Pământul strămoşesc
este altarul ţării.
Munţii şi dealurile
sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintodeauna. Iconiţa este simbolul în care
am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu pentru că
mi-e frate. Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor sfinte, în
buzunărelul copiilor şi în sufletul meu. Mi-a salvat viaţa de mai multe ori.
Noi nu mergeam la
biserică. Majoritatea nu mergea că aşa era în comunism, BISERICA ERA UN MUZEU!
Dar în acest muzeu, în sufletul mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se
vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era membru de partid (ca să nu-şi
piardă serviciul) dar seara înainte de culcare mama ne punea să spunem; Înger,
Îngeraşul Meu, şi de aici porneau întrebările către ea, care n-avea încotro şi
trebuia să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru, şi de cartea sfântă. EL
este sursa vieţii şi al tuturor lucrurilor. Când s-a pensionat tata partidul
comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a abandonat ca pe mulţi alţii, apoi a
venit revoluţia şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi murit de
frig, de foame şi de singurătate.
Majoritatea
ştiinţelor fug de Dumnezeu din principiu; se consideră ŞTIINŢE EXACTE (adică
limitate) fără să recunoască că toate descoperirile sunt făcute printr-un
dialog aprins şi pătimaş cu EL. Această pretindere este ca şi cum: copilaşul
care învaţă să umble este ţinut de mânuţe de un părinte invizibil (grotească
atitudine), dar din aroganţă, necunoştiinţă, mai intenţionat, cei din ţară
(specialiştii) acceptă şi îi scot din şcoli ICONIŢELE, (când acestea ar trebui
să fie liantul înţelepciunii, busola învăţămintelor şi al ştiinţelor – cheia
pentru om), duşi fiind de nas de interesele egoiste sau intens orchestrate din
AFARĂ – de alţi specialişti.
Cum poţi avea acces
la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchia un popor? Ia-i
identitatea!
Omul s-a deşteptat
când s-a descoperit pe sine (a realizat că realizează) şi prin sine, (prin
chipul şi asemănarea sa) pe Dumnezeu – a apărut CUNOŞTINŢA de ADEVĂR, CREDINŢA,
IMAGINEA.
„Simbolul
credinţei“ nu ne impune ci ne invită la a cunoaşte, ne invită la împărtăşire iar
rolul bisericii este de a proteja şi facilita, nu de a dirija – pentru că
Dumnezeu dialoghează cu fiecare în parte. EL nu are nevoie de mijlocitor. Multe
religii şi secte sunt folosite pentru a ţine omul cât mai departe de Dumnezeu,
să creeze confuzie între el şi ADEVĂR – să manipuleze: „Dumnezeu mi-a spus să
vă spun…“ Nici eu nu cred într-un astfel de dumnezeu!
Cântecul, dansul,
poezia, desenele de pe costumele naţionale şi toate simbolurile de tradiţie
românească s-au născut din suspinele strămoşilor noştri, care nu fac altceva
decât a-l întregi pe Dumnezeu în măreţia LUI. De a ne aduce cât mai aproape de
ei, de EL, DE IUBIRE şi de copiii noştri. Simbolul trebuie onorat pentru că el
e cheia identităţii noastre – IUBIRE şi PROTECŢIE. În numele TATĂLUI şi al
FIULUI şi al SFÂNTULUI DUH, AMIN!
Isus şi Tatăl,
Credinţa şi Speranţa, au rămas secretul fericirii mele.
De-a lungul vieţii
am înfruntat tot felul de jivine şi cu cât m-am cufundat mai mult în jungla ei,
ca să nu mă rătăcesc am folosit ICONIŢA, precum foloseşti muşchiul copacilor ca
să te orientezi, pentru a-ţi găsi calea. În faţa prăpastiei adânci, pentru a
trece, am folosit-o ca punte.
Când văd ICOANA,
văd pe acasă, văd linişte, văd pace şi iubire. Ce se întâmplă acum în ţară este
ca şi cum, cineva ar tăia toţi copacii pădurilor şi ar lăsa pustiu. O VIOLEAZĂ PE EA – pe ţara mamă – DEZONOREAZĂ ALTARUL UNEI ÎNTREGI NAŢIUNI!
Diavolul îţi pune în mână o busolă electronică şi-ţi spune: Instrucţiunile sunt
în cutie. Îţi trebuiesc doar baterii, deci caută un magazin să le cumperi. Şi
până să te dezmeticeşti te transformi în ROBOTEL. Robotelul unei societăţi
artificiale care se uită doar înainte. Ţi-ar place să trăieşti într-o societate
care te învaţă doar să exişti şi care neglijează responsabilitatea pentru părinţii
şi copii tăi? Lor le datorezi o viaţă! În asta au crezut ei şi în asta doreşti
să creadă şi copiii tăi. Cum poţi avea o viaţă autentică dacă nu lupţi pentru
credinţa ta şi a părinţilor tăi? România nu e ceva permanent, ca şi credinţa
generaţii şi generaţii au luptat pentru ea, au riscat, au vărsat sânge pentru
fericirea neamului şi sfinţirea locurilor. Pacea şi liniştea nu sunt cadouri,
sunt rezultatul unei munci continue. Nu le lăsaţi să dispară. Nu renunţaţi la
ICONIŢE. România e o luptă continuă!
