AUTORUL A FOST ELEV AL LICEULUI MIHAI
VITEAZU (M.V.) ZIS ”MĂGARII VESELI“, LICEU AFLAT MEREU ÎN CONCURENTĂ CU LICEUL
CANTEMIR, DAR ŞI CU TAICA LAZAR!
O tempora, O mores!a
Anii tineretii noastre,
cand ne durea in cur de comunism, pentru ca eram prea ocupati sa ne traim
tineretea…
Din 1948
Romania avusese o presa cenusie, terna, urata grafic, marcata de limba de lemn,
dae lozinci inepte si de o agresivitate necioplita,“proletara”. Au mai aparut
pana in 1953 cateva din cotidianele de tiraj si de traditie -“Universul”,
“Adevarul”, insa erau de nerecunoscut. Apoi n-au mai existat decat trei ziare
centrale: “Scanteia”, “Romania libera”, “Scanteia tineretului”, trase fiecare
in patru pagini plumburii. Li se adauga un ziar de seara: “Informatia
Bucurestiului”, cu mai putina ideologie si mai multe stiri utilitare si de
interes public. De la mijlocul anilor ’50 aparea cotidianul “Munca”, ce nu era
decat localizarea ziarului sovietic “Trud”, tot asa cum “Gazeta literara” – din
1954 – nu era decat o “Literaturnaia gazeta” romaneasca. La fel si “Muncitorul
sanitar” ori “Gazeta invatamantului”, saptamanalele unor categorii
profesionale.
Radio
Romania se transformase in Radio Bucuresti si avea pana in 1960 un singur
program pe unde lungi si medii. Aparatele de radio vandute in magazine nu erau
dotate si cu frecvente scurte, pentru ca lumea sa nu poata asculta “Vocea
Americii”, “Europa libera” – “ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni”, cum
se intitula pana in 1963, BBC-ul, sau scurtele programe radiofonice in limba
romana difuzate la Paris, Atena sau Vatican. Radio Bucuresti isi incheia
programul, inceput la 5 dimineata, la miezul noptii. A aparut apoi si un
Bucuresti 2, emitand din zori pana la pranz, emisiunile acestuia prelungindu-se
apoi gradat cate doua ore in plus.
Din 1957
exista Televiziunea Romana, mai intai cu programe experimentale, iar apoi
regulate. Televiziunea se infiintase in Romania la numai doi ani dupa aceea din
Italia. Fata de presa meschina, anosta, marcata de o demagogie ridicola sau
agresiva, Televiziunea, desi in alb-negru, a adus in Romania o unda de
varietate si destindere. In 1959, cand s-au aniversat 500 de ani de la
intemeierea Bucurestilor, s-au alcatuit programe aparte, lansandu-se cantece
precum “Badea-neichii Bucuresti”, compus de Ion Vasilescu si Gherase Dendrino
si interpretat de Maria Tanase, sau “Frumos esti, Bucuresti!…”. Apareau in
programele de divertisment, toate “live”, realizate in conditii tehnice modeste,
dar foarte reusite, solistele si solistii in voga de la rascrucea deceniilor
sase si sapte: Dorina Draghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slaveanu, Mara
Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Nitescu, Wili Donea, George Bunea,
Dorel Livianu… Intr-o emisiune muzicala a debutat, in 1959, la varsta de 16
ani, Margareta Paslaru. In acelasi an, Televiziunea n-a ezitat sa transmita un
program de la barul “Continental”, situat in subsolul unui bloc interbelic de
langa Biserica Rusa, prabusit la cutremurul din 4 martie 1977.
Tot in
1959-’60, Televiziunea difuza numere de revista, cuplete, scheciuri,
interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crisan, de duetul Horia
Serbanescu – Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular,
care il imita pe Vico Toriani, unul dintre putinii cantareti straini sositi pe
atunci in turneu la Bucuresti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu
Florica, nevasta-sa…A aparut si aparatul de radio BUCURESTI 500.
