Alexandru Stanciulescu - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ, DOAR O VORBĂ.......!

 

ZIARE ŞI REVISTE

- Sfântul Ioan din Kronstadt -

 

          Dacă citeşti ziarele şi revistele lumeşti şi dobândeşti un oarecare câştig pentru viaţa ta de cetăţean, de creştin, de membru al unei familii, cu cât mai mult trebuie să citeşti Evanghelia sau scrierile Sfinţilor Părinţi; căci ar fi un păcat pentru un creştin care citeşte scrierile lumeşti să nu citească scrierile divin inspirate. Dacă te interesezi de evenimentele din lumea exterioară, nu trebuie să pierzi din vedere lumea interioară: ea îţi este mai apropiată şi mai preţioasă. A nu citi decât revistele, înseamnă să trăieşti numai cu o parte a sufletului, şi nu cu tot sufletul tău; sau a trăi după trup şi nu după duh. Orice lucru din această lume va ajunge la capătul său împreună cu lumea însăşi. „Căci lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 17).

 

Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea întru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 176-17

 

 

 

POMUL VIEŢII

- Sfântul Ioan din Kronstadt -

 

„După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Din roadele binecuvântate, plăcute şi dătătoare de viaţă ale Liturghiei – preasfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului – vei recunoaşte că Liturghia este de la Dumnezeu, că este inspiraţia Duhului Sfânt şi că Preasfântul Duh, Dătător de Viaţă, respiră în toate rugăciunile ei, în toate rânduielile ei sfinte.

Ce minunat pom al vieţii este Liturghia! Ce frunze are el, ce roade poartă el! Nu numai roadele, ci chiar şi „frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apocalipsa 22, 2). Căci cine nu a simţit în sufletul său un mare câştig duhovnicesc, pacea şi fericirea, fie şi numai pentru faptul de a fi stat cu evlavie la dumnezeiasca Liturghie? Ceea ce aduce roade bune, este bun şi în sine; aceasta este o lege a naturii.

 

Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea întru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 95-96

 

 

 

FOTOGRAFIA LĂUNTRICĂ

- Sfântul Paisie Aghioritul -

 

           Ca să ne fie de folos, cărţile patristice trebuie citite cu smerenie, atenţie şi rugăciune. Ele se aseamănă cu tomografele, căci aşa cum acelea „fotografiază” starea trupească a omului, la fel şi prin acestea „se fotografiază” starea lui duhovnicească. Însă duhul Părinţilor se face sensibil doar prin duh. Citiţi-i pe Sfinţii Părinţi, chiar şi o pagină, două pe zi. Sunt „vitamine” foarte energizante!

 

Sfântul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, traducere de Părintele Victor Manolache, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 134

George Mandicescu - Umorul este forma blândă a înțelepciunii,

Umorul este forma blândă a înțelepciunii,

acea înțelepciune care a învățat să zâmbească - arta de a lua viața în serios, fără a te lua pe tine prea în serios.

George Mandicescu

 

  Soțul meu are o abilitate rară: poate să asculte atent un sfert de oră și să nu rețină nimic. Aproape că îi admir abilitatea

După atâția ani, ne înțelegem fără cuvinte. Ea mă privește, eu știu că am greșit. Rămâne doar să aflu ce

Femeile trăiesc mai mult pentru că nu au neveste!

Soția mea mi-a spus că am două defecte: nu o ascult și... ceva despre care vorbea în continuare.

Căsnicia este singura instituție în care doi oameni devin unul singur, dar continuă să aibă două opinii. De obicei, ambele ale soției.

Cred că nevastă-mea are Alzheimer. Cică nu-şi aminteşte ce a văzut la mine când m-a luat de bărbat!

Umblă vorba că femeile măritate se simt mai bine în zilele fără soţ…

Nu înţeleg de ce toată lumea visează la o iubire ca în filme. Un film ţine 2 ore…

O căsnicie reușită presupune răbdare, toleranță și o memorie selectivă. Mai ales la aniversări.

Înainte de căsătorie, el vorbea și ea asculta fascinată. După căsătorie, ea vorbește și el descoperă virtuțile meditației.

Soția mea are un talent rar: poate câștiga o dispută pe care nici măcar n-am știut că am început-o.

Căsnicia este un dialog permanent în care tăcerea bărbatului poate fi interpretată ca o mărturisire.

După 30 de ani de căsnicie, am ajuns la armonia perfectă: ea știe tot ce gândesc, iar eu am renunțat să o contrazic.

Dragostea e oarbă. Căsnicia îi redă vederea.

În căsnicie, ultimul cuvânt al bărbatului este, de regulă: «Da, iubito».

O căsnicie fericită se bazează pe compromisuri. Fiecare face câte unul: ea alege, el acceptă.

Căsnicia este dovada că două persoane pot avea dreptate simultan. Cu condiția să nu fie amândouă de față.

Soțul ideal nu există. Dar există bărbați care au învățat când să tacă.

Soția perfectă este aceea care îți iartă toate defectele. Cu excepția celor pe care încă nu le-a descoperit.

„După 50 de ani de căsnicie, soția și cu mine gândim la fel. Mai exact, eu am renunțat la câteva idei personale.”

La tinerețe, dragostea te face să pierzi somnul. La bătrânețe, soția te trezește ca să te întrebe de ce dormi atât.

O căsnicie îndelungată este triumful speranței asupra experienței. Repetat zilnic.

La 25 de ani, îți dorești o femeie care să-ți citească gândurile. La 75, te rogi să nu mai facă asta.

Soția mea și cu mine avem o relație bazată pe respect reciproc: eu îi respect opiniile, iar ea respectă faptul că nu mai am altele.

La tinerețe, căsnicia este o poveste de dragoste. La bătrânețe, este o colecție de anecdote în care fiecare soț pretinde că spune adevărul.

S-a constat că 23% din accidentele rutiere sunt produse de beţivi.Înseamnă că restul de 77% sunt cauzate de cei care beau apă!

Test de iubire: închide soţia şi căţelul într-o debara şi când deschizi debaraua, fii atent să vezi cine se bucură mai mult că te vede.

Machiajul excesiv ar trebui introdus în Codul penal ca „infracţiune de înşelăciune pe faţă”

Abia după ce te urci pe cântar pricepi că vaca de pe ambalajul ciocolatei era avertizare, nu reclamă!

