de Ion Petru
Mi-e dor de acel Loc Minunat
Azi e o zi de sfârşit de august
şi îmi amintesc de locul copilărie, Ciudanoviţa. Am avut o copilărie normală,
parcă mă văd copilul acela timid care alerga pe un teren de sport din curtea
şcolii, jucând fotbal şi handbal Am avut profesori minunaţi care ne-au învăţat
să scriem şi să fim drepţi în viaţă. Îmi este dor de prietenii mei şi de
colegii de clasă, de vecinii de bloc, de oamenii copilăriei, îmi este dor de
dealurile din Ciudanoviţa, de poienile lui Rudi şi ale lui moş Enuică, de Baba
Anca, unde mergeam primăvara la furat mere, de valea Lupului, de magazinul
universal, de cofetărie unde ne îndulceam din când în când cu ceva bunătăţi, de
locul acela minunat şi de valea noastră care a fost cu mine tot timpul şi pe
care am păstrat-o în inima mea.
Îmi este dor de iernile frumoase
şi de bătăile cu zăpadă pe care le făceam cei de la blocul 1, cu cei de la
blocul 2, mi-e dor de fetele şi băieţii care au copilărit cu mine în
Ciudanoviţa.
Am avut ocazia să vizitez toate
localităţile din jurul Oraviţei, am dat spectacole multe în ţară, dar nicăieri
nu a fost mai bine ca în valea aceea minunată, cu oameni minunaţi, săritori şi
plini de viaţă. Îmi este dor de cei plecaţi în stele, de serile petrecute în
jurul blocului, jucându-ne de-ascunselea. Mi-e dor de de pământul pe care am
păşit, acolo îmi sunt rădăcinile şi, de multe ori, mă întorc acolo admirând
stanca aceea mare, voind să fiu primul care ajunge sus. Îmi este dor de
Ciudanoviţa, îmi este dor de străzile pe unde mă plimbam cu prietenii şi
colegii, îmi este dor de rudele mele, îmi este dor de tot ce am lăsat în urmă.
Atunci, când am părăsit
Ciudanoviţa, nu ştiam că am să încep o viaţă nouă, de care nu a fost nevoie,
dar aşa a fost să fie. Pe drum am pierdut multe amintiri şi mulţi prieteni şi
colegi, am pierdut multe persoane dragi inimii, dar rădăcinile au devenit mult
mai rezistente. Oriunde ai ajunge, tot străin eşti, orice ai face, tot îţi este
dor de casă, de acest loc minunat, Ciudanoviţa şi oricând te-ai întoarce nu e
prea târziu ...
30.08.2012
***
Mama
În rai Dumnezeu a chemat la el
nişte bebeluşi şi le-a spus:
-O să mergeţi pe pământ, unul
dintre bebeluşi îl întreabă pe Dumnezeu:
-Doamne, o să ne fie greu pe
pământ. Dumnezeu le răspunde:
-O să trimit un înger care o să
aibă grijă de voi, iar un bebeluş îl întreabă pe Dumnezeu:
-Doamne, cine o să ne hrănească
pe noi ? Dumnezeu le răspunde:
-O să trimit un înger să aibă
grijă de voi, un alt bebeluş îl întreabă pe Dumnezeu:
-Doamne, pe pământ o să ne fie
frică. Dumnezeu le răspunde bebeluşilor:
-O să trimit un înger care o să
aibă grijă de voi. Un bebeluş, mai timid îl întreabă pe Dumnezeu :
-Doamne, cum îl cheamă pe acest
înger, iar Dumnezeu le răspunde:
-Indiferent de nume, voi o să-i
spuneţi MAMA.
Ce este mai scump pe acest pământ
decât mama? Ea e aceea care are grijă de bebeluş când se naşte, orice locuitor
de pe pământ, indiferent de sex, religie, naţie îşi iubeşte mama.