Eu călătoream în
jurul Australiei, prin 1985, într-o maşină nouă, capabilă să meargă 800 de km
fără oprire. În acea vreme era o performanţă tehnologică. Deci, eram în
concediu. La un moment dat se opreşte motorul. Parcursesem 300 de km şi mai
aveam o sută până la următoarea staţie de benzină. Afară erau 52 de grade
celsius şi pe şosea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea. Asfaltul prăjea
fiecare strop de sudoare ce-l picuram şi nu puteam înţelege de ce s-a terminat
benzina, „S-o fi evaporat?“ mă întrebam, „dar nu chiar în cantitatea asta“, şi
pe urmă am realizat că în urmă cu 300 de km am fost cu ea la un garaj pentru
serviciul de garanţie, (cinci mii de km) şi fiind un produs nou, băieţii (fără
experienţă) au dereglat-o. Eu! Ce să fac acum? Mă topeam de cald, devenisem
nervos, şi mă gândeam la scheletele maşinilor şi al animalelor ce le întâlneşti
destul de frecvent de-a lungul traseului, abandonate pe marginea drumului de
proprietari şi mă gândeam ce bună ar fi fost acum o canistră cu benzină, de
rezervă, în portbagaj. Eram la trei mii de km de Melbourne. Nu erau telefoane
mobile pe acea vreme şi cum mă frământam iată că apare o maşinuţă care venea
din Victoria, care îmi oferea un bidonaş cu 4l de benzină (oamenii au o
calitate deosebită din născare: se ajută la greu), pentru care omul nu vrea
bani şi îmi urează: „Domnul fie cu tine!“ şi pleacă. M-am răcorit un pic. Pun
benzina şi mai conduc vreo 40 de km după care mă aflu din nou în aceeaşi
situaţie. Era de acum ora patru spre seară. Începuse zăpuşeala. La vreo sută de
metri se vedeau urmele unui lac, în care, pe fundul crăpat de soare, se vedeau
câteva vaci uscate. Mă gândeam de acum la mama şi tata în România şi la soarta
care ne-a adus atât de departe unii de alţii. „Nu cred că Dumnezeu are de gând
să mă usuce în pântecele Australiei“ îmi spuneam. Mi-era de acu sete. Apa se
terminase. Doamne, Dumnezeule Doamne dacă mi se întâmplă ceva? Ştiu ce urmează
în astfel de situaţii din auzite: îşi perzi conştiinţa, delirezi etc. Deschid
bordul să caut ceva de scris. Să scriu părinţilor mei şi să le spun cât de mult
îmi lipsesc. Să le scriu tuturor celor pe care i-am cunoscut de-a lungul
vieţii. Tot căutând dau peste iconiţa Maicii Domnului cu fiul. O iconiţă
argintie de 4 pe 5 cm pe care am primit-o la catedrala din Timişoara împreună
cu un sărut de la Adriana. Ti, ti, ti un claxon mă întrerupe. E un Jep. Oprete,
şi din el coboară un grup de două familii. „Ce ai păţit?“, mă întreabă şoferul.
„Am rămas fără benzină“. „Mare noroc ai că de obicei pe aici nu trece nimeni cu
zilele şi dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din Adelaide
la gară la 50 de km de ferma noastră puteai să ajungi şi tu ca vacile de colo. Eu nu pot să scot
benzină din Jep dar am să mă întorc la fermă că nu-i aşa departe şi am să-ţi
aduc o canistră şi mergi cu Dumnezeu.“ E ATÂT
DE IMPORTANT SĂ ŞTII CĂ NU EŞTI SINGUR PE LUME.
Şcoala nu este o
BASTILIE cu pereţi goi şi reci, nu este o crescătorie de găini unde important e
produsul. O şcoală trebuie să conţină totul şi în mod egal – fără ierarhi în
cunoştiinţe şi materii. Şcolile cele mai căutate din vest sunt şcolile în care
se predă religia. Sigur materia Religie este cea mai complexă şi neînţeleasă
dintre toate. Cea mai înălţătoare. Şi de aceea le este frică unora de ea. Le
este frică de ICONIŢĂ pentru că ea e învăluită în istorie şi mister, e cheia
tuturor în mod egal. Ea e cheia spre Dumnezeu.
Nu trebuie să
predaţi religie în şcoli ca să aveţi o iconiţă pe un perete împreună cu bustul
lui Decebal sau capul de zimbru… Iconiţa este parte din tezaurul nostru
spiritual. Dacă suntem treji nu trebuie să ne fie frică de ea. E doar o cheie.
Şi ce cheie!!! E CHEIA ALTARULUI!
Ben TODICĂ