Femeile ating frumuseţea maximă pe la 35 de ani, iar bărbaţii după ce împlinesc 500.000 de euro…

Ştiaţi că în Insulele Canare nu există canari?Tot aşa e şi cu Insulele Virgine. Nici acolo nu sunt canari…

Dacă vreţi să aflaţi diferenţa între bărbat şi femeie, gândiţi-va la şah…Regele se mută doar un pătrăţel, dar regina face ce vrea ea!

Pentru că au scăzut veniturile din camătă, purtătorul de cuvânt al Clanului Duduienilor a anunţat că vor fi disponibilizaţi 30% din poliţişti.

Noua lege împotriva hărţuirii ar trebui să prevadă sancţiuni grele pentru cei care trimit fotografii din vacanţă colegilor aflaţi la muncă.

GPS-ul nu trebuie niciodată folosit când mergi la cimitir. E oribil să auzi cum îţi spune: „Aţi ajuns la destinaţie”…

 

-xxx-

 

George M. - sursa internet

 

ALIANTA FAMILIILOR - ATROCITATI IN ORIENTUL MIJLOCIU – APARITIE EDITORIALA (II)

 

ATROCITATI IN ORIENTUL MIJLOCIU – APARITIE EDITORIALA (II)

Octombrie 29,  2026

 

Multiple genocide au fost comise de musulmani impotriva crestinilor in Imperiul Otoman. In 630 AD 80% din populatia Orientului Mijlociu era crestina. Astazi doar 4% e. Ce s-a intimplat? Cum am ajuns aici? Vor mai fi crestini in Orientul Mijlociu in 10 ani? In 100 de ani?

O istorie a acestor genocide a fost recent publicata de istoricul Simon S. Montefiore. Titlul cartii este The Cauldron: The Making of the Modern Middle East / Creuzetul: Geneza Orientului Mijlociu modern. Pe la mijlocul lunii trecute, autorul a acordat un interviu extensiv jurnalistului  David Frum de la publicatia The Atlantic privind subiectul cartii. Stenograma are 21 de pagini si este disponibila, in engleza, aici: https://www.theatlantic.com/podcasts/2026/09/david-frum-show-simon-sebag-montefiore-middle-east/688646/

Exterminare prin forta: armenii si grecii

Populațiile creștine au fost fie eliminate prin forță, fie silite să plece în exil. Au avut loc masacre împotriva populației creștine asiriene in Irak. O mare parte a populației creștine din Egipt a fost expulzată în exil. Armenii au căzut victime a două valuri de genocid în Imperiul Otoman: unul în anii 1890 și un altul în anii 1910.

S-a instaurat un control naționalist tot mai strict, care a dus, în cele din urmă, la ceea ce reprezintă, de fapt, cea mai amplă epurare etnică lentă din ultimii 125 de ani: distrugerea și dispariția creștinilor din Orientul Mijlociu. În anul 630 d.Hr., chiar înainte de cuceririle arabe, populația din Orientul Mijlociu era, în proporție de aproximativ 90%, creștină. Ulterior, pe parcursul următorului mileniu, ponderea creștinilor a scăzut la 25%. Astfel, în jurul anilor 1890–1900, creștinii reprezentau încă 25% din populația regiunii. Dacă privim situația de astăzi, constatăm că această populație a dispărut aproape complet; în prezent, procentul este de aproximativ 4%.

În timpul Primului Război Mondial, 1,1 milioane de creștini armeni au fost uciși. Otomanii au ucis, de asemenea, 300.000 de creștini maroniți în Liban. Au ucis și peste 400.000 de greci – inclusiv greci pontici – care trăiau pe coasta Mării Negre și în Ionia. Au ucis totodată câteva sute de mii de creștini asirieni care locuiau la granița dintre actualele state Turcia și Irak. A fost, așadar, o epurare deliberată. Există dovezi, directive și ordine emise de Talat Pașa și de ceilalți lideri, prin care se dispunea fie masacrarea acestor oameni – bărbați, femei și copii –, fie alungarea lor în deșert pentru a muri de foame. Este, în fapt, primul genocid modern.

Aceasta este expresia imperialismului turc otoman. Este vorba despre un masacru genocidar comis de otomani asupra propriilor supuși, în interes propriu. Este o formă de ideologie proto-nazistă, îmbinând darwinismul social, eugenismul și ultranaționalismul, o ideologie care a izvorât chiar din interiorul Orientului Mijlociu.

În contextul uciderii creștinilor ortodocși greci, vedem oameni aruncându-se în apele portului și pierzându-și viața prin înec, precum și orașe cuprinse de flăcări. În centrul acestor evenimente se află infernul de la Smirna – una dintre cele mai apocaliptice distrugeri urbane din toate timpurile.

Egipt si Orientul Mijlociu

În Egipt exista clasa conducătoare, cea a proprietarilor de pământ, formată din turco-circasieni. Aceștia erau urmașii unor creștini luați în sclavie și răpiți din satele lor de către otomani și de conducătorii anteriori. Erau copii creștini înrolați în armatele otomane sau mameluce, smulși de lângă părinții lor – care, cel mai probabil, fuseseră uciși – și care, ulterior, au fost convertiți la islam.

Iar între anii 1919 și 1942, au loc atacuri repetate împotriva fiecăruia dintre aceste grupuri: creștinii asirieni, kurzii și evreii. Aceștia sunt uciși și forțați să plece în exil. Unul dintre episoadele revoltătoare are loc la începutul anilor '30 în Irak, când se trece la atacarea creștinilor asirieni, care sunt masacrați. Asirienii fug din țară.

Acest tribut de copii – pe care Imperiul Otoman îl lua din satele creștine din Caucaz, Crimeea, sudul Ucrainei și din Balcani – reprezenta modalitatea prin care imperiul își asigura o forță de muncă talentată și energică.

Femeile ajungeau în haremuri, iar băieții erau trimiși în armată sau în administrația de stat. În ceea ce-i privește pe băieți, aceștia deveneau soldați. Erau convertiți cu forța la islam. Ei au constituit armata Imperiului Otoman, forța care a cucerit acest vast imperiu, întins de la granițele Libiei până la cele ale Iranului.

Oricine contesta, într-un fel sau altul, supremația politică și religioasă a islamului era măcelărit. Istoria Imperiului Otoman este marcată de masacre periodice împotriva minorităților și a evreilor. Un exemplu tipic este cel din 1860: 25.000 de creștini au fost masacrați la Damasc în cursul evenimentelor din acel an – unul dintre episoadele care au atras intervenția puterilor occidentale în Imperiul Otoman. De asemenea, am văzut cum s-a sfârșit Imperiul Otoman: printr-un genocid de factură proto-nazistă, vizând rase întregi.