Mama își iubeşte necondiţionat
copiii ei. Mama e cea care ne dă viaţă,
ne iubeşte şi e în stare să-şi dea viaţa pentru noi. Mama e aceea care ne
hrăneşte şi are grijă de când suntem bebeluşi până pleacă la Domnul. Şi chiar
şi de acolo, dintre stele veghează asupra vieţii noastre. După iubirea de
Dumnezeu, dragostea de mamă este cea mai profundă, mama trebuie iubită şi
preţuită. Suntem fericiţi cei care am crescut lângă mama. Cei care sunt orfani,
tot timpul doresc să ştie cine le-a fost mama, şi au mereu sufletul amar.
Mama ne învaţă de mici să fim mai
buni, mai iubitori de oameni şi să avem frica lui Dumnezeu. Să fim drepţi în
viaţă, să nu minţim, să nu furăm, să ne ajutăm aproapele şi, tot ea ne învaţă:
"Să iubim pe Dumnezeul nostru cu toată
inima şi cu tot cugetul nostru".
***
Sportul, pasiunea noastră
Îmi amintesc, eram
copil, şi nu pot uita anii aceia, când în Ciudanoviţa era echipa de fotbal Minerul Ciudanoviţa,
antrenorul echipei era dl. Stoenescu şi din echipă făcea parte: Ciolacu, Rusu
Gheorghe, Tudor Ion (Pele), Milutin, Bocănel, Panaid, Grecu, Miţă, Vasmoc,
Aurel Ion, Jurca Iosif şi mulţi alţii. Ţin minte că aveau un rând de echipament
primit de la echipa de fotbal Minerul Oraviţa. Ghetele erau albastre şi
crampoanele se făceau din piele în care se băteau cuie şi nu era gheata foarte
bună pentru a se juca fotbal, tricourile erau galbene cu negru, iar jambierele
erau galbene şi albastre. Îmi amintesc de meciul de fotbal dintre Minerul
Ciudanoviţa şi Minerul Oraviţa, era în anii 1963-1964, acea partidă de fotbal s-a jucat pe stadionul
din Oraviţa şi Ciudanoviţa a câştigat cu scorul 4 : 2. După terminarea meciului
a venit un oficial de la echipa Minerul Oraviţa şi a confiscat echipamentul,
însă echipa a continuat să joace în continuare câştigând multe meciuri. În
perioada aceea, în Ciudanoviţa nu era un teren de fotbal, era doar un teren de
handbal în faţa şcolii, mai târziu s-a construit şi un teren de fotbal. Echipa
din Ciudanoviţa a jucat meciuri cu echipa de fotbal din Anina, Bozovici,
Oraviţa, Moldova Nouă, a participat la meciurile de fotbal care se ţineau de
ziua recoltei, ziua minerului, 1 mai, 23 august. Echipa de fotbal din
Ciudanoviţa era o echipă bună, cu jucători talentaţi. După anul 1970, echipa
s-a numit Voinţa Ciudanoviţa şi a fost înscrisă în campionatul judeţean de
fotbal Caraş-Severin. Nu pot uita meciul de fotbal pe care l-a avut echipa de fotbal Minerul
Ciudanoviţa cu echipa de fotbal din
Bozoviţa, seara târziu a intrat la noi în apartament tata şi era adus pe braţe,
se accidentase la fotbal, avea piciorul rupt şi pus în gips. Îmi amintesc de
mijlocul de transport pe care îl avea echipa de fotbal. Era o maşină, un
"Molotov" acoperit cu prelată, la întoarcere acasă ne puneam jambierele pe cap să nu ne fie frig, era seara târziu de vară toţi fotbalişti erau
fericiţi, unii cu vânătăi pe picioare.
