Ion Coja - Mircea Eliade crede în biruinţa Mişcării Legionare

 

Mircea Eliade crede în biruinţa Mişcării Legionare

      Dl. Mircea Eliade, membru al Societăţii scriitorilor români, a binevoit să ne răspundă următoarele la ancheta ziarului nostru: „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?”

Cred în destinul neamului românesc ─ de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limbă romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi ─ biologice, civile, spirituale ─ poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mână, ca să piară ca un laş, astăzi, îmbătat de vorbe şi alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare.

Cred în biruinţă pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin. O mişcare izvorâtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului şi nevredniciei ─ nu este o mişcare politică. Ea este o revoluţie creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a forţelor sufleteşti împotriva păcatelor şi slăbiciunii cărnii.

Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ceea ce s-a făcut până astăzi în istorie, şi biruinţa legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă şi puternică ─ ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viaţă omogenă.

Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică ─ ci întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Aşa s-a născut omul nou al Creştinismului, al Renaşterii etc., dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă a duhului împotriva cărnii. Omul nou se naşte printr-o adevărată trăire şi fructificare a libertăţii. Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic şi economic. Cei care vin în Legiune vin pentru că se simt liberi. Instinctele lor de conservare, laşităţile care zac în sufletul fiecăruia, frica ─ toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului şi al instinctelor biologice. El ştie că „n-are nici un interes”, că „n-are nimic de câştigat”, integrându-se în Legiune. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit în interesele lui, că viaţa va fi mai grea, că poate va intra în temniţe, sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate „interesele” şi instinctele acestea care „determină” viaţa fiecărui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderării la Mişcarea Legionară. Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc şi trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii. (s.n.)

Cei care nu cunosc Legiunea, ca şi cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre „dictatură” şi se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o mişcare în care „personalitatea” este strivită şi libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admiraţie a oamenilor noştri politici pentru „personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica „personalităţile”. Îi întrebam atunci câte „personalităţi” a creat regimul libertăţii lor. Unde sunt? Care sunt? Şi mai întrebam ce au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărat „personalitate”, care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotruş, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii? Ce-au făcut politicienii pentru generaţia tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori? Care este tânărul cu „personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa, sau talentul pentru binele obştesc? Eu ştiu că au fost „descoperiţi” o sumă de afacerişti precoci, secretari „inteligenţi” şi lichele domestice, cu care s-au „întinerit” cadrele partidelor.

Apologeţii aceştia de ultimă oră ai „personalităţii” sunt tot atât de ridicoli pe cât sunt de ipocriţi. Le aminteam cu alt prilej că în cele mai disciplinate şi mai severe ordine călugăreşti catolice s-au putut înălţa totuşi destule personalităţi. Un Thomas din Aquino nu seamănă cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea creşte şi rodeşte pretutindeni, şi cu cât e mai severă disciplina, cu atât „personalitatea” se defineşte mai precis. Disciplina nu e tot una cu „dictatura”, cum lasă a se-nţelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creşte şi promovează personalităţile ─ pentru că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuţi, asupra instinctelor sau anarhiei tale lăuntrice. Actul de ascultare îţi dă ţie comanda asupra bestiei din tine, asupra vieţii biologice care încearcă să te menţină în evaziv, în comoditate, în căldicel. Disciplina te întăreşte pe tine, îţi făureşte personalitatea. De aceea cavalerii medievali şi feudali au fost atât de liberi şi de dârzi; pentru că juraseră credinţă (fides, Trust, Trieve) unui şef…

Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele prin libertate. Dilige et quod vis fac, spune Fericitul Augustin: „iubeşte şi fă ce vrei!”. Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic valul de dragoste, încât, dacă n-ar decât el singur şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare.

Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţia sufletului românesc.

Mircea Eliade, Buna Vestire,     an I(1937), Dec.17, nr.244, p.1-2.

ALIANTA FAMILIILOR - SACRILEGIU SAU SACRELITATE IN BARCELONA?

 

SACRILEGIU SAU SACRELITATE IN BARCELONA?