Așadar, observăm în mod repetat acest tipar: dacă nu ai un stat, nu ești nimic. Te confrunți cu un mediu tot mai sumbru, iar creștinii practic dispar. Astfel, în anul 2000 – adică acum vreo 25 de ani – în Irak mai existau un milion de creștini. După insurgența islamistă din timpul Războiului din Irak, numărul lor a scăzut la 115.000; așadar, 900.000 dintre ei au plecat.

ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI 

Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro

Jianu Liviu-Florian - Găureni la CĂRTUREȘTI + Axinte are + Nimic de miscat

 

Găureni la CĂRTUREȘTI

 

 

~*~

 

s-a dat o gaură la Cărturești.

Suntem rugați să-avem răbdare.

Să nu citim, să nu-nvățăm – din rațiuni firești,

Că este o problemă de Securitate foarte mare.

 

Și nu cumva ca să furăm din cărți.

În timpul ăsta. Sau să luăm altele, că lumea n-are.

Nimic de-a face, ca și-n alte dăți

Cu treaba asta, de-a citi – atât de mare!

 

Ce au făcut – și fac - la fiece suflare.

 

Cine doar stă cu nasu-n carte, și citește,

De pildă – o revistă – românește,

Sau ține niște foi, chiar, între dește,

Că de atâta de citit,  și scris, vorbit – orbește,

Ce…( completați dv. cu ce lectură vă dă prin cap )  mea,  belește?!

 

29 octombrie 2026

 

~*~

Cdr,

Jianu Liviu-Florian

Axinte are

~*~

Axinte are supertehnologie!

Nu ies la fel doua bucata de hartie!

Dar asta cum se poate, cand se da prin lege,

ca toata lumea, doar un singur lucru, de cacatu, intelege?!

 

29 octombrie 2026

 

~*~

Cdr,

Jianu Liviu-Florian

Nimic de miscat

 

~*~

Nu este nimic de discutat.

S-a mai pus maimuta, peste un cacat.

au iesit banane si s-au desertat

prin politica picioarelor de stat.

 

29 octombrie 2026

 

~*~

Cdr,

Jianu Liviu-Florian

Florina Nina Breazu - E VREMEA SECERISULUI

 

Ben Todică - ADÂNCURI RADIOACTIVE - Episodul 4 — Întoarcerea prin portalul timpului

 

ADÂNCURI RADIOACTIVE

Episodul 4 — Întoarcerea prin portalul timpului

Scenariu SF de Ben Todică

 

1. Întoarcerea din Egipt

Plecând din Egipt, ne-am înălțat deasupra norilor și am aterizat pe marginea lacului albastru din suitorul minelor de uraniu de la Ciudanovița, la 500 de metri sub pământ.

Mina era complet inundată. Apa acoperise galeriile și puțurile, iar singura mea cale de întoarcere la suprafață era echipamentul rămas la gura suitorului, de pe vremea când o vizitasem ultima oară pe Nefertiti. Atunci mă coborâse în Egiptul antic, ca să-l întâlnesc pe Faraon.

- Fii atent! mă avertizase Nefertiti la despărțire. Dacă ieși la suprafață înotând direct, vei reveni în anul în care ai intrat ultima oară: 2006, anul înmormântării mamei tale.

A făcut o pauză, apoi a continuat:

- De aceea, te sfătuiesc ca, în momentul în care pătrunzi în galeria de bolțari, înainte de puț, să te răsucești de două ori în sensul acelor de ceasornic. Această mișcare te va trece prin portalul timpului, fiecare răsucire adăugând câte zece ani. Astfel, la suprafață vei ieși în 2026.

M-a privit cu seriozitate și a adăugat:

- Dacă te răsucești în sens invers, vei ajunge în 1986. Iar dacă repeți mișcarea de mai multe ori, s-ar putea să te trezești instalând burlane de aeraj, alături de colegii tăi, Munteanu și Mișcuța! Așa că fii atent și precis!

Înainte de plecare, mi-a întins un rucsac.

- Înăuntru ai și un săculeț plin ochi cu frunzulițe de aur. Le vei folosi ca monedă de schimb. Succes!

Am salutat-o și m-am pregătit pentru ultima mea călătorie prin adâncuri. Nu mai era vorba despre explorare, ci despre întoarcerea la viața mea, într-o lume pe care nu o mai cunoșteam.

2. Portalul din galeria de bolțari

Costumat în echipamentul de scufundare, m-am cufundat în apa rece și am pornit mai departe. Ajuns în galerie, am activat ventilatorul care mă propulsa înainte.

Îmi aminteam toate armăturile, cotiturile și nișele de la ultima mea vizită. Fiecare perete părea să păstreze amprenta unei vieți trecute.

Când am ajuns în galeria de bolțari, m-am răsucit de două ori, așa cum mă învățase Nefertiti.

Dintr-odată, o vijelie de curenți marini s-a dezlănțuit în jurul meu. Apa a început să se rotească, iar geografia galeriilor s-a schimbat sub ochii mei. Tunelurile pe care le cunoscusem dispăreau, se frângeau și se prăbușeau într-un haos de piatră și apă.

Totul se surpa!

Apoi, ca printr-o minune, apa învolburată și tulbure s-a limpezit până a devenit cristalină. Liniștea a coborât din nou peste adâncuri.

Am pornit în sus, străbătând cei 500 de metri care mă despărțeau de suprafață. O crăpătură laterală m-a condus spre ieșire, iar în cele din urmă am pătruns într-un desiș de mărăcini care ascundea intrarea într-un ochi de izvor.

Eram în 2026.

Am ascuns echipamentul într-un rucsac impermeabil și l-am scufundat într-o scobitură a malului, sub apă. Apoi am ieșit la lumină.

Nu mai recunoșteam locurile.

Vegetația înghițise întreaga zonă a puțurilor. Complexul de separare, atelierul mecanic și Casa Mașinii dispăruseră sub o mare de verdeață. Nici sălașul Babei Anca nu mai exista.

În locul lor se ridicau copaci, liane și tufe sălbatice. Pădurea își revendicase teritoriul, ștergând urmele unei civilizații care, cândva, scormonise pământul în căutarea uraniului.

Am rămas câteva clipe nemișcat.

