue. Nu le lăsaţi să dispară. Nu renunţaţi la ICONIŢE. România e o luptă continuă!
Eu călătoream în jurul Australiei, prin 1985, într-o maşină nouă, capabilă să meargă 800 de km fără oprire. În acea vreme era o performanţă tehnologică. Deci, eram în concediu. La un moment dat se opreşte motorul. Parcursesem 300 de km şi mai aveam o sută până la următoarea staţie de benzină. Afară erau 52 de grade celsius şi pe şosea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea. Asfaltul prăjea fiecare strop de sudoare ce-l picuram şi nu puteam înţelege de ce s-a terminat benzina, „S-o fi evaporat?“ mă întrebam, „dar nu chiar în cantitatea asta“, şi pe urmă am realizat că în urmă cu 300 de km am fost cu ea la un garaj pentru serviciul de garanţie, (cinci mii de km) şi fiind un produs nou, băieţii (fără experienţă) au dereglat-o. Eu! Ce să fac acum? Mă topeam de cald, devenisem nervos, şi mă gândeam la scheletele maşinilor şi al animalelor ce le întâlneşti destul de frecvent de-a lungul traseului, abandonate pe marginea drumului de proprietari şi mă gândeam ce bună ar fi fost acum o canistră cu benzină, de rezervă, în portbagaj. Eram la trei mii de km de Melbourne. Nu erau telefoane mobile pe acea vreme şi cum mă frământam iată că apare o maşinuţă care venea din Victoria, care îmi oferea un bidonaş cu 4l de benzină (oamenii au o calitate deosebită din născare: se ajută la greu), pentru care omul nu vrea bani şi îmi urează: „Domnul fie cu tine!“ şi pleacă. M-am răcorit un pic. Pun benzina şi mai conduc vreo 40 de km după care mă aflu din nou în aceeaşi situaţie. Era de acum ora patru spre seară. Începuse zăpuşeala. La vreo sută de metri se vedeau urmele unui lac, în care, pe fundul crăpat de soare, se vedeau câteva vaci uscate. Mă gândeam de acum la mama şi tata în România şi la soarta care ne-a adus atât de departe unii de alţii. „Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă usuce în pântecele Australiei“ îmi spuneam. Mi-era de acu sete. Apa se terminase. Doamne, Dumnezeule Doamne dacă mi se întâmplă ceva? Ştiu ce urmează în astfel de situaţii din auzite: îşi perzi conştiinţa, delirezi etc. Deschid bordul să caut ceva de scris. Să scriu părinţilor mei şi să le spun cât de mult îmi lipsesc. Să le scriu tuturor celor pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii. Tot căutând dau peste iconiţa Maicii Domnului cu fiul. O iconiţă argintie de 4 pe 5 cm pe care am primit-o la catedrala din Timişoara împreună cu un sărut de la Adriana. Ti, ti, ti un claxon mă întrerupe. E un Jep. Oprete, şi din el coboară un grup de două familii. „Ce ai păţit?“, mă întreabă şoferul. „Am rămas fără benzină“. „Mare noroc ai că de obicei pe aici nu trece nimeni cu zilele şi dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din Adelaide la gară la 50 de km de ferma noastră puteai să ajungi şi tu ca vacile de colo. Eu nu pot să scot benzină din Jep dar am să mă întorc la fermă că nu-i aşa departe şi am să-ţi aduc o canistră şi mergi cu Dumnezeu.“ E ATÂT DE IMPORTANT SĂ ŞTII CĂ NU EŞTI SINGUR PE LUME.
Şcoala nu este o BASTILIE cu pereţi goi şi reci, nu este o crescătorie de găini unde important e produsul. O şcoală trebuie să conţină totul şi în mod egal – fără ierarhi în cunoştiinţe şi materii. Şcolile cele mai căutate din vest sunt şcolile în care se predă religia. Sigur materia Religie este cea mai complexă şi neînţeleasă dintre toate. Cea mai înălţătoare. Şi de aceea le este frică unora de ea. Le este frică de ICONIŢĂ pentru că ea e învăluită în istorie şi mister, e cheia tuturor în mod egal. Ea e cheia spre Dumnezeu.
Nu trebuie să predaţi religie în şcoli ca să aveţi o iconiţă pe un perete împreună cu bustul lui Decebal sau capul de zimbru… Iconiţa este parte din tezaurul nostru spiritual. Dacă suntem treji nu trebuie să ne fie frică de ea. E doar o cheie. Şi ce cheie!!! E CHEIA ALTARULUI!