Din 1961,
aproape seara de seara, dupa telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o
jumatate de ora, excelente emisiuni pentru copii,al caror protagonist era
Aschiuta, un Pinocchio local, manuit de un papusar excelent. Realizatoarea
emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populara, la paritate cu Cleo
Stiber, crainica frumoasa, cultivata si poliglota a Televiziunii… Popularitate
dobandisera,datorita rolurilor interpretate in seriale pentru copii,actorii
Tudorel Popa (Profesorul Paganel) si Dem Savu (Capitanul Val-Vartej). Un
eveniment era prezenta Mariei Tanase in programele de muzica populara, in
mijlocul unui taraf – ultima a avut loc in 1962, ca si aceea a Ioanei Radu,
care interpreta romante.
In 1964,
scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta saptamanal ciclul “Din istoria
universala a teatrului”, ilustrat cu secvente interpretate de actori. Asezat in
spatele unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilt, conferentiarul
vorbea liber, imbracat elegant, cu batista alba la buzunar, rasucind intre
degete capacul unui stilou Pelikan cu penita de aur… Moartea scriitorului,
survenita in acelasi an 1964, a dus la intreruperea acelui serial elevat. In
acelasi an o montare a unei piese intreprinsa cu mijloacele teatrului de
televiziune – “Pana de automobil” de Friedrich Durrenmat, consacra un tanar si
stralucit actor in rolul protagonistului, pe nume Mircea Albulescu.
Daca un
crainic radio a pronuntat inversat in acei ani titlul operei lui Mozart “Cosi
fan tutte”, de o maniera pe care nu o suporta hartia, un crainic de televiziune
a fost aspru admonestat pentru o stire citita pe post: “Tovarasul Gheorghe
Cioara s-a intors de la Moscova pe calea aerului”.
Teatrul de
revista, cu o mare traditie in Romania, cu nivelul inalt la care il ridicase
Constantin Tanase, a adus multa culoare si mult haz in vremurile de-acum 45-50
de ani. Existau in Bucuresti doua sali incapatoare ale aceluiasi teatru care
primisera numele marelui comic, o gradina de vara, “Boema”, datand din 1928, pe
Strada Theodor Aman, o alta se afla la limita Cismigiului, pe un spatiu napadit
astazi de brusturi, buruieni si otetari, de pe fosta Intrare Brezoianu,
rebotezata Rigas, si se mai montau uneori spectacole de revista pe scena
Teatrului de vara din Herastrau sau in fostul parc Carol, rebotezat “Parcul
Libertatii”…
Cel mai mare
actor al genului era Mircea Crisan. Pana in ziua de azi oamenii mai in varsta
isi amintesc de “Castravetele” lui, de “Un foc in noapte, un foc in soba;
arde-te-ar focul!”, de legenda potrivit careia, cu prilejul unei vizite a lui
Hrusciov in Romania, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crisan sa-i distreze,
chemand si un translator. Mircea Crisan a mieunat ca pisica, a latrat precum
cainele, a imitat leul, tigrul si alte animale, iar la sfarsit i s-a adresat
translatorului: “Acum, tradu!”. Dintr-un turneu la Paris actorul s-a intors cu
un Chevrolet – clasicul model 1957 - pe care n-a ezitat sa-l pomeneasca pe
scena: “Ce nu face omul pentru o bucata de Chevrolet?”
Notoriu de
dinainte de razboi, de cand jucase in filmul “Bing-bang” si de cand facea
tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe (“Alo! Aici e Stroe/Si roaga sa-i dati
voie/O clipa sa va-nveseleasca…). In spectacolul “Vitamina M – Muzica”, montat
in 1961 in cladirea de peste drum de Academie a Teatrului “C. Tanase”, fost
sediu al Legatiei Germaniei, intr-un dialog imaginar Stroe i se adresa unei
cucoane:
– “Ati fost
la Domnul Puntilla?… – Nu ti-e rusine, domnule?! Eu sunt femeie serioasa”.