Ciudanovița copilăriei mele devenise o amintire îngropată sub propria ei renaștere.

3. Drumul spre Timișoara

Am coborât spre șantier. Blocurile încă stăteau în picioare. Pe lângă ele se plimbau câteva capre, iar prin curți scurmau găini și rațe. Câini jerpeliți păzeau gospodăriile, ca și cum nimic extraordinar nu s-ar fi întâmplat vreodată.

M-am oprit în fața blocului A și am bătut la ușa lui nea Chise.

El era speranța mea. Aveam nevoie de cineva care să mă ducă la Timișoara, unde speram să găsesc o soluție pentru a ajunge în Australia.

Nea Chise fusese șofer profesionist. Acum avea o mașină electrică și, spre bucuria mea, s-a oferit imediat să mă ducă până la Timișoara, unde locuiau sora mea și fiica lui.

Lumea se schimbase radical. Vechea uzină electrică nu mai funcționa, însă întregul ținut era împânzit de panouri solare și mașini electrice fabricate în China.

Am pornit la drum, purtând cu mine singura avere care conta: câteva frunzulițe de aur și speranța că-mi voi regăsi familia.

Ajuns la Timișoara, am aflat că aeroportul nu mai funcționa din cauza lipsei de combustibil. Aviația comercială dăduse faliment, iar legătura cu lumea de dincolo de ocean devenise aproape imposibilă.

Speranța mea se îndepărta cu fiecare veste.

Sotul surorii mele era un cântăreț de muzică ușoară foarte popular. Ca mulți dintre colegii săi de breaslă, cânta la restaurantul Vânătorul, aflat pe malul Begăi.

M-am dus la el și l-am întrebat:

- Cunoști vreun particular care se ocupă cu zboruri clandestine? Am nevoie să ajung în Australia.

M-a privit nedumerit.

- Nu cunosc pe nimeni, Ben. Dar încearcă să vorbești cu Vasile Bogdan de la TVR Timișoara. Poate știe el pe cineva.

Întrebam și eu, fiindcă auzisem prin filme că, atunci când statul se prăbușește, contrabanda înflorește.

În vremurile acelea, uneori, ficțiunea era singura hartă care te mai putea orienta în realitate.

4. Avionul visătorului

Prin intermediul lui Vasile Bogdan, am ajuns la povestea unui țăran-poet, pictor și sculptor din Banat, Ion Pătrașcu Stan, din Zorlențu Mare, care își petrecuse întreaga viață încercând să zboare.

Omul nu mai era în viață, dar visul său supraviețuise.

Fiul lui ne-a condus într-o șură, unde ne-a arătat o construcție uriașă: un avion-planor realizat de tatăl său. Era o mașinărie neobișnuită, construită cu răbdare și încăpățânare, care folosea energia solară pentru a zbura.

Am privit-o cu uimire.

Era exact ceea ce îmi trebuia!

În timp ce lumea modernă își pierduse aripile din lipsă de combustibil, un țăran din Banat lăsase în urmă un aparat capabil să se ridice spre cer folosind lumina soarelui.

Am plătit pentru avion și am început pregătirile.

Timp de o săptămână, am urmat cursuri intensive de pilotaj cu un grup de instructori proveniți din vechea școală sportivă a armatei române - sau din ceea ce mai rămăsese din ea.

Am învățat să citesc vânturile, să folosesc curenții ascendenți și să profit de energia acumulată în atmosferă.

Nu aveam combustibil, dar aveam soarele.

Nu aveam aeroporturi funcționale, dar aveam cerul.

Și, mai presus de toate, aveam un motiv să zbor.

M-am ridicat deasupra Banatului și am pornit spre sud-est, folosind curenții atmosferici care mă purtau peste continente și peste Oceanul Indian.

Ținta mea era Australia.

Melbourne mă aștepta undeva dincolo de orizont, acolo unde îmi lăsasem familia, casa și o parte din suflet.

5. Australia înghițită de pământ

Când am ajuns deasupra Australiei, am recunoscut locurile în care aterizasem prima dată, cu mulți ani în urmă, după traversarea deșertului Simpson.

Dar ținutul pe care îl cunoșteam dispăruse.

Crăpătura din pământ se transformase într-un canion uriaș, acoperit de vegetație. Întreaga suburbie fusese înghițită de copaci și liane. Natura își întinsese tentaculele peste case, drumuri și grădini.

Oamenii părăsiseră regiunea de teama fisurilor care se deschiseseră în sud-estul orașului Melbourne. Nu era vorba doar despre o singură ruptură a scoarței terestre. Pământul se despica în numeroase locuri, iar șoselele deveniseră impracticabile.

Peste toate acestea se adăugase și războiul.

Civilizația se retrăsese, lăsând în urmă un peisaj în care natura și catastrofa își împărțeau teritoriul.

Am hotărât să cobor cu avionul în adâncuri, spre casa mea.

Spre Ming.

Spre Eric.

Spre locul în care inima mea refuzase să creadă că totul se terminase.

6. Prăbușirea care trebuia să mă ascundă

Eram aproape de casă. După trei ore de zbor deasupra Australiei, inima îmi bătea cu putere. Ming era acolo, în patul nostru, iar eu mă întorceam la ea după o călătorie pe care n-ar fi trebuit s-o simtă niciodată ca pe o despărțire.

Planul meu trebuia să funcționeze până la capăt. Călătoria cu Nefertiti mă purtase prin adâncurile timpului, iar acum trebuia să atrag armata regală în crăpătură. Numai astfel puteam obține salvarea celor rămași în această lume subterană.

Avionul avea patru motoare electrice rabatabile și putea ateriza vertical. Dar aripile lungi ale planorului s-au înfipt în pereții de stâncă înainte să-mi dau seama de pericol.

Aparatul s-a răsucit, izbindu-se de pereții abisului. Pietrișul s-a desprins și a căzut pe acoperișul casei, într-un zornăit infernal.

În clipa aceea, am căzut din avion.

M-am pierdut în abis.

Deasupra mea, aparatul a rămas înțepenit între stânci, legănându-se în curenții de aer. Rucsacul meu a căzut pe marginea balustradei, iar urmele de sânge au rămas ca mărturie a unei prăbușiri pe care nimeni nu avea cum s-o înțeleagă.