Echipa de box din
Ciudanoviţa avea ca antrenor pe dl. Rujan, era o sala mare de antrenament, unde
se antrenau boxerii noştri: Nose, Buci, Totârlici, Streche, Bocănel, Carcioran
Traian, Milutin şi mulţi alţii. "Minerul Ciudanoviţa" era în categoria
A de box a ţării, meciurile echipei se ţineau la cinematograf, eram copil şi
îmi amintesc faptul că atunci când intrau în ring era o plăcere să priveşti
boxul pe care îl practicau acei boxeri minunaţi. Rare erau echipele care
căştigau, a venit şi echipa de box Rapidul Bucureşti şi nu pot uita acel meci,
au câştigat luptătorii noştri din Ciudanoviţa. Îmi amintesc meciurile de box. Nose era un jucător foarte
rapid, Streche un jucător de box care juca cu garda jos şi era foarte tehnic,
Bocănel, un jucător foarte bun şi un foarte bun portar la fotbal, Carcioran
Traian, un uriaş care câştiga
majoritatea meciurilor în prima repriză. După revoluţie, Bocănel s-a reîntors
la Ciudanoviţa să revadă locul unde a avut multe împliniri şi multe victorii la
box, să trăiască ultimele clipe ale vieţii în locul unde îşi petrecuse
tinereţea. A murit în locul acela minunat, un mic colţ de rai, Ciudanoviţa.
***
Şcoala pentru meserie şi viaţă
După terminarea celor 8
clase la Şcoala Generală din Ciudanoviţa a trebuit să merg mai departe. Aveam
două posibilităţi, ori să merg la liceu, ori să urmez şcoala profesională. Îmi doream mult să merg
la liceu, dar tata a ales să merg la profesionala din localitatea Bocşa. Eram
doar un puşti, aveam doar 15 ani şi a trebuit să urmez cursurile şcolii profesionale din Bocşa. Îmi era foarte greu şi, mai ales mă apuca dorul de
casă, de dealurile şi locurile de joacă din Ciudanoviţa, de cinematograf, de
prietenii şi colegii de şcoală. Nu eram obişnuit cu programul acela din şcoala
profesională, dimineaţa la 6 scularea,
înviorarea, masa şi, apoi la ora 8 la cursuri. Am dat examen de admitere şi am
obţinut media 9.33, am fost repartizat la meseria de electrician, o meserie
frumoasă. Uram şcoala şi internatul, nu eram obişnuit să pot sta doar în
şcoală, trei ani petrecuţi la acea şcoală au trecut foarte greu. Aveam noroc că
primeam bani de acasă pentru că doar când primeam bani de acasă puteam ieşi şi
noi în oraş, ce oraş în perioada aceea, 1971. Bocşa era doar un sat, avea
puţine blocuri. Aşteptam cu nerăbdare să vină vacanţele să mă pot întoarce
acasă. Plecam cu trenul din Bocşa şi ajungeam în Oraviţa, apoi aveam imediat
legatură şi ajungeam acasă. Îmi lăsam bagajul şi fugeam să mă întâlnesc cu
prietenii, mama era fericită. După terminarea şcolii profesionale de 3 ani,
aveam un contract de 5 ani cu uzina din apropierea şcolii: U.C.C.M.A. Bocşa.
Mama a insistat pe lângă tata să mă aducă acasă să lucrez cu el şi tata nu a
fost de acord niciodată, mai târziu aveam să-l înţeleg pe tata, avea mare
dreptate. Cu trecerea zilelor şi a lunilor, aveam să mă obişnuiesc cu oraşul,
cu colegii de clasă. Când doream să văd un film bun, mergeam la Reşiţa, era
foarte aproape de Bocşa, la doar câţiva kilometri, era o plăcere să merg la
cinematograful "Dacia", unde rulau filme bune. Mă obişnuisem să fiu
singur, să-mi port singur de grijă. Învăţasem să-mi aleg prietenii şi, mai
ales, învăţasem să-mi petrec timpul liber, dar într-un colţ al inimii, nu doream
să pierd copilăria, să uit cei mai frumoşi ani ai copilăriei. După mulţi ani,
mă întorc în Bocşa, un oraş frumos, cu un nou cartier "Nufărul" şi
cel mai mult m-a impresionat uzina, nu mai era uzina aceea, în construcţie era
o uzină mare, curată şi foarte bine aranjată. Privesc înapoi la anii aceia când
eram doar un copil şi azi mă mir cum am reuşit să trec peste acei ani din viaţa
mea departe de mama, tata, sora şi, mai ales de locul copilărie, Ciudanoviţa.