“Domnul Puntilla” era o piesa de Bertolt Brecht, jucata pe atunci de un teatru
bucurestean.
Trei ani mai
tarziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta “Rinocerii” de Eugen Ionescu,
rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe
scena Teatrului Mic se juca “Lectia de engleza” a aceluiasi dramaturg, sub
titlul de “Cantareata cheala”.
Din 1963,
cuvantul Romania si derivatele sale se scriau iarasi cu “
â ”. Vreme
de un deceniu, consecinta a Reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei
grafii il detinusera doar vagoanele romanesti de cale ferata de pe traseele
internationale si tricourile sportivilor romani care luau parte la competitii
desfasurate in strainatate.
In acelasi
an, in luna noiembrie, Televiziunea inceta sa mai transmita parada militara de
la Moscova din ziua de 7, dar relua in direct, integral, ceremonia
inmormantarii presedintelui Statelor Unite, John F. Kennedy, asasinat la
Dallas. De-acum radiodifuziunea Romana, in afara de Alexandru Stark,
corespondent la Moscova, avea un trimis permanent la Washington si
corespondenti la Paris si la Roma: pe Georges Dascal si Angelo Chiari.
Un magazin
cultural foarte citit devenise revista “Contemporanul”, condusa, la mijlocul
anilor ’50 de George Ivascu si avandu-l colaborator permanent pe G. Calinescu
(“Cronica optimistului”). In 1963-’64 “Contemporanul” nu mai era foaia
proletcultista infiintata in 1948, unde oficiau cei mai abjecti ideologi si
culturnici ai noului regim. Aici isi incepe Nicolae Manolescu lunga si
stralucita cariera de cronicar literar. O rubrica foarte apreciata era aceea
sustinuta de un publicist, Mihai Popescu, economist la Camera de Comert, care
dezbatea cu verva subiecte interesante si incitante. De pilda: se cuvine sau nu
ca un barbat si o femeie, ambii casatoriti, insa nu unul cu celalalt, sa intre
intr-un restaurant si sa ia masa impreuna?…
===========
Carmen Silva
se chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui așa-zis ilegalist, dovedit
ulterior colaborator al Siguranței). Era, la finele deceniului cinci, o
stațiune prăpădită, frecventată masiv de sindicaliști. Trăgeam la “fina”, la
pensiune. Fina – gazda noastră, pe atunci văduvă, fusese cununată de bunică-mea
prin anii ’30. Îi arăta un respect ieșit din comun și i se adresa cu apelativul
“nășico”. Casa modestă avea două-trei camere,cu dependințe rudimentare. Pe
timpul verii familia amfitrioanei, cu mic cu mare,se muta în niște barăci
ridicate în curte. Atmosfera generală era ponosită, vag insalubră, dar veselă.
Mă hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei mă gratulau cu “vilegiaturistule”, iar
eu le ziceam “băștinașilor”. Altminteri, ne înțelegeam bine. Plaja se afla în
apropiere. Era puțin populată și cam sălbatică. N-auzeai muzică, defel. Când și
când mai huruia răgușit – agățat de un stâlp de telegraf – câte un megafon. Cu
greutate puteai să recunoști ce se transmite. Recepția deficitară depindea
covârșitor de forța și direcția vântului. La ambianța sonoră contribuia zilnic
și un flașnetar uscățiv, îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuță pe
umăr, care naviga printre cearșafurile risipite la buza mării. Primea monede de
25 de bani.
Mă distram
la Ghiol. Semăna cu un ștrand, unde protagoniștii, de toate vârstele, se etalau
defilând fără complexe în costumul lui Adam sau al Evei (după preferința
Făcătorului). Aria destinată fiecărui sex era despărțită, formal, de un gard de
uluci crăpate, cu rolul de a stopa – chipurile – ocheadele și de a stăvili
eventualele porniri reciproce. Ceea ce nu era cazul, totuși. Buna dispoziție
era unanimă, iar comunicarea extinsă și relaxată. Nu am reperat niciodată ceva
obscen sau indecent. Partea într-adevăr scârboasă ținea de operațiunea unsului
cu noroiul negru, greu mirositor. Și aceea de încrețire elefantină a pielii.