În casă, eu, Ming și copiii ne-am trezit îngroziți. Am iesit pe veranda si am privit namila suspendată deasupra acoperișului, am văzut rucsacul însângerat agatat de balustrada. Pentru noi, pilotul avionului se prăbușise din cabina in abisul de sub casa.

Nimeni nu putea bănui că pilotul eram eu, cazusem defapt in trupul din pat langa ea și că, în timp ce ei priveau în sus, eu ca umbra dispărusem în adâncuri.

Apoi au apărut cele două aparate ale armatei regale.

Vuietul lor a umplut canionul. Militarii urmăreau avionul venit din deșertul Simpson și, crezând că acesta se ascunsese în crăpătură, au coborât să cerceteze locul.

Capcana mea funcționase.

Armata ajunsese acolo unde trebuia să ajungă: la familia mea, 

7. Armata imperială

Pe măsură ce se apropiau, vuietul lor devenea tot mai puternic, asemănător huruitului unor elicoptere militare.

Erau două aparate de vânătoare ale armatei imperiale britanice.

Au înconjurat avionul meu, apoi doi soldați au coborât pe frânghii până la noi.

Ne-au interogat, au cercetat locul și au întocmit un raport. După o vreme, a sosit ordinul: întreaga familie trebuia evacuată și transportată la reședința guvernatorului statului Victoria.

În această lume alternativă, guvernatorul fusese trimis de Majestatea Sa, regele Charles al Marii Britanii, iar funcția îi revenise chiar fiului său, prințul Harry, duce de Sussex.

Royal Air Force urmărea de ceva vreme aparatul de zbor neobișnuit, ridicat din deșertul Simpson. Crezând că se ascunsese în canion, militarii porniseră în căutarea lui și dăduseră peste noi.

Astfel, după o călătorie prin milenii, portaluri și continente, mă trezeam prizonierul unei armate care nu înțelegea de unde venisem și nici cum reușisem să ajung acolo.

Uneori, întoarcerea acasă este mai complicată decât fuga în necunoscut.

8. Speranța — copilul trimis spre cer

La reședința guvernatorului, povestea noastră a fost ascultată cu uimire. Dar adevărata emoție a venit când autoritățile au făcut legătura dintre noi și copilul salvat în pădurile Dandenongului.

Era Speranța, fiul lui Eric și al Leontinei.

În episodul al doilea, când pereții de stâncă ai canionului au început să preseze casa, amenințând să ne strivească pe toți, am crezut că sfârșitul era inevitabil. În disperarea acelui moment, copilul fusese trimis într-un balon, în voia curenților de aer, departe de locul în care pereții se apropiau necruțător.

Nu știam unde îl va duce vântul. Nu știam dacă va supraviețui. Știam doar că trebuia să-i oferim o șansă.

Balonul a fost purtat peste păduri și văi, până când Speranța a rămas agățată de un copac în pădurile Dandenongului. Acolo l-au descoperit salvatorii și l-au luat în grija lor.

În timp ce noi luptam să supraviețuim în adâncuri, el fusese purtat deasupra pământului, într-o călătorie pe care niciunul dintre noi nu și-ar fi putut-o imagina.

Iată cum, după atâtea rătăciri prin timp și spațiu, drumurile noastre s-au întâlnit din nou.

Eric și Leontina și-au regăsit fiul. Noi ne-am regăsit familia, iar Speranța s-a întors acolo unde îi era locul: în brațele părinților săi.

Atunci am înțeles că numele lui nu fusese ales întâmplător. Într-o lume sfâșiată de războaie, prăbușiri și catastrofe, copilul devenise purtătorul unui mesaj pe care nici adâncurile radioactive, nici pereții de stâncă și nici distanțele dintre continente nu-l putuseră nimici.

Speranța supraviețuise zburând.

Iar posumul nostru, micul salvator care ne însoțise prin toate aceste încercări, a primit o recunoaștere aparte, devenind membru voluntar al Armatei Salvării australiene.

Pentru mine, toate acestea nu puteau fi decât un miracol. În gând, i-am mulțumit lui Nefertiti pentru drumul care mă adusese înapoi și pentru șansa de a vedea familia reunită.

Poate că timpul ne desparte, pământul ne înghite, iar cerul ne rătăcește. Dar iubirea găsește întotdeauna o cale de întoarcere.

9. Muzeul Salvării

Casa noastră a fost scoasă din adâncuri și transformată într-un muzeu, numit MUZEUL SALVĂRII.

Acolo au fost păstrate mărturiile unei lumi care trecuse prin război, catastrofe și despărțiri. Avionul-planor, echipamentul de scufundare și povestea călătoriei prin timp au devenit parte dintr-o istorie pe care nimeni nu ar fi crezut-o posibilă.

Anii au trecut, iar viața a început să-și refacă țesătura.

Cei doi tineri, Eric și Leontina, au fost cununați într-o ceremonie regală și au pornit împreună pe drumul lor. Au trăit fericiți alături de Speranța, de posumul salvator și de noi, bunicii australieni și americani, reuniți sub același acoperiș.

Într-o lume care cunoscuse prăbușirea, ei au avut șansa să clădească ceva nou.

Iar eu, Ben Todică, după ce străbătusem adâncurile radioactive ale Ciudanoviței, Egiptul faraonilor și cerurile unei planete rănite, am înțeles că adevărata destinație nu fusese niciodată un loc de pe hartă.

Fusese familia. Fusese iubirea. Fusese întoarcerea. Iar undeva, dincolo de timp, Nefertiti își continua zborul prin eternitate, păstrându-și zâmbetul enigmatic.

Poate că știa de la început ceea ce eu învățasem abia la capătul călătoriei:

Poți traversa milenii, poți înfrunta prăbușirea lumii și poți învinge gravitația. Dar numai iubirea îți arată drumul spre casă.