Ben TODICĂ


Literatura ca instrument


Muzica se pare ca e cea mai perfecta forma de comunicare. Atunci cand scriu e bine sa nu uit aceasta desvaluire. Animalele si chiar plantele sunt atrase de culoarea sunetului. Daca extraterestrii ar veni sa ne cunoasca, sau sa ne vaporizeze i-as intampina c-o doina la fluier, decat nonsensul de translatoare si decodoare ultramoderne. As fi acuzat de aventura?
In literatura avem nevoie de aventurieri, de vizionari, de sinceri, care sa schimbe directia si forma de exprimare din text, Sunt suspicios cand un autor imi spune ca lui ii e atat de usor sa scrie si ca de fapt totul nu e decat o joaca si ca el scrie pentru ca e obligat sa produca la comanda, la norma – doctorii sa aibe o suta de bolnavi pe masa, groparii au norma si ei si daca nu; trimit dricul pe autostrada sa mai produca cativa etc.
“La inceput a fost cuvantul…” De ce am dori sa scriem cum scriu, sau, au scris altii? De ce nu ne multumim cu ei? De ce nu incercam sa scriem ceva, cumva si cum nu a mai scris nimeni vreodata? De ce specialistii si criticii nu ne incurajeaza sa iesim din monotonia in care suntem inglodati de sute de ani? In muzica, pictura, dans, teatru, film etc. suntem ajutati sa experimentam si in functie de ‘nou’ suntem apreciati. Nu in literatura. In literatura esti lovit peste degete daca deviezi, daca incerci sa o reinventezi.
Dupa ce am stabilit normele literare inainte de a incepe a scrie, e revolutionar sa intru in pielea compozitorului, a pictorului, a transcendentualului sa ma transport in noua lume, sa ma asez in locul pentru care am fost destinat sa traiesc lucrarea, s-o simt emotional.
Intelegerea si simtirea emotiilor e mult mai comuna decat descrierea literara traditionala care din nastere e legata de loc deci limitata din inceput.
Limba Romana e cea mai bogata limba din lume. Cea mai evoluata, cea mai clara – ‘High Definition’. Din pacate nu stim s-o folosim la propria-i valoare. Ai o mare poveste in minte dar cand ajungi la creion te cramponezi si incepi sa dai vina pe limba. Credeti ca Bach s-a sculat a doua zi dis de dimineata si a exclamat: ‘Ba ce misto “cantata” am scris aseara!’ sau Motzart cu requiemul in D minor?
Nu fratilor! Dialogul cu sursa divina E SINCER – daca vrei sa ai o experienta total noua.
Intentia scriitorului conteaza: poti fi un profesionist, poti fi un sarlatan sau poti fi un ‘adevarat’. Un scriitor sincer compune si o sentinta pe zi daca e adevarata.
Daca SUNA.