La
întoarcere treceam prin dreptul terasei “Potcoava”. În miezul zilei se
produceau doi lăutari – unul cu vioara, altul cu acordeonul, știrbi și foarte
prietenoși. Repertoriul vocal, susținut alternativ, se compunea din cântece de
pahar și voie bună, gen: “M-a făcut mama oltean”, “Ionel, Ionelule”, “Zaraza”
etc. Piesele “cu dedicație” se arvuneau la masă, sub deviza: “cine lipește
biștarul, comandă muzica”. Mă număram printre beneficiarii clandestini, fiindcă
trăgeam cu urechea pe la gard.
Serile le
“petreceam” la vilă, într-un plictis debordant.. Cam o dată, de două ori, în
perioada sejurului, ieșeam la plimbare pe faleză. Zăboveam apoi pe o bancă în
preajma Cazinoului. “Ascultă și tu melodiile. Poate le înveți.” Concerta o
formație “de antren și dans”. Dizeuza – o vedetă a momentului, se numea Dorina
Drăghici, care făcea bezele și reverențe după fiecare piesă. Avea succes.
Programul se prelungea.
===========
Ce regretati
de pe vremea lui Ceausescu?
Daca regret
ceva? Ca nu l-au impuscat mai devreme si nu l-a luat si pe Ion Ilici cu el…
Totusi…..
… Teatru
radiofonic, liceul Mihai Viteazu, Noapte buna copii, Unda vesela, Cine stie
cistiga, ziarul “Urzica”, revista Secolul XX, covrigi cu sare,Timur si baietii
lui, “Los Paraguayos” in turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsa
si Rolling Stones, snitel la pachet in drum spre tabara, restaurantele cu
mandatar, Costinesti, La Dobrogeanu, numar si uniforma de liceu, studentii de
la arhitectura pictând icoane pe geamurile la “Ion Mincu” in iarna lui ’68,
Carpati fara filtru, formatia Mondial, gogoshi in Piatza Unirii, Margareta
Paslaru, sedintele de exmatriculare ale celor care plecau cu parintii in Israel
sau Germania, balul de la Arhitectura, Liviu Ciulei, Tiriac si Nastase,
“Macarale, râd in soare argintii”, prietenii plecind in Israel, au intrat rusii
in Cehoslovacia, unt, faina, pine, zahar si ulei pe cartela, oua rosii,
pantaloni “supraelastici”, coteleapelordunarii, “tacimuri”, babic, ghiudem,
nechezol, imbracat “din pachet’, “schlafensiedeutch”, Vama-Veche, blatul pe
tren la Sinaia, cantonamentele Scolii Sportive, incalzit apa pe resou, Tanta si
Costel, Zizi Serban, studentii din Cuba, repartitia, Marin Moraru si Toma
Caragiu, Miriam Raducanu, ceaun din fonta, cravata de pionier, nudism la Sf.