SFÂRȘITUL EPISODULUI 4

Maria Diana Popescu - Apocalipsa după DOOM

 

Apocalipsa după DOOM

Jurnalistică

Maria Diana Popescu

Art-emis

28 Octombrie 2026

 

În birourile culte ale Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti”, savanții neamului s-au reunit în şedinţe de urgenţă. Pe masă nu se aflau tomuri prăfuite, ci ecranele telefoanelor deschise pe „feed-ul” de „influenceri”. Sătui să tot apere normele academice în fața unui popor care scrie „vroiam” și „succesuri”, academicienii au decis să schimbe tactica: dacă nu-i poți învinge, fă mișto de ei! Așa a luat naștere proiectul secretei modernizări, unde limba română nu mai este studiată, ci optimizată pentru „reach”. Conform ultimelor directive, DOOM-ul devine oficial „Cringe-Dicționar”. Se elimină complet bătăile de cap cu formele de plural. De ce să ne mai certăm pe „nivele” sau „niveluri”, cînd putem folosi direct „level-uri”? Genitivul și dativul, aceste relicve latine care chinuie generații de elevi, vor fi înlocuite prin decret cu structura universală „la băiatu’ ăla”. Cratima, săraca, a fost declarată oficial „prea mult efort pentru degetul opozabil”. În noul ghid de exprimare aprobat la Casa Academiei, despărțirea cuvintelor se va face exclusiv prin emoji-uri. Vrei să scrii „du-te”? Corect va fi „du → te”. Iorgu Iordan însuși, privind de pe lumea cealaltă la cum „se dă share la content-ul lingvistic”, ar fi cerut o revizuire de statut: transformarea institutului în Agenție de PR pentru Neologisme Anglo-Saxe. În fond, limba română nu moare, doar își dă un „update” cu forța, direct din laboratoarele celor care ar fi trebuit s-o păzească.

Nu vă necăjiţi, respirați adînc și, dacă simțiți că vă ia cu leșin, luați un drink, după DOOM3. Conform noilor Directive de Înaltă Găselniță Academică, va fi obligatoriu să-i spuneți așa, altfel veţi fi declarați expirați. Limba română, acea „comoară în adâncuri înfundată”, a fost oficial trimisă în service. Au decis academicienii că în DOOM trebuie să facă loc cuvîntului „patrihoți”. Nu știm dacă-i o nouă armă, un monstru de nivel superior sau un personaj care apare cînd se termină muniția și începe discursul patriotic. De acum, patrihoții ne vor explica doct că luptă pentru salvarea ţării, în timp ce scot profit din apocalipsă. E suficient să le citești declarațiile de avere.

Specialiștii de la butoanele lingvistice au decis: după ce ne-au zăpăcit generații întregi obligîndu-ne să trecem de la „sunt” la „sînt” și înapoi la „sunt”, ba chiar să scriem tot ce întîlnim cu „â din a”, și în cele mai intime cotloane ale conjugărilor, acum au trecut la faza finală: maltratarea chirurgicală a lexicului. Iată de ce mă încăpăţînez să scriu cu î din i toate cuvintele şi, aşa cum este normal, sfînt şi patriotic, doar România şi derivatele le scriu cu â din a. Asta este o altă bucată de patriotism furată de lingvişti la comandă străină.

DOOM3 nu mai este un dicționar. Este un manual de supraviețuire în jungla globalizării de cartier, o tentativă academică de transformare a graiul lui Eminescu într-un ghiveci lexical care face chiar şi un computer să dea eroare de sistem. Ne aflăm în plin atentat la adresa românismului, o diversiune culturală unde limba noastră nu mai este „un fagure de miere”, ci un chec indigest, presărat cu englezisme de autobuz. De la „trebuie” am ajuns la „must-have-ul” supraviețuirii. Să analizăm cu mintea lucidă această invazie. Pînă mai ieri, românul avea obligații, îndatoriri sau lucruri pe care trebuia să le facă. Astăzi, academicienii ne sugerează că a devenit un „must” care se citeşte mast să fim în pas cu moda. Nu mai avem priorități, avem „must-uri”. Dacă nu ești „in”, ești direct „out”. Dacă îndrăznești să protestezi împotriva acestei colonizări lingvistice, ești privit ca un specimen crazy, ca un suveranist, un rusofil, un nebun de legat care încă mai crede că limba română are resurse proprii pentru a exprima realitatea. Într-o societate normală, cînd cineva o ia razna, spui că a înnebunit. În România literară de tip DOOM3, ești puțin „crazy”, o nuanță mult mai șic, care dă bine pe rețelele sociale, dar sună ca o nucă în peretele unui în cod civil. Unde sîntem, domnilor academicieni? La Oxford sau în Piața Obor? Am ajuns să ne fardăm realitatea cu „mascara”, care nu mai e rimel, ca nu cumva să se vadă ridurile unei identități careia i se scoate forţat dinții. Femeia română nu mai folosește rimel - termen oricum împrumutat, dar măcar naturalizat prin decenii de utilizare. Ea își aplică „mascara”, probabil cu speranța că genele ei vor clipi într-o engleză impecabilă, în timp ce în Învăţămînt gropile rămîn profund mioritice. Spectacolul e de-a dreptul grotesc cînd trecem în zona tehnologică și socială. Lingviştii au abolit cuvîntul „parolă”. Era prea simplu, prea pămîntean, prea înțeles de bunicul de la țară. Acum tastăm un passord - o struțocămilă care nici măcar nu e scrisă corect în engleza pură (password), dar care servește de minune scopului de a crea confuzie generală. Ne securizăm conturile mutilîndu-ne vocabularul.

Pentru ce toate acestea? Pentru a deveni „number one”. Aceasta este obsesia supremă a românului modern: să fie primul, cel mai tare, liderul topului. Nu mai avem campioni, olimpici, oameni de elită. Avem specimene „number one”. O etichetă de carton lipită pe fruntea unei culturi care confundă progresul cu maimuțăreala. Dar stați, lingviștii noștri nu s-au oprit aici! Dacă răsfoiești noile tendințe, descoperi că nu mai facem cumpărături, ci mergem la shopping. Nu mai avem întîlniri de afaceri, ne vedem într-un meeting. Tineretul nu se mai relaxează, ci dă chill. Pînă și banala discuție a devenit un talk, iar sentimentele noastre nu mai sînt stări sufletești, ci vibe-uri. Am ajuns să ne dăm refresh la identitate ca și cum am reseta un browser plin de viruși.