***
Prieteni şi distracţie
Când pusesm prima dată mâna pe o
chitară era în anul 1972, la Şcoala profesională din Bocşa. Mai târziu mi-am
cumpărat o chitara rece, preţul era acceptabil. Am început să cânt doar pe o
coardă şi nu ştiam nici cum se acordează, cum să prind acorduri pe chitară să
pot avea fantezie în a face solo de chitară. În Ciudanoviţa era un baiat, Tudor
Valer, care cânta foarte bine la chitară. Îmi amintesc prima întâlnire cu el, a
venit la mine acasă şi mi-a arătat acorduri, prinderi solo de chitară. Valer era
un băiat foarte vesel, plin de viaţă, îmi povestea despre întâmplările lui
petrecute la cântat în Reşiţa, de colegii de formaţie şi cum se cânta într-o
formaţie. Îmi amintesc de păţania lui cu o motoretă Mobra, de fabricaţie
românească, se îmbătase şi luase Mobra tatălui său care era miliţian în acea
perioadă comunistă, se dusese în Ciudanoviţa sat, la nişte prieteni şi s-a
îmbătat la întoarcere, în loc să ţină drumul într-o curbă, a intrat în râul din
apropierea drumului, făcând praf Mobra tatălui său. Valer lucra la complex şi
rămăsese singur după moartea mamei. Îmi amintesc de cântecul "Mama",
îl canta la cofetăria din Ciudanoviţa; "Mama, numai mama, stă, vechează,
zi şi noapte să-nvelească pruncul gol" era un cântec dedicat mamei lui
Valer, cântat cu multă patimă şi cu ochii în lacrimi, o iubea foarte mult pe
mama sa. Valer îmi povestea cum reuşise el să scape de stagiu militar făcând pe
nebunul, începuse să bărbierească statuile şi spunea că vorbeşte cu
extratereştrii, aşa s-a lasat mai repede la vatra. Valer, un băiat plin de viaţă,
glumeţ şi toată ziua pus pe şotii, se
vedea pe chipul lui dorinţa şi plăcerea de a trăi, de a cânta la prieteni. Îmi
povesteşte Valer ce s-a întâmplat la un revelion unde cântase, pusese în tobă
băutură, sarmale, prăjituri şi la plecare, ducând toba, cade tot ce are în ea.
Mi-a mai povestit Valer cum cântase la un bal. Nu avea pe cineva să cânte la
chitara bas şi îl pusese pe Ţuţu Covacs la chitară bas care avea potenţiometru
închis, făcea Ţuţu pe scenă în fel şi chip, cel ce le dădea bani la terminarea
balului spusese "Băieţi aţi avut mare noroc cu băiatul de la bas".
Valer, prietenul meu era cu mine când plecasem în armată şi îmi scrisese de
multe ori ce se mai întâmpla pe acasă. Valer a plecat în staţiune la Buşteni şi
de ocolo a venit căsătorit, am fost invitat la el la masă, era fericit Valer
cum nu îl văzusem niciodată. În anul 1985, îl văzusem pentru ultima dată la
Restaurantul Caraş, unde cântam cu o formaţie, eram fericit că nu mă uitase
prietenul meu, l-am invitat să cânte şi mi-a spus că nu pusese de mult mâna pe
chitară, ştiam că mă minte Valer. Nu dorea să mă facă de ruşine, ştiam că era un chitarist foarte bun, dar el
era atent cu prietenii. A fost ultima dată când l-am văzut, mai târziu aflasem
ce s-a întâmplat cu el, murise, se afla la mare împreună cu soţia şi a băut cam
mult, apoi a intrat în apă şi inima nu a mai reuşit să-i bată, aşa am pierdut
un prieten foarte bun, adevărat şi iubitor de viaţă.