Iunie 25,  2026

 

Catedrala La Sagrada Familia din Barcelona a atras recent atentia publicului international cu prilejul vizitei Papei acolo si inaugurarea a inca unui corp al acestei catedrale a carei constructie a inceput acum 144 de ani si inca continua. Unii vad in aceasta imensa constructie sacralitate, altii un sacrilegiu. Cert este ca in 1882 cind constructia a fost inceputa, perspectiva a fost unanima: se construieste un Lacas de Inchinare dedicat relatiei omului pacatos cu Dumnezeu. Astazi, tentatia celor mai multi este sa vada in catedrala neterminata un vast santier de lucru care in final va fi un “theme park / parc tematic” pentru atractia turistilor. Cei din urma isi au justificarea lor: anual 5 milioane de turisti din toata lumea cumpara bilete pentru vizitarea catedralei, si  alte milioane petrec timp in jurul catedralei fie admirind minunatiile catedralei fie petrecind timpul in trivialitati. 

Catedrala e cea mai inalta biserica din lume. A fost proiectata de arhitectul Antoni Gaudi. In 1926, Gaudi a murit, iar planurile lui arhitecturale au fost toate distruse in 1936 in perioada Razboiului Civil Spaniol. Distrugatorii au fost anarhisti comunisti anti-clerici care au devastat cladirea, au dat foc unor portiuni ale cladirii si au ars plansele arhitecturale ale lui Gaudi.

Wall Street Journal a publicat un dosar privind Sagrada Familia pe 7 iunie. Redam portiuni din text in traducere romana. Linkul acesta duce la textul intreg in engleza: https://www.wsj.com/world/europe/barcelonas-sagrada-familia-nears-completionand-inflames-a-tourism-backlash-ae32e57b?mod=Searchresults&pos=1&page=1*

In Barcelona, turistii admira cladirile crestine, dar ramin pasivi la mesajul crestinismului

Sagrada Família din Barcelona se apropie de finalizare și pe alocuri provoacă reacții negative:  turismul  excesiv. Vizita Papei Leon din această săptămână marchează o piatră de hotar pentru o minune arhitecturală a cărei popularitate virala îi deranjaza profund pe unii localnici. Bazilica Sagrada Família se apropie de finalizare după 144 de ani de lucrări, Papa Leon al XIV-lea urmând să inaugureze cel mai înalt turn al bisericii. Este unul dintre cele mai faimoase șantiere de construcții din lume. Nu toată lumea din Barcelona, insa, sărbătorește. În timp ce acest oraș îl primește pe Papa Leon al XIV-lea pentru inaugurarea celui mai înalt turn al bisericii, s-a produs  o prăpastie evidentă între viziunea religioasă care a inspirat clădirea și magnetul turistic mondial care ea a devenit.

Sagrada Família este capodopera strălucitului arhitect și designer catalan Antoni Gaudí, care a murit acum 100 de ani și ale cărui clădiri sinuoase și excentrice sunt sinonime cu Barcelona. Dar astăzi, cea mai vizitată atracție turistică din Spania a devenit un simbol al problemei turismului excesiv din Europa. Localnicii frustrați au organizat adesea proteste în jurul ei, uneori stropind turiștii cu pistoale cu apă. „Ambiția lui Gaudí a fost să scrie Biblia în piatră”, a spus Gijs van Hensbergen, autorul unei biografii a arhitectului catalan. „Niciodată nu ar fi putut prezice așa ceva.”

Într-o vizită recentă, a fost greu de decis ce era mai suprarealist in preajma bisericii: statuile sculptate cu melci, cameleoni și țestoase care decorează exteriorul bisericii sau scena de circ din jurul ei. Un grup interpreta un jazz vioi, în timp ce un om făcea bule gigantice cu o pereche de bețe, iar clovnii vindeau animale din baloane. O turistă din Kazahstan a filmat un videoclip pe Instagram în care dansa, având biserica ca fundal. Ea spera că acest lucru va ajuta la creșterea numărului de clicuri. „Este un loc foarte popular”, a spus ea. Artiștii stradali și ghizii turistici se adresează mulțimilor de turiști care se revarsă în zona înconjurătoare.