Care este rezultatul acestei operațiuni pe creierul deschis al națiunii? Transformarea României într-un veritabil Turn Babel. Asistăm neputincioși la o ruptură catastrofală între generații. Pe de o parte, avem bătrînii din sate care încă mai vorbesc o limbă curată, dar care nu mai înțeleg nimic din ce se transmite la televizor, unde crainicii livrează breaking news-uri despre trendsetteri și influenceri. Pe de altă parte, avem generație tînără scăpată din tipare care folosește cuvinte românești doar ca pe niște conectori între două englezisme. Limba română a devenit scheletul de rezistență pe care se agață tencuiala colorată și ieftină a importurilor ieftine. Un atentat la adresa românismului! Limba este singura patrie a unui popor. Cînd distrugi limba, granițele dispar de la sine, iar teritoriul devine o simplă anexă logistică. După ce ne-au vîndut fabricile, uzinele și resursele, acum dau la fier vechi și substantivele, adjectivele și verbele. Le înlocuiesc cu replici din plastic, importate direct din manualele de corporație. Domnilor purtători de ștampile academice, dacă scopul vostru a fost să ne integrați în absolut, aflați că ați reușit doar să ne faceți ridicoli. Să introduci în dicționar toate ticurile verbale ale unor analfabeți funcționali de pe TikTok nu înseamnă evoluție lingvistică. Înseamnă capitulare culturală. Protestul meu este un apel la rezistență, nu un simplu „exit”.

E grav! Academia Română a dat din nou cu dexul în baltă cînd a decis că limba română era mult prea simplă. De acum ai nevoie de un masterat în inginerie lingvistică doar ca să ceri o prăjitură la cofetărie. Să începem cu micul dejun al campionilor alfabetizați. Dacă vrei să fii academic și în pas cu moda din DOOM 3, nu mai poți cere „doi croasanți și două ecleruri”. Acum ceri croasante (sună mai franțuzit, ca niște cravate pufoase) și eclere. Da, ați auzit bine: eclere. Sună ca un fulger care a făcut pană la limba română, dar e oficial. Dacă chelnerul se uită ciudat la tine, zi-i că așa a zis DOOM-ul, să-ți aducă eclerul pe o farfurie, nu pe „eclere”. Dar nebunia abia acum începe. Pentru toți patrioții îngrijorați că analfabeții au cîștigat războiul din dormitor: s-a oficializat supatul! Nu mai trebuie să te apleci obosit „sub pat” ca să cauți șoseta pierdută. Acum intri direct în supat, un tărîm mitic și popular aprobat de savanți, unde praful se așază academic, în formă de regionalism. Dacă te întreabă nevasta unde ai fost toată ziua, îi spui elegant: „Am inspectat supatul, draga mea, e o normă acceptată!”.

Dacă tot vorbim de substantivarea disperării, DOOM 3 s-a gîndit și la profesori. Cînd vrei să pui acele două puncte blestemate la sfîrșitul frazei, nu mai spui că pui „două puncte”. Acum folosești substantivul compus două-puncte (cu cratimă, obligatoriu). Dacă ești complet derutat, treci la punct-și-virgulă. Tot cu cratimă. Limba română a devenit un șantier unde cratima e schela care ține în picioare cuvintele obosite. Nici măcar să te îmbraci nu mai e simplu. Dacă ai un body, pluralul lui oficial nu mai e o ghicitoare: acum avem body-uri. Iar dacă vrei să mergi la un party, te duci la party-uri. Totul e cu cratimă, de parcă engleza a venit în vizită la română, dar a rămas blocată în Vamă la vamaioți (că și ăștia au fost trecuți în dicționar, să aibă și Vama Veche, unde se consumă droguri, recunoaștere academică).

Cireașa de pe colivă (sau de pe colivăreasă, o altă meserie proaspăt inventată și oficializată de dicționar pentru doamnele care organizează pomeni profesionale) este adaptarea neologismelor. Ne-am chinuit zeci de ani să scriem corect cuvinte străine, ca acum DOOM-ul să ne spună că e liber la adaptat, doar-doar s-o potrivi cu ce se aude la colțul străzii, în guvern şi Parlament. Deci, dacă vreți să fiți corecți politic și lingvistic în 2027, lăsați logica la intrare. Luați-vă „croasantele”, coborîți în „supat”, puneți o cratimă între politică şi corupţie și strigați: Trăiască DOOM 3, dicționarul care ne-a învățat că dacă greșești destul de des, pînă la urmă devii normă academică!

Şi dacă aţi crezut că am scăpat ieftin doar cu eclerele mîncate în supat, pregătiți-vă spiritele. DOOM 3 a trecut la nivelul următor: ingineria silabică. Academicienii s-au uitat la modul în care despărțeam cuvintele la capăt de rînd și au zis: „Prea multă logică, hai să facem o tombolă!”. Să luăm cuvîntul mausoleu. O viață întreagă am trăit cu liniștea sufletească că îl despărțim mau-so-leu. Ei bine, uitați tot! DOOM 3 a decis că de acum înainte se desparte ma-u-so-leu. Trebuie să te miorcăi puțin la prima silabă, ca și cum te-ai tîngui după logica pierdută a limbii. Vreți ceva și mai amețitor? Iată cum se împart verbele și substantivele în funcție de starea de spirit a lingviştilor. Pentru autostradă, ai voie să desparți ba, a-u-tos-tra-da, ba, a-u-to-stra-da. E un fel de democrație lingvistică: alegi silaba în funcție de cît de repede conduce șoferul pe ea. La fel și la subiect și obiect (care acum preferă su-biect și o-biect). Totul a devenit atît de flexibil, încît la examene elevii nu mai pică pentru că nu știu gramatică, ci pentru că nu au nimerit varianta preferată de computerul Academiei în ziua respectivă. Să vedem cum conjugăm verbele noi împrumutate din engleză? DOOM 3 a venit și a legalizat oficial monștri lingvistici precum a forwarda (eu forwardez, el forwardează) și a upgrada (eu upgradez). Practic, dacă bunicul de la țară te aude spunînd: „Bunicule, am upgradat supatul și am forwardat eclerul”, nu mai are voie să te bată cu nuiaua pentru că strici limba română. Trebuie să accepte că ești doar un elev model.

Dar adevărata comedie națională se joacă pe terenul neologismelor. S-a decretat oficial: limba română a fost colonizată de corporații, iar DOOM 3 le-a eliberat viza de flotant. Dacă vrei să fii „cool” în mod academic, trebuie să înveți unde pui cratima cînd folosești englezismele. Avem acum o regulă de o claritate de cristal: dacă termenul străin se termină în litere care se pronunță exact așa cum se scriu (ca y pronunțat i), articolul se lipește direct. Așa am ajuns la strînsul în brațe lingvistic numit bodyuri sau drinkuri. În schimb, dacă limba engleză te păcălește la pronunție, scoți cratima din buzunar ca pe un scut protector: scriem show-uri (pentru că w se aude u) și fake-news-uri (pentru că dezinformarea se digeră mai bine cu cratimă)! Intri la un afterschool, dai de un gamer, citești un breaking news și, la final, epuizat de atîta romgleză aprobată de stat, te duci să te tratezi cu o gorgonzola (că și asta a primit norme oficiale de declinare, să nu cumva să greșim genitivul cînd plîngem în magazin).