Gheorghe, halvitza, ciubuc, sirop de 50 de bani, casata de la “Albina”,
profiteroale, statuia lui Mihai Viteazu, Coada Calului, penare din lemn, tigari
Marasesti, hartie albastra de invelit caietele, fier de calcat cu carbuni
incinsi, uniformele scolare, tocul cu penitza, galosii, butoiul in care se
aduna apa de ploaie pentru spalat parul, peretii vopsiti cu rolul, fragi din
tren, Mos Gerila, televiziunea alb-negru, dopurile din cocean, unt in frunza de
brusture, Parcul Circului, creion chimic, gutuile puse la copt pe dulap, George
Vraca, asternuturi brodate de mana, cani de tabla, L.S. Bulandra, plapumarese,
spalatorese, birjari, pantofi cu talpa de crep, policlinici cu plata, Babele,
tenisul la Herastrau, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotisuri in
Apuseni, sugative, Marina-Marina, shoshoni, foto-minut, caramele, piata cu
gainile in custi de lemn, Oraselul Copiilor, Ion Dacian, moda dintilor de aur,
caciuli rusesti cu urechi, fâsh, cicoare, somierele, Piatza Palatului,
shifonierele cu oglinzi groase de cristal, Gradina Botanica, parfum de
trandafiri bulgaresc, papusi din carpa, parcul de la Sosea, sifoanele din
sticla colorata, masina de tocat carne, covata de framantat aluatul, cazanul de
fiert rufe, masina de cusut cu pedala din fier forjat, pe care scria ‘Singer’,
geamuri cu flori de gheatza, omul de zapada cu carbuni in loc de nasturi,
teracota fierbinte, in fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa, Ciresarii,
bibelouri, statuia lui Lenin, cobilitzele de care atirnau cofele cu mere murate
sau iaurt, savarine, cishmeaua de pe strada, Nivea, borsh la borcan, trasuri,
muraturile din beci, soba cu foc din lemne, prajiturile de unleucinzeci, lumina
misterioasa a lampii cu gaz, fotografiile de familie alb-negru, matusi cu
palarii, unchi tepeni, bunici severi, flasneta din fatza teatrului, papagalul
cu norocul in cioc, Dambovitza la Cotroceni, Celentano, defilarea de 23 August,
mititei la gratar in Parcul Libertatii, gara cu zgomote si miros de despartire…
pufoaicele cenusii, bibelouri, figurine, catei si caluti in vitrina din
sufragerie, milieuri, Nivea in cutii plate albastre, muraturile din beci, soba
cu foc din lemne, Calea Victoriei, closete in fundul curtii, copii infasati
strans, Anda Calugareanu, tiganci care ghicesc in palma, in ghioc si in carti,
babe care leaga si dezleaga farmece, Strandul Studentesc, scrobeala de rufe,
albastreala de rufe (sineala), bocanci cu blacheuri, tocuri luichenz, cazaca,
decolteu encoeur, decolteu en bateau,cuvertura de pat, carpete de chelim,
Libraria Eminescu, tuns nemteste, Ora vesela cu Stroe si Vasilache : – Alo,
aici e Stroe/ si roaga sa-i dati voie/ o clipa sa va-nveseleasca/ sa glumeasca
iar cu voi. Frank Cafea, balene, tunsoare a la garconne, coafura paj, coafura a
la Alida Vali, ciorapi tricotati, Casuta noastra/ cuibusor de nebunii/ te
asteapta ca sa vii… Inghetata pe batz, telemea de paispe, adidasi, patricieni,
vata pe batz,stofa pe puncte, loden, briz-bizuri, la patru pasi de o excursie,
steaua fara nume, Cico, floarea din gradina, Daniela si Aschiuta, Cine stie
castiga, ‘Avaramu’ vazut de nu stiu cite ori, translatoarea de la cinemateca….
taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda…. cremshniturile de la Casata… ,
Aici e Radio
Europa Libera/buna seara, dragi ascultatori, Rita Pavone, cravata de pionier…
cu colturile roase, insignele FGMA, FGAPS;
laleleee,
laleleeeee; macarale; cand la trap,cand la galop, Dorina Draghici, ZIS; ZIM;
Molotov; GAZ, biciclete MIFA, “la canal”, “la stuf”,Calboreanu, calimara cu
cerneala, cinema Scala, Fory Etterle, spoitori, bulibasha, chimir; militia
economica, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu,Scinteia pionierului, Teatrul
Tandarica, Arta Florescu, tigari Nationale, salicilat, penicilina uleioasa,
festivalul tineretului, lipii…Cavit 9 pentru pofta de mancare,
te-slavim-Rominie-pamint-parin tesc, pronosport, loz-in-plic-dai-3-lei-si iei
nimic, bomboane agricole, fondante, dans la Zalomit, parizer, icre de
Manciuria, cartofi noi, inghetata pe bat, la microfon Noel Bernard, artista
poporului Lica Gheorghiu, misto-nasol-gagiu, Alain Delon, Simon Templar,
trening, bascheti, imbracaminte de la ‘pachet’, pantofi Guban, pantaloni
evazati, inele ghiul, tablouri cu sirene, Beng beng, Unde ie iluziile mele,
care le-am perdut? My, my, my Delilah, Beatles, clasificarea muzicii in usoara,
grea si populara, primele autoserviri, “Dialog la distanta”, telefoane cuplate,
program de apa calda, creioane chimice si HB, 303, ascutitori chinezesti, noile
uniforme scolare, tovarasa diriginta, martisoare, cadouri de 8 martie, braga si
placinte dobrogene, frigider Zil, camera Laika, poze cu dedicatie pe verso, Pif
le chien, Paris Match… Bula si bancuri cu cutremurul,Carul cu Bere, BTT-uri,
sticla de bere Rahova, Cico,prajituri cu nume antiapetisante “Buturuga”,
“Cartof”, ‘stewardesele’ de pe ITB, ‘blatul’ studentesc la teatre, calatorii
clasa 1-a cu ‘nashul’, cursuri de ‘socialism stiintific’, cartusul de Kent si
sticla de whisky, chibrite care nu se aprindeau, la cartofi, Foishorul de Foc,
palinka, Noapte buna, copii… Maresiev, Stahanov, Ivan Budionii, Ceapaev,
Ostrovski (ala cu asa s-a calit otelul), Fadeev, Zboara Cocorii, Fata cu parul
carunt,Libelula, Piati Minuuuut…
Alarma in
munti, Sadko, Cazacii de pe Don, Tanara Garda,Norman Wisdom (sic)… sufertash,
baia comunala, stamba, Marina Voica,tesatura anti-jeg, pantofi cu talpa de
rafie/paie, ghetele de baschet cehesti, ceasuri Schaffhausen/Doxa, geamgii,
iaurgii, laptari,zarzavagii, sacagii, tocilari, sapunul ‘Cheia’, magiunul,
‘Cumparati curent de la IREB!’, ‘Dati copiilor bomboane!’, statia de
radioficare, dusumele de lut, pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de
nailon stravezii prin care se vedeau bretelele de la sutien, legaturile de schi
Kandahar, pantalonul-pana, pantalonii pescaresti, frizura-periutza, vase de
bucatarie emailate, patefonul cu ac, rufe inghetate, puse iarna afara la uscat,
caimac, ierbar, raglan… ==
La
începuturile televiziunii muzica ușoară românească, inclusiv cea televizată,
era dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga,
Nicolae Nițescu, Gigi Marga și alții, cunoscuți din spectacole și turnee.
Televiziunea
le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de
televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii. Prima interpretă de muzică ușoară lansată
de televiziune a fost Margareta Pâslaru.
La prima
prezență pe micul ecran, era elevă și cânta la un club muncitoresc din
cartierul Bucureștii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva
săptămâni. A fost si eleva la Liceul Lazar.Compozitorii cunoscuți se înghesuiau
să-i ofere melodii. Alături de ea a început să apară frecvent în programele
televizate Marina Voica, devenita și ea vedetă datorită televiziunii.
Cei care au
remarcat-o și au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov și
Ileana Pop. Ei au fost primii selecționeri de persoane capabile să devină mari
atracții ale micului ecran. După plecarea din țară a lui Valeriu Lazarov au
devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneț, care se limita la o echipă
restrânsă și Sorin Grigorescu-Simona Patraulea,cei care au lansat majoritatea
cântăreților de muzică ușoară de prim rang ai anilor 70-80, prin celebra
emisiune “Steaua fără nume” (Corina Chiriac si multi altii).