Ben TODICĂ

Istoria noastră, a emigranţilor trebuie transmisă


Istorie e ceea ce facem, ceea ce scriem. Daca intrebi pe cineva in strada despre istoria scrisa ei iti vor raspunde ca sunt evenimente inregistrate si ansamblate cronologic pe hartie si ca lectura lor e plictisitoare.
S-o facem atractiva istoria trebuie transformata in arta, asternuta pe hartie precum o poveste adevarata plina de emotii si sentimente umane. Daca povestea e trista avem obligatia sa-l transpunem si pe cititor in acea stare. Daca e vesela – radem impreuna.
In drumul nostru, despartirea si revederea trec printr-o perioada de inexactitati – confruntari cu monstrii, rataciri, ganduri disperate, dezamagiri, intuneric, si in final reinoiti de calatorie triumfam. (Un roman se desparte de tara. Acest act ne ajuta sa ne cunoastem si sa realizam cine suntem. Este metafora emigrantului. Daca incepi sa gandesti metaforic si sa privesti metaforic descoperi lumea de dincolo – lumea visarii de care mai toti avem nevoie.) De multe ori, pentru ca nu ne putem gasi locul, ne intrebam: “Oare ce caut eu aici ? Am crezut ca e suficient ca-ti cunosti adversarul dar m-am inselat. Secretul sta in a te cunoaste pe tine insuti ! Si atunci unde raman copii nostrii ? Captivati fiind de tehnologie si fast food, forta imaginativa li s-a asociat in favoarea placerilor rationale cu profit instant, lucru care ii forteaza pe autorii din ziua de azi sa gaseasca tehnici noi de exprimare.
Este o mare diferenta intre cultura noastra, a primilor veniti si cea a copiilor nostrii, nascuti si crescuti aici in diaspora. Un mod de a ne cunoaste este de a patrunde in metafora partilor. De ce ? Pentru ca intr-o zi se vor intreba “cine sunt ?” si “de unde vin ?” De aceea ei trebuiesc incurajati sa viseze – sa aibe sansa de a se cunoaste si spiritual in timp si spatiu.
Noi descoperim si acceptam adevarul nu din spuse dar din experiente. Experienta unei piese de teatru te poate maturiza cu o banala conversatie ! Cu ajutorul instrumentelor de virtuozitate si cu talentul sau Ioan Miclau, a luat si combinat ideile cele mai simple cu amintirile si povestile oamenilor, ca prin amestecul lor sa creeze ceva nou:
Comedia “Mitrea Sucitu si mireasa “, care poate fi vazuta nu numai pentru ceea ce se intampla pe scena si pentru ceea ce isi spun personajele, dar si pentru a descoperi cine sunt si ce i-a adus in starea de fata pe eroi, si in felul acesta sa descoperim adevarul despre noi si trecutul nostru. Toti suntem interesati in aflarea lui si cu atat mai mult romanii din diaspora. Aceia care au fost nevoiti sa isi paraseasca tara, sa adopte o alta, sa invete o noua limba, cu alte povesti. Sa invete sa priveasca viata prin prisma meta- forelor noii tari. Aceasta incrucisare, aceasta rafinare a emigrantului este cheia vietii unei mari si vii experiente culturale. Autorul devine misterios si uneori ironic prezentand atat de complexele adavaruri comuniste sub forma unei piese de teatru a carei actiune se petrece intr-unul din satele colectivizate ale Romaniei. Este un bun observator al moftului oranduirii, al noilor obiceiuri create de noile clase de asupriti si asupritori. Cunoaste multitudinea siretlicurilor generate de sistem si de situatii. Ioan Miclau, a fost inconjurat de miturile timpului, de dorintele oamenilor si de visele acestora, care se vad unite ( cu ajutorul imaginatiei sale) in lucrarea sa.
Sunt multe motivele pentru care un specialist sau consumator se grabeste sa arunce in “uitare” un manuscris sau o pagina, unu: nu cunoaste locul de unde vine povestea; doi: uraste continutul, limbajul si persoanele, si trei: uraste autorul sau pe sine insusi pentru ca nu este capabil sa se identifice cu simtamintele autorului sau sa intre in rezonanta cu metafora folosita pentru ai spune cine e si sa-i dea confidenta.
Miclau culege toate situatiile si se adaoga lor cu interpretatea sa si sentimentele cu care a ramas, ca sa ne faca sa le simtim ca el – fara violenta sau cuvinte murdare. Fiecare spectator contribuie la finalizarea ei cu experienta si cunostintele vietii sale – devenind coautor. Asa se complecteaza orice creatie. O piesa de teatru pe hartie e ca un svhelet la care regizorul vine cu plastelina colorata si creaza un corp impunator, cu forme elegante si expresive caruia in final prin puterea imaginatiei, spectatorul ii pune sangele in miscare dandu-i viata. Ce este o lucrare care nu seveste nimanui ? Ea nu exista. Datoria noastra este ca sa participam la complectarea ei. De aceia gasesc ca e important sa ne cunoastem, sa invatam din experientele trecutului, sa devenim intelegatori si sa gasim o balanta interetnica. Pentru ca numai atunci vom fi bogati si puternici cand vom fi capabili sa ne salvam fiinta. Daca dorim sa intelegem cine suntem va trebui sa participam la complectarile lucrarilor artistilor nostri, devenind co-autori. Vorbim si visam la globalizare, care nu este altceva decat o reflectie virtuala a iubirii, a vremilor primare si a creatiei prin iubire de oameni. Tot universul o simte Hai sa respectam aceasta iubire !”