Și ca să înțelegem că degradarea este completă, dar ridicată la rang de ştiinţă, dicționarul a legiferat și lenea din școli. Celebrele prescurtări pe care le foloseau elevii în spatele clasei au devenit literă de lege. Felicitări, dragi elevi! Cuvîntul „prof” este acum oficial în dicționar, cu pluralul profi. Așteptăm cu interes ca în DOOM 4 să fie introduse și formele „profa”, „diriga” și „baftă, frate”, „baftă, bro”, ca să nu mai existe absolut nici o barieră între catalog și TikTok. Parafăm această nouă pagină de istorie literară cu o reverență în fața noului adjectiv obligatoriu: remedial. După ce că sistemul de educație e la pămînt, măcar acum avem „ore remediale” aprobate academic. Totul este remedial în viața noastră, de la modul în care scriem neologismele și pînă la felul în care ne chinuim să nu mai fim contraziși de o carte. Limbii române i s-a creat un buton de „Restart”, DOOM 3 l-a apăsat, dar a selectat limba de sistem: Romgleza populară de supat. Iată marea capitulare! Greșeala şi invazia englezismelor au normă de stat.

Dacă pînă acum am înţeles cum să mîncăm eclere în supat și cum să ne tînguim silabisind ma-u-so-leu, e timpul să trecem la neurochirurgia gramaticală: conjugarea verbelor. Adevăratul cutremur de 9 grade pe scara Richter a gramaticii s-a produs în curtea verbelor. Aici, DOOM 3 n-a mai fost doar un simplu observator. A devenit un fel de arbitru obosit care s-a săturat să mai fluiere faulturile și a zis: „Gata, de azi se joacă fotbal și cu mîna, doar-doar s-o înscrie vreun gol!”. Academia Română a ridicat steagul alb, a privit spre popor și a zis resemnată: „Bine, măi băieți, scrieți cum vreți, da’ nu ne mai stresați!”.

Generații întregi de profesori au lăsat corigenți, au tăiat cu pixul roșu și au explicat pînă la epuizare: „După j și ș nu se pune ea, analfabeților! Se scrie el așază!”. Corectura asta era ca o tămîie gramaticală. Ei bine, DOOM 3 s-a plictisit să mai apere baricada. Conform noului dicționar oficial, forma „aşează” a intrat în legalitate. Ambele variante sînt acum la fel de corecte. Una pentru proşti, alta pentru culţi. Altfel e discriminare. Practic, dacă pînă acum te simțeai vinovat cînd îți scăpa un e, acum poți să-l pui cu mîndrie academică. Dicționarul a zis: dacă nu-i poți schimba, acceptă-i! Dar staţi, logica Academiei e ca o stradă cu sens unic, plină de gropi. Dacă la așază / așează au dat liber ambelor forme, cînd vine vorba de verbul a înșela, academicienii au redevenit brusc severi. Forma corectă rămîne strict el înșală (sau ei înșală). Deci, rețineți regula de aur din DOOM 3: ai voie să te așezi cum vrei, dar dacă vrei să înșeli, trebuie să o faci exact așa cum scrie la carte, fără introduceri de vocale neaprobate de comisie!

Dacă ai voie să te aşezi cum vrei, ai voie și să minți în două variante ortografice! Clasicul înșală, care dădea bătăi de cap tuturor celor care voiau să-și exprime drama sentimentală pe internet, a primit și el un frate geamăn. Acum poţi scrie liniştit şi „el înşeală”. Înșelăciunea a devenit oficial duală. Și ca să fie tacîmul complet, regula s-a extins ca o pecingine peste toată familia lingvistică: verbul a deșela se scrie acum și deșală, dar și deșeală, iar a deșerta a devenit oficial și deșartă, dar și deșeartă. Practic, s-a legalizat pluralismul de opinii în conjugare. Totul pentru ca mulţime de prostăvani care  şi-au cumpărat nişte diplome să nu fie discriminaţi. O anarhie totală, însă „savanții” au lăsat cîteva capcane discrete, ca să aibă cu ce „pica” elevii la evaluarea națională. La modul indicativ poți să înșeli sau să înșeali, dar dacă treci la conjunctiv și pui un „să” în față, brusc devine obligatoriu să înșele. Să nu cumva să îndrăznești să scrii „să înșale”, că acolo te prinde radarul Academiei și te amendează! La fel și la verbul a curăța: tu însuți te poți chinui sau te poți chinuiesc (că și aici au lăsat ambele forme, să fie primit, Amin”), pentru că logica generală a fost trimisă în vacanță prelungită. Această strategie revoluționară deschide perspective uimitoare pentru viitorul culturii noastre şi al generaţiilor de mîine. Ne întrebăm cu emoție ce va urma în DOOM4. Dacă poporul va continua să spună încă zece ani „vroiam” în loc de „voiam” sau „care-o scrii” în loc de „pe care o scrii”, probabil Academia le va trece în dicționar ca variante literare alternative de exprimare relaxată.

Dacă tot ați legiferat că e „must” să fim ”crazy”, că e obligatoriu să bem un „drink” în timp ce ne introducem un passord pentru a deveni number one, de ce nu mergeți pînă la capăt? Propuneți desființarea completă a limbii române. Este mult mai simplu, ne scutește de efortul de a mai învăța gramatică și ne lasă timp liber pentru shopping. Pînă atunci însă, unii dintre noi vor continua să creadă că o femeie e frumoasă și fără mascara, că o parolă te apără mai bine dacă o înțelegi și că limba română nu are nevoie de un certificat de conformitate eliberat de la Londra sau Washington. Păstrați-vă noul DOOM pentru voi! Noi vom rămîne la credința noastră, chiar dacă pentru voi, domnilor, asta înseamnă că sîntem complet... scoși din uz sau indisciplinaţi.

Să aveţi spor la scris! Trageți un scaun, așezați-vă (sau așeazați-vă, cum vă dictează inima), nu vă lăsați înșelați (sau înșalați) de regulile de modă veche și bucurați-vă de o limbă română atît de „freş” şi tolerantă, încît în curînd va accepta ca formă corectă inclusiv tăcerea noastră!

Foto: preluată de pe site-ul Pixabay