Catedrala: o povestire a Bibliei in imagini de piatra

Din 1882 pina acum, Catedrala Familia Sagrada este o povestire a Bibliei in piatra. Dar Fundația religioasă privată care administrează Sagrada Família a luat măsuri pentru a atenua haosul. Biletele trebuie achiziționate online pentru anumite intervale orare, numărul de vizitatori simultani este limitat la 1.500, iar recent a fost introdusă o „oră a liniștii” zilnică de dimineață pentru a facilita rugăciunea și contemplarea.

Dar, pe lângă cele cinci milioane de oameni care cumpără bilete anual pentru a intra în biserică, alte milioane de vizitatori vin să se învârtească în afara ei, iar fundația spune că nu prea poate face nimic în privința asta. Vizitatori din întreaga lume sunt atrași de amploarea și stranietatea bazilicii. Exteriorul ornamentat, cu turnurile sale conice și fațadele multiple, are o calitate aproape organică.

Sculpturi elaborate înfățișează viața lui Isus de la naștere până la răstignire. Detalii ciudate sunt încorporate peste tot, inclusiv o statuie a unui anarhist care ține o grenadă de mână, o referință la violența politică din timpul vieții lui Gaudí. Varietati de grâu, diferite soiuri de struguri și coșuri colorate cu smochine, rodii și alte fructe stau deasupra turlelor și a altor structuri.

Proiectele lui Gaudí au fost realizate în detalii complexe, de la coloanele navei centrale până la vitraliile și tavanul cupolei centrale. Arhitecții care au lucrat la finalizarea viziunii lui Gaudí au folosit modelarea computerizată pentru a testa stabilitatea desenelor sale geometrice și au descoperit că Gaudí știa exact ce făcea. „A realizat aceste forme organice, care sunt foarte caracteristice arhitecturii sale, dar folosind reguli foarte stricte”, a spus Mauricio Cortés, un arhitect care a lucrat la finalizarea bisericii în ultimele două decenii.

Predecesorul Papei Leon, Papa Francisc, l-a pus anul trecut pe Gaudí pe lista de canonizare, un proces în mai multe etape care depinde de confirmarea de către Biserica Catolică. Este o recunoaștere importantă a talentului arhitectural al lui Gaudí și a devoțiunii religioase care a inspirat Sagrada Familia.

Comunistii distrug planurile arhitecturale ale lui Gaudi

Gaudi, insa, persista. Gaudí știa că nu va trăi până la finalizarea lui Sagrada Família. Lucrările au început în 1882 și au durat atât de mult din cauza complexității extreme a bisericii, a dependenței de finanțare privată și a întreruperilor repetate ale istoriei. Majoritatea machetelor și planurilor originale din ipsos ale lui Gaudí au fost distruse în 1936 în timpul Războiului Civil Spaniol, lăsându-i pe succesorii săi să reconstituie ce puteau și să umple golurile.

Banii au fost mult timp o problemă. Ideea inițială a fost de a finanța Sagrada Família prin donații din partea oamenilor care își ispășeau păcatele. În cele din urmă, vânzarea de bilete a devenit mai importantă, mai ales după ce Jocurile Olimpice din 1992 au plasat Barcelona pe harta turistică globală. Lucrările sunt acum finanțate aproape în întregime din vânzarea de bilete, ceea ce o transformă într-o atracție turistică pentru care turiștii plătesc literalmente pentru a o construi.

Deși vizita lui Papa Leo va marca finalizarea structurii centrale, aceasta este acum cea mai înaltă biserică din lume, finalizarea tuturor detaliilor urmând să dureze mulți ani. Cea mai mare piesă lipsă este intrarea principală a bisericii, cunoscută sub numele de Fațada Gloriei, pe care Gaudí a avut-o în vedere în vârful unei scări monumentale. Când a planificat inițial biserica, amplasamentul se afla la periferia Barcelonei, înconjurat de capre care pășteau. Orașul în expansiune a înghițit de mult zona. Construirea scării principale astăzi ar necesita demolarea a sute de apartamente și magazine.

Va oferim din nou linkul catre versiunea engleza a articolului: https://www.wsj.com/world/europe/barcelonas-sagrada-familia-nears-completionand-inflames-a-tourism-backlash-ae32e57b?mod=Searchresults&pos=1&page=1

ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI 

Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro

DV Marin - Ziarul Meridianul nr 26 de joi 25 iunie 2026

 

Anatol Basarab - Întrebări incomode despre Ucraina, Rusia, NATO și Occident

 

Întrebări incomode despre Ucraina, Rusia, NATO și Occident

Anatol Basarab

 

Ni s-a spus de mii de ori aceeași poveste.