***
În căutare de comori
Toţi cei care au locuit şi
locuiesc în Ciudanoviţa ştiu de stânca cea mare la care visam de mic să ajung
şi am reuşit să ajung cu prietenii mei de la blocul 1: Negru Dorel, Nederu
Aurel, fraţii Spătaru, Stoicu Ilie, Valeanschi Petru (Dodoc) şi alţii.... Îmi
amintesc de partidele de pescuit cu mâna, mergeam deasupra Jitinului şi
prindeam peşte cu mâna, cu trecerea timpului am ajuns specialişti, aşa ne
credeam noi, credeam că doar pescuitul cu mâna e mai practic, prindeam în jur
de 4-5 kg de peşte. Împreună cu Dorel şi alţi câţiva băieţi am plecat să căutăm
comori la stânca cea mare, visam să găsim aur, bijuterii, vise de copii. Aveam
la noi câte-o lopată, o sapă, o rangă, ne luam mâncare la noi slănină, roşii,
ardei, ceapă, făceam un foc şi ne planificam pe schimburi, primul schimb dura
doar 10 minute, apoi schimbul doi şi trei, săpam şi visam să găsim comori, dar
ce să vezi că nu erau decât bolovani mai mici sau mai mari, eram copii, nu
aveam decât opt-zece ani. Bineînţeles, la noi aveam şi pistoale şi făceam
zgomot mare cu ele, erau foarte simplu de confecţionat, luam o bucată de
scândură şi tăiam cu ferăstrăul o tăietură la 90 de grade, se rupea uşor şi în
locul unde am făcut tăietura puneam o ţeavă în care era introdus un cui, care
era îndoit la 90 de grade, ţeava era prinsă de pat cu sârmă şi cuiul era
acţionat cu un elastic puternic. Cum acţiona foarte simplu, puneam în ţeava
fosfor de chibrit, puneam cuiul şi acţionam guma şi scoteam un zgomot mare. A
doua excursie după căutat comori e cea deasupra satului, era o peşteră mai mare,
săpam şi căutam comori, era jocul copilăriei, eram băieţi adunaţi şi râdeam
fericiţi de clipele de vis petrecute împreună, alergam desculţi pe drumul către
peşteri, ne loveam în pietre cu degetele de la picioare, dar eram fericiţi. Şi
ultima căutare după comori a fost la peştera deasupra cascadei, am urcat în
peştera aceea cu frânghia. Săpam şi nu găseam nimic, visul nostru de a găsi
comori s-a spulberat când un om beat a început să strige la noi, am fugit toţi
ca potârnichile lovindu-ne în pietrele de pe drum. Zilele copilăriei trec una dupa
cealaltă şi tot ce am face, tot la copilărie ne întoarcem, avem amintiri şi
jocurile minunate ale copilărie care nu trebuie uitate. Privesc azi la copii
cum se joacă, copiii trebuie să alerge, să se joace în nisip, să fie liberi...
nu să stea doar în faţa computerului şi să joace jocuri mecanice.
***
Noi suntem cei care
Am avut o copilărie frumoasă, nu
erau televizioare şi ne adunam deasupra blocului 2, pe deal să putem să privim la televizor
puţinele programe care rulau la tvr1, nenea Ruja n-avea un televizor şi
aşteptam cu nerăbdare să privescă cele programe minunate. Noi ascultam Europa
libera la radio ferindu-ne de vecini.
Noi suntem cei care ne jucam în
nisipul din faţa blocului desculţi,
făcându-ne castele din nisipul ferbinte de vară. Noi suntem cei care cumpăram
pâinea la cartelă de la doamna Chira, noi am cumpărat mâncarea şi făină la
cartelă. Noi cei din Ciudanoviţa aşteptam cu nerăbdare să vină sâmbăta şi
duminica să putem vedea un film la cinematograf, unde Stan, Benoni ne faceau
filme. Noi suntem cei care am mâncat salam cu soia, noi am făcut planul de 5
ani în patru ani şi jumătate. Toţi ciudanoviţenii aşteptau cu nerăbdare să vadă
meciurile de box ale echipei Minerul Ciudanoviţa condusă de nenea Rujan, puţine
echipe au câştigat la noi acasă. Noi nu aveam pașapoarte să putem să vizităm
Europa, noi eram majoritatea comunişti şi proslăveam pe conducătorul iubit.