Ben TODICĂ

Povestea vasului crăpat


(culeasă din folclor)
O femeie batrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gât. Un vas era crapat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa preluata de la izvor.
La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea doar pe jumatate.
Timp de doi ani, asta se intimpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineinteles, vasul bun era mândru de realizarile sale.
Dar bietului vas crapat ii era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rau ca nu putea face decât jumatate din munca pentru care fusese menit!
Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, dupa cum credea el, i-a vorbit intr-o zi femeii lânga izvor: “Ma simt atât de rusinat, pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pâna acasa!”
Batrâna a zâmbit, “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu?” “Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem spre casa, tu le uzi.”
“De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa (generos, ‘mina-sparta’), n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa.”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Insa ‘crapaturile’ si defectele ne fac viata impreuna atât de interesanta si ne rasplatesc atât de mult!
Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce este bun in ea.
DECI, pentru prietenii mei: va urez sa aveti o zi buna si nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastra a drumului!
Morala: Crapatura vasului (generozitatea excesiva, risipa pentru altii) nu inseamna sfârsitul si esecul, ci o posibilitate de a face ceva diferit ! Si cindva, sau la urma, iti vei numara binecuvântarile presarate pe drum, ici si colo……
Ben TODICĂ

De ziua mamei

 
Sper că o să îţi aduci aminte de mama ta. Cel puţin de ziua ei. Aduţi aminte de ea.Pentru că sincer să fiu, tu nu ai fost chiar atât de drăgălaş în scutece, în cărucior, pe stradă. Dacă nu, nu ar fi fost ea – măicuţa ta – nimeni nu s-ar fi sinchisit de tine.
Ai învăţat tare grei să mergi la oliţă. Treceai prin fazele astea ciudate, când nu voiai să mănânci nimic altceva, decât pâine cu untură, sau prune. Erai gălăgios, ţipai toată ziua, o loveai, o muşcai. Da, e adevărat. Nu te ascunde că ai lăsat urme. Se văd şi azi.
Dar ea te-a iubit oricum, pentru că ea, era mama ta.
Cântai toată ziulica. Aveai o cămăşuţă pe tine până la buric. Desculţ şi cu funduleţul gol, îi trăgeai de suna toată valea – ca la horă. De câte ori deschideai gura, erai admirat mai ceva ca Dacian. Ea te sorbea din ochi.
Tot ce îşi dorise în viaţă mama ta era să te vadă cântând – pe scenă – în ansamblul casei de cultură. Asta-i tot ce îşi dorea ea, măicuţa. Dar tu nu ai mai fost interesat în muzică, ai abandonat-o, i-ai rupt inima, şi acum e prea târziu. Nu poţi să-i mai faci pe plac. Asta este cu adevărat ce a visat ea. Da. Asta a fost visul mamei tale – un Nicolae Herlea. În schimb tu ai dezamăgit-o, i-ai frânt inima.
Ţi-a spus vreodată mama ta cât de slab erai la învăţătură? Cum se chinuia să-ţi faci temele? Cum asculta cu răbdare plângerile profesorilor? Să te ajute, ţi-a plătit ore şi ore de meditaţie. În ajunul examenelor te-ai dus şi ai jucat fotbal, ai băut apă rece şi ai făcut aprindere la plămâni. Ea te-a purtat săraca pe la specialişti, a umblat peste tot. Te-a cărat tot drumul prin viaţă, iar tu nici măcar nu ţi-ai dat seama.
Mare a fost mama ta. Da. Mama ta. Şi tu ai dezamăgit-o.
Tot ce şi-a dorit ea a fost să te audă cântând, să te vadă pe scenă, să te admire cu toţi cei pe care-i cunoştea, să fie mândră de tine. Iar tu să fi fost un mare cântăreţ de operă pe care ea îl admira deja în visele ei – în visul pe care-l trăia îngrijind de tine. Asta a fost puţinul pe care şi l-a dorit de la tine: să-ţi mulţumească din când în când, pentru câte o invitaţie, la unele din concertele tale. Asta ar fi mulţumit-o tare mult. Ar fi mers până la capătul lumii să te vadă cântând. Ar fi luat căruţa, camionul, trenul, avionul. S-ar fi sculat de la trei dimineaţa să stea la coadă, la bilete, toată ziua, numai să aibe şansa să te asculte.
Dar acum e prea târziu şi nu mai are rost să discutăm punctul ăsta. Ştiu că mama ta nu m-ar lăsa. Mi-ar spune că totul e în regulă, şi că e vindecată, liniştită, mulţumită. Ar spune “lasă să fie pace, să ne tihnească”. Ştiu că nu ai cumpărat nici un cadou pentru ea, şi nici planuri n-ai să-i oferi ceva. Sau poate dacă totuşi ai, mă gândesc că ar trebui să te mai uiţi la cadou… Ce vrei să spui? Nu e un pic cam ieftin?
Dacă mă gândesc la câte a făcut mama ta pentru tine…
De asta îţi spun că trebuie să faci ceva pentru ea – pentru mama ta. Pentru că mama ta – mama ta… este aproape tot ce ai pe lumea asta mai scump.
Ben TODICĂ