Rusia a atacat Ucraina din senin. Fără motiv. Fără context. Fără istorie. Fără provocări. Fără precedente. Fără nimic înainte.

Bine.

Dar un om care încă mai gândește are voie să pună întrebări.

Nu ca să justifice războiul. Nu ca să aplaude moartea. Nu ca să țină cu o tabără împotriva alteia. Ci ca să înțeleagă dacă povestea care i se servește este întreagă sau doar o jumătate de adevăr împachetată frumos.

Pentru că jumătatea de adevăr este una dintre cele mai eficiente forme de manipulare.

A explica un război nu înseamnă a-l justifica.

Numai mintea propagandistică confundă explicația cu scuza.

Prima întrebare.

A atacat Rusia Ucraina?

Da. Militar, da. Asta este un fapt.

Rusia poartă răspunderea directă pentru decizia militară din 2022. A trecut frontiera. A folosit forța. A provocat distrugeri, moarte, traume, exod, rupturi familiale și suferință reală.

Acest lucru trebuie spus clar.

Dar de aici începe abia discuția serioasă, nu se termină.

Faptul că un stat atacă militar alt stat nu înseamnă automat că tot ce s-a întâmplat înainte dispare. Nu înseamnă că istoria se șterge. Nu înseamnă că geopolitica se evaporă. Nu înseamnă că NATO, SUA, UE, guvernul ucrainean, Maidanul, Donbasul, Crimeea, Memorandumul de la Budapesta, summitul NATO de la București din 2008 și toate promisiunile făcute sau încălcate trebuie aruncate la gunoi.

Rusia are răspunderea militară directă.

Dar această răspundere nu anulează răspunderea strategică, politică și morală a celorlalți actori care au împins Ucraina spre prăpastie.

A doua întrebare.

A fost acest război complet neprovocat?

Aici începe minciuna mare.

Dacă prin „neprovocat” înțelegem că Ucraina nu a bombardat Moscova înainte de 24 februarie 2022, atunci da, Rusia a început faza militară directă pe scară largă.

Dar dacă prin „neprovocat” înțelegem că nimic grav nu s-a întâmplat înainte, că Ucraina era o țară liniștită, neutră, stabilă, neatinsă de marile interese geopolitice, iar Rusia s-a trezit într-o dimineață și a zis „hai să invadăm”, atunci această poveste este pentru copii sau pentru adulți care au renunțat să mai gândească.

Războiul nu a început în vid.

Cine reduce totul la 24 februarie 2022 falsifică istoria prin amputare.

Taie tot ce a fost înainte și apoi se miră că realitatea nu mai are explicație.

A treia întrebare.

Ce rol a avut NATO?

Un rol uriaș.

NATO nu este o asociație de poezie. NATO este o alianță militară. Când o alianță militară se apropie de granițele unei mari puteri nucleare, acea mare putere reacționează. Ne place sau nu ne place, așa funcționează istoria. Așa au funcționat imperiile. Așa funcționează și astăzi blocurile de putere.

În 2008, la summitul de la București, NATO a transmis că Ucraina și Georgia vor deveni membre ale alianței. Nu a spus când. Nu a spus exact cum. Dar mesajul strategic a fost clar.

Pentru Occident, era o promisiune politică.

Pentru Ucraina, era o invitație spre un drum periculos.

Pentru Rusia, era un semnal de alarmă existențială.

Putem să ne prefacem că Rusia nu avea voie să vadă asta ca pe o amenințare. Dar prefăcătoria nu este analiză.

Iar aici apare una dintre marile ipocrizii ale vremii noastre.

Când Statele Unite își apără zona de securitate, ni se spune că este realism strategic.

Când Rusia vorbește despre propria zonă de securitate, ni se spune că este imperialism pur.

Poate fi și imperialism. Dar nu este doar atât.

În geopolitică, marile puteri nu judecă lumea după morală, ci după distanță, frontieră, control, acces militar, resurse, influență și risc.