Programele de televiziune ţineau până la
ora 22, telejurnalul prezenta numai pe conducătorul iubit Ceauşescu. Ţara o
ducea greu dar noi eram mai uniţi, mai cu multă dragoste de cei apropiaţi.
Trecutul face parte din viaţa noastră şi trebuie să-l preţuim, să-l păstrăm ca
pe o comoară. Duminică, pe micuţul stadion din curtea şcolii din Ciudanoviţa
jucam fotbal, lumea se aduna să privească meciul şi comenta pe marginea
terenului. Azi, amintindu-mi de clipele acelea minunate nu-mi dau seama cum au
trecut anii aşa de repede, o generaţie se duce, alta vine şi aşa viaţa merge
înainte şi îmi vine în minte un cântec "Lume, lume, soră lume".
Noi suntem cei care ascultam
muzica pe plăci de vinil la o seară dansantă sau la un ceai cu o vecină de
bloc pe care o iubeam în taină.
13.12.2010
***
O partidă de vânătoare
Tata mă anunţase că dimineaţă o
să mergem la vânătoare. Ce bucurie pe
mine! Nu am putut dormi toată noaptea.
Eram doar un puşti de 10 ani. Am urcat pe drumul către Baba Anca şi am dat
drumul câinelui de vânătoare. După puţin timp am auzit câinele lătrând. Era
semnul că am dat de urma unui iepure. Tata ştia locurile pe unde o să vină
vânatul. Am aşteptat cu răsuflarea tăiată. Inima îmi bătea tare, să-mi iasă din
piept şi uite că apare un iepure. Tata pune arma de vânătoare la ochi, ocheşte
şi vânatul cade. Privesc cu milă la
vânat. Tata avea la el un rucsac mare. Am pus vânatul în el şi am plecat mai
departe. Într-o poieniţă, tata mă cheamă la el şi îmi dă arma de
vânătoare. Îmi arată cum să trag cu
puşca. Eram emoţionat! Nu trăsesem cu arma de vânătoare niciodată. Am pus arma
la umăr, cum îmi arătase tata, am ochit şi am tras. Ooooo! Bubuitura mare se
auzise. Reculul armei mă zguduise, nu mai ştiam ce să fac. Tata s-a apropiat de
mine, mi-a luat arma şi mi-a spus : "Băiete, cu arma de vânătoare trebuie
să fii atent şi să o ţii cu grijă, altfel o să cazi". Toată lumea se
învârtea în jurul meu. Eram fericit. Am plecat cu tata deasupra Văii Lupului.
Eu trebuia să fac goana şi să gonesc animalele către tata. Am intrat 30 de
metri în pădure şi tata aştepta pe culme pregătit să tragă în vânat. Nici nu am
intrat bine în pădure că prin faţa mea a trecut foarte repede o căprioară.
În mine era inima cât un purice. Nu mai
văzusem căprioare. Îmi părea rău ca tata să tragă în căprioară. Peste puţin
timp, tata m-a strigat la el. Am alergat într-un suflet şi l-am întrebat:
"Tată de ce nu ai tras în căprioară?" M-a privit cu ochii lui mari şi
luminoşi şi mi-a spus: "Nu pot să trag cu puşca în această
frumuseţe." Am plecat spre casă. Când am ajuns, eram frânt de obosit în
urma alergăturii trase pe dealurile minunate din jurul Ciudanoviţei . A doua zi,
povesteam prietenilor de la blocul 1 cum am fost la vânătoare. Eram un puşti
fericit şi perioada aceea din viaţă nu o pot uita. Toate în jurul meu erau roz,
totul era frumos şi nu mai aveam nevoie de nimic. Eram doar eu şi dealurile
mele, stânca cea mare, văile cu ferigi unde ne ascundeam şi ne jucam. Am avut o copilărie minunată alături de
colegii şi de prietenii mei din Ciudanoviţa.
31.08.2012