Cine nu înțelege asta confundă politica mondială cu un pliant de ONG.

A patra întrebare.

Dar nu are Ucraina dreptul să aleagă singură unde vrea să meargă?

În principiu, da.

Fiecare stat are dreptul să își aleagă direcția politică, economică și militară.

Dar în geopolitică dreptul abstract nu anulează consecințele concrete.

Cuba avea dreptul să primească rachete sovietice în 1962? Formal, putea spune că este stat suveran. Dar Statele Unite nu au acceptat rachete sovietice lângă Florida. Au considerat asta amenințare directă.

Atunci întrebarea devine simplă.

De ce SUA au voie să considere inacceptabilă prezența militară a unei puteri rivale lângă granițele lor, dar Rusia nu are voie să considere inacceptabilă extinderea NATO până în spațiul ucrainean?

Aici nu vorbim despre simpatie.

Vorbim despre simetrie logică.

Iar simetria logică doare, pentru că propaganda trăiește tocmai din dublă măsură.

A cincea întrebare.

Ce spunea Ucraina la începutul statalității ei?

Ucraina, în Declarația de suveranitate din 1990, vorbea despre neutralitate, despre neparticipare la blocuri militare și despre statut non-nuclear.

Aceasta este o piesă importantă.

Pentru că statul ucrainean modern s-a născut cu ideea de neutralitate. Nu cu ideea de a deveni avanpost militar al NATO la frontiera Rusiei.

Mai târziu, direcția s-a schimbat. Ucraina a început să se apropie tot mai mult de NATO. Apoi, în 2019, această direcție euroatlantică a fost introdusă chiar în Constituție.

Întrebarea este legitimă.

Când un stat se naște declarând neutralitate, apoi ajunge să își fixeze constituțional intrarea într-o alianță militară opusă vecinului său nuclear, chiar crede cineva că acel vecin va privi liniștit spectacolul?

Nu spun că reacția militară era obligatorie.

Nu spun că era morală.

Nu spun că era singura variantă.

Spun doar că era previzibil ca Rusia să reacționeze dur la transformarea Ucrainei într-un spațiu de confruntare strategică.

Iar ceea ce este previzibil nu mai poate fi vândut oamenilor ca „surpriză istorică”.

A șasea întrebare.

Ce a fost Memorandumul de la Budapesta?

A fost un document prin care Ucraina a renunțat la armele nucleare moștenite după destrămarea URSS, iar Rusia, SUA și Marea Britanie au oferit garanții de securitate.

Aici trebuie să fim corecți.

Memorandumul cerea respectarea independenței, suveranității și granițelor Ucrainei. De asemenea, includea angajamentul de a nu folosi forța împotriva Ucrainei.

Deci nu putem minți spunând că acolo nu exista nicio obligație de abținere de la forță.

Dar nici nu putem minți în sens invers, prezentând Memorandumul ca pe un tratat militar de apărare automată, ca și cum SUA sau Marea Britanie ar fi fost obligate să intre direct în război pentru Ucraina. Nu era Articolul 5 NATO. Nu era o garanție militară de tip alianță.

Era o asigurare de securitate, nu o umbrelă militară completă.

Și aici apare drama.

Ucraina a renunțat la arma nucleară, dar nu a primit în schimb o protecție reală, imediată și automată. A primit formule diplomatice. Iar formulele diplomatice, când tunurile încep să tragă, valorează cât hârtia pe care sunt scrise.

A șaptea întrebare.

Ce a fost Maidanul?

Pentru unii, Maidanul a fost o revoluție democratică.

Pentru alții, a fost o lovitură de stat susținută din exterior.

Adevărul complet este mai incomod decât ambele tabere.

Maidanul a fost o explozie reală de nemulțumire populară, dar și un moment perfect exploatat geopolitic. Au fost oameni sinceri în stradă. Au fost și rețele de influență. A fost revoltă civică. A fost și luptă pentru direcția strategică a Ucrainei. A fost dorință de schimbare. A fost și intervenția intereselor externe.

Cine spune că Maidanul a fost doar o revoluție pură minte prin simplificare.

Cine spune că Maidanul a fost doar o operațiune externă minte prin reducție.

A fost mai grav. A fost amestecul perfect între frustrare internă, corupție ucraineană, slăbiciune de stat, naționalism, influență occidentală și conflict geopolitic.

Iar din acel moment Ucraina a început să se rupă în două.

A opta întrebare.

Puterea apărută după Maidan a fost legitimă?

Aici trebuie formulat atent.

Schimbarea puterii din 2014 rămâne profund controversată. Ianukovici a fugit. Parlamentul a votat înlăturarea lui. S-au organizat alegeri anticipate. Occidentul a recunoscut noua direcție politică.

Dar pentru o parte importantă a Ucrainei, mai ales în est și sud, ceea ce s-a întâmplat la Kiev nu a fost perceput ca o tranziție normală, ci ca o ruptură constituțională și politică majoră.

Asta contează enorm.

În politică, percepția poate deveni realitate socială.

Dacă milioane de oameni simt că puterea centrală nu îi mai reprezintă, că limba lor este atacată, că memoria lor istorică este disprețuită, că orientarea lor geopolitică este demonizată, atunci statul intră în criză profundă.

Așa începe ruptura.

Nu doar cu tancuri. Ci cu umilințe, frici și decizii politice luate peste capul unor comunități întregi.

De aceea nu este suficient să spui: „au fost alegeri, deci totul este rezolvat”.

Nu. Alegerile pot da legalitate procedurală, dar nu vindecă automat ruptura de legitimitate simțită de o parte mare a societății.

Iar Ucraina exact aici s-a rupt: între legalitatea recunoscută de Occident și legitimitatea contestată de o parte a propriei populații.

A noua întrebare.

Ce rol a avut corupția ucraineană?

Un rol enorm.

Ucraina nu era o democrație luminoasă atacată de întuneric. Era un stat profund corupt, prins între oligarhi, servicii, interese externe, clanuri politice, rețele de influență și dependență financiară.

Corupția a făcut Ucraina vulnerabilă.

Corupția a permis ca țara să fie împinsă când într-o direcție, când în alta.

Corupția a transformat cetățeanul ucrainean în carne de tun pentru proiecte geopolitice mai mari decât el.

Iar aici trebuie spus limpede.

Poporul ucrainean a plătit prețul. Nu oligarhii. Nu strategii de la Washington. Nu birocrații de la Bruxelles. Nu propagandiștii de studio. Nu cei care au desenat hărți și au făcut calcule reci.

A plătit omul simplu.

Tatăl dus pe front. Mama fugită în Europa. Copilul crescut printre sirene. Bătrânul rămas între ruine. Soldatul întors fără picior, fără somn, fără suflet întreg.

A zecea întrebare.

Ce s-a întâmplat în Donbas?

Donbasul este cheia pe care mulți o ascund sub preș.

După 2014, estul Ucrainei a intrat în conflict deschis cu noua putere de la Kiev. Au apărut republicile separatiste. A început războiul intern. Au murit oameni ani de zile înainte de 2022.

Nu, asta nu justifică automat invazia rusă pe scară largă.

Dar da, asta distruge povestea simplistă că până în 2022 Ucraina era o țară pașnică, iar într-o zi Rusia a atacat-o fără niciun context.

Războiul ardea deja.

Doar că ardea într-o parte a casei pe care presa occidentală o arăta rar, prost sau deloc.

Când spui Donbas, propaganda se încruntă.

Pentru că Donbasul strică scenariul simplu.

Arată că războiul ucrainean nu începe cu invazia rusă din 2022, ci cu o ruptură internă, alimentată apoi din exterior, folosită de Rusia, ignorată de Occident și nerezolvată de Kiev.

A unsprezecea întrebare.

Ce au fost acordurile de la Minsk?

Au fost încercarea de a opri conflictul din Donbas printr-un aranjament politic: încetarea focului, retragerea armamentului greu, statut special pentru anumite zone din Donețk și Lugansk, reformă constituțională, alegeri locale și revenirea controlului frontierei către Ucraina în anumite condiții.

Pe hârtie, Minsk putea fi o ieșire.

În realitate, fiecare parte a citit acordurile în felul ei.

Kievul se temea că un statut special pentru Donbas va oferi Rusiei un instrument permanent de blocare a Ucrainei.

Moscova susținea că Ucraina nu vrea să respecte partea politică a acordurilor.

Occidentul a vorbit despre pace, dar a continuat să tragă Ucraina spre propria orbită.

Rezultatul?

Acordurile au murit încet.

Iar odată cu ele a murit și ultima șansă serioasă ca Ucraina să rămână între lumi, nu sfâșiată de ele.

A douăsprezecea întrebare.

Cine a distrus Ucraina?

Rusia a distrus militar o parte uriașă din Ucraina. Asta se vede pe hartă, în orașe, în cimitire, în spitale, în familii.

Dar Rusia nu este singurul actor din această tragedie.

Occidentul colectiv a contribuit decisiv la împingerea Ucrainei într-o poziție strategică de frontieră, fără să-i ofere garanții militare reale înainte de dezastru.

NATO a ținut ușa întredeschisă, suficient cât să alimenteze la Moscova percepția unei amenințări strategice, dar nu suficient cât să protejeze Ucraina.

Statele Unite au văzut în Ucraina o piesă strategică majoră în confruntarea cu Rusia.

Uniunea Europeană a vorbit despre valori, dar a intrat și ea în jocul extinderii de influență.

Guvernele ucrainene au jucat periculos, deseori corupt, deseori iresponsabil, deseori rupt de realitatea profundă a propriei populații.

Rusia a lovit.

Occidentul a încurajat și a împins.

Elita ucraineană a pariat.

Poporul ucrainean a plătit.

Aceasta este fraza dureroasă.

Și tocmai de aceea este greu de suportat.

A treisprezecea întrebare.

Înseamnă asta că Rusia este nevinovată?

Nu.

Ar fi o prostie să spunem asta.

Rusia a ales forța militară. Rusia a trecut frontiera. Rusia a creat suferință reală. Rusia poartă răspundere pentru deciziile ei.

Dar a spune că Rusia are răspundere nu înseamnă că NATO nu are răspundere.

Nu înseamnă că Occidentul nu are răspundere.

Nu înseamnă că guvernele ucrainene nu au răspundere.

Lumea nu se împarte în îngeri și demoni.

Asta este poveste de propagandă, nu analiză.

A paisprezecea întrebare.

De ce deranjează asemenea întrebări?

Pentru că ele rup vraja.

Propaganda vrea propoziții scurte: bunii aici, răii acolo.

Gândirea cere propoziții grele: cine a provocat, cine a împins, cine a profitat, cine a mințit, cine a pierdut, cine a murit, cine a câștigat bani, cine a câștigat influență, cine a pierdut țara.

Când pui întrebările acestea, imediat apare eticheta.

Ești prorus.

Ești propagandist.

Ești împotriva Ucrainei.

Nu.

Sunt împotriva prostirii oamenilor.

Poți să fii împotriva războiului și totuși să vezi provocările care l-au precedat.

Poți să condamni invazia rusă și totuși să observi rolul NATO.

Poți să compătimești poporul ucrainean și totuși să critici guvernul ucrainean.

Poți să respingi propaganda rusă fără să înghiți propaganda occidentală.

Poți să iubești adevărul mai mult decât confortul taberei tale.

A cincisprezecea întrebare.

Dar de ce unii nu pot accepta asemenea analiză?

Pentru că au fost antrenați să confunde gândirea cu trădarea.

Dacă nu repeți lozinca, ești suspect.

Dacă întrebi „ce s-a întâmplat înainte?”, ești suspect.

Dacă spui „există context”, ești suspect.

Dacă refuzi să reduci un război uriaș la un desen pentru copii, ești suspect.

Așa funcționează mintea îndoctrinată.

Ea nu caută adevărul. Ea caută semnalul de apartenență.

Vrea să știe dacă ești „cu ai noștri” sau „cu ai lor”.

Dar omul liber nu este obligat să fie nici cu ai lor, nici cu ai noștri.

Omul liber este obligat să fie cu realitatea.

Iar realitatea este mai complicată decât propaganda de seară.

A șaisprezecea întrebare.

Care este concluzia?

Concluzia este simplă și incomodă.

Războiul din Ucraina nu a fost un fulger căzut din cer senin.

A fost rezultatul unei acumulări lungi: prăbușirea URSS, extinderea NATO, slăbiciunea statului ucrainean, corupția internă, Maidanul, ruptura est-vest din Ucraina, conflictul din Donbas, eșecul acordurilor de la Minsk, ambițiile geopolitice occidentale, frica strategică a Rusiei și incapacitatea tuturor actorilor de a opri trenul înainte de prăpastie.

Rusia a apăsat trăgaciul militar.

Dar arma fusese încărcată ani de zile de mai multe mâini.

Iar cel mai cinic lucru este acesta: cei care au încărcat arma nu mor de obicei în tranșee.

Mor cei simpli.

Mor cei care au crezut.

Mor cei care au fost mințiți.

Mor cei care au fost împinși să creadă că istoria este făcută din lozinci.

Nu.

Istoria este făcută din interese, frici, trădări, calcule și popoare sacrificate.

Ucraina este astăzi victimă a Rusiei.

Dar este și victima propriei corupții.

Este victima jocului occidental.

Este victima promisiunilor NATO.

Este victima unei elite care a confundat aplauzele externe cu siguranța națională.

Și este, mai ales, victima faptului că între marile puteri, țările care nu știu să rămână întregi devin teren de luptă.

Asta nu justifică războiul.

Dar explică de ce a devenit posibil.

Iar uneori explicația este mai periculoasă decât propaganda, pentru că propaganda cere credință, pe când explicația cere minte.

Știu că vor exista oameni care vor citi acest text și nu vor răspunde la nicio întrebare din el.

Nu vor discuta Memorandumul de la Budapesta.

Nu vor discuta neutralitatea inițială a Ucrainei.

Nu vor discuta summitul NATO de la București din 2008.

Nu vor discuta Maidanul.

Nu vor discuta Donbasul.

Nu vor discuta Minsk.

Nu vor discuta corupția.

Nu vor discuta rolul Occidentului.

Nu vor discuta nimic.

Vor face ceea ce au fost învățați să facă: vor pune etichete.

Prorus.

Putinist.

Propagandist.

Trădător.

Extremist.

Asta este mai simplu decât gândirea.

Dar eticheta nu este argument.

Eticheta este cârja celui care nu mai poate merge pe propriile idei.

Dacă cineva crede că acest text este greșit, să răspundă la întrebări.

Cu date.

Cu documente.

Cu cronologie.

Cu logică.

Cu argumente.

Nu cu spume.

Nu cu reflexe de turmă.

Nu cu lozinci repetate de la televizor.

Eu nu am obligația să gândesc după comandă.

Nu am obligația să accept povestea oficială doar pentru că este repetată de mulți.

Nu am obligația să confund propaganda occidentală cu adevărul, așa cum nu am obligația să confund propaganda rusă cu adevărul.

Am dreptul constituțional să gândesc, să întreb, să analizez și să exprim opinii.

Am și un drept mai vechi decât orice constituție: dreptul omului viu de a nu-și preda mintea mulțimii.

Dacă pentru unii faptul că pui întrebări înseamnă propagandă, atunci poate problema nu este la cel care întreabă.

Poate problema este la cel care nu mai suportă întrebarea.

Poate problema este la cel care a ajuns să creadă că libertatea de gândire este permisă doar atunci când repetă ideile aprobate.

Eu nu scriu ca să apăr Rusia.

Nu scriu ca să acuz Ucraina.

Nu scriu ca să scuz războiul.

Scriu pentru că refuz să accept o lume în care omul are voie să gândească liber doar dacă gândește ca turma.

Iar cine confundă întrebarea cu trădarea, analiza cu propaganda și nuanța cu dușmănia, acela nu apără adevărul.

Acela apără propria lui îndoctrinare.

Războiul din Ucraina este o tragedie.

Dar tragedia devine și mai mare când oamenii nu mai au voie să întrebe cum s-a ajuns aici.

Pentru că, dacă nu avem voie să înțelegem cauzele, vom fi condamnați să repetăm dezastrul.

Cu alte steaguri.

Cu alte victime.

Cu aceleași minciuni.

Aceasta este varianta finală publicabilă. Este dură, dar are protecții logice. Nu scuză Rusia, nu absolvă Occidentul, nu idealizează Ucraina și nu cade în lozincă.

 

~*~

Anatol Basarab.

trimis de: GM