Ileana Pop,
nume mai puțin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocația găsirii
unor tineri talentați pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un
secondant al unora din marii realizatori de emisiuni de divertisment. Ileana
Pop i-a atras către televiziune, încă de când erau studenți, pe Florian Pittiș,
pe Mariana Mihuț și pe mulți alții.
Tudor
Vornicu, el însuși om cu talentul rar de a simți vocația telegenică a unor
oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune printre alții, pe profesorul Grigore
Moisil și pe Catinca Ralea) și-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la
emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad.
Când a înființat în România prima sa firmă de producții televizate,
Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeași Ileana Pop, deși aceasta
depășise, de destulă vreme, vârsta pensionării.
Am amintit
pe alt post că prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o
brunetă frumoasă,cu o voce și o dicție excelente. Fusese crainică la Radio și
s-a adaptat foarte bine cerințelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a
determinat o reverificare a dosarului de origine socială și i s-or fi
descoperit cine știe ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni,a fost
mutată înapoi la Radio și apoi dată afară. În locul ei au fost aduse două fete
drăguțe, fără vreo pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost
școlite cu termen redus de o crainică de la Radio. Se bâlbâiau frecvent și erau
crispate în fața camerei. Unul din regizori, parcă David Esrig, încerca să le
determine să-și mascheze crisparea. Una din soluțiile recomandate de Esrig era
zâmbetul, la știrile “bune”.
În toamna
anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, (a cărui
fiică a fost prima soție a lui Adrian Năstase) a murit într-un accident de
avion, când se întorcea de la Moscova. În mijlocul știrii, crainica și-a adus
aminte de indicația regizorului și a trântit un zâmbet seducător. Tovarășii de
la cadre n-au avut de ales și au fost obligați să recurgă la crainice
profesioniste. Așa au venit de la Radio Cleo Stieber și Georgeta Perlea, care
au fost mulți ani prezențe simpatizate și apreciate de public. Pe atunci
programul începea la 7 seara și dura trei-patru ore. Când volumul programelor a
crescut a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Brătescu, o voce
remarcabilă și o prezență care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit
crainică și Ioana Măgură, care a fugit ulterior din țară și a preferat Europa
Liberă, Televiziunii Române.
Pana pe la
inceputul anilor ’70, pe locul actualului hotel Dorobanti au existat doua
localuri: “Mon Jardin” si “Poarta Alba”. Primul era un restaurant interbelic,
cu loji de plus si ring de dans, iar vara cu o gradina faimoasa. La “Mon
Jardin” s-a cantat jazz,chiar si in anii ’50, cand acesta era considerat
“muzica decadenta”. Din formatia de la “Mon Jardin” au facut pe atunci parte
Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi si Johnny Raducanu. A cantat in particular cu
aceasta formatie Yves Montand, care in 1956 a intreprins un turneu la
Bucuresti; unul rasunator, intrucat de aproape un deceniu nu mai venisera in
Romania interpreti din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A
sustinut cateva concerte, iar dupa unul dintre acestea a fost dus la “Mon
Jardin”, unde a ramas incantat de jazz-ul interpretat acolo si a cantat
impreuna cu formatia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanti sa fi incercat
sa-i tempereze entuziasmul pentru ideologia rosie. Frecventau in anii ’50 “Mon
Jardin”-ul criticii de arta Petru Comarnescu si Eugen Schileru, calamburgiul
Oscar Lemnaru si multi alti intelectuali.
Poarta Alba era o carciuma cu ciorba de burta si
gratar,unde se consumau bere si alcooluri distilate, inclusiv secarica,
populara bautura din anii ’50. Intr-o seara a nimerit acolo si Maria Tanase.
Era iarna si un taran din apropiere de Bucuresti isi priponise calutul cu care
aducea marfa la piata la intrarea in local. Maria Tanase a intervenit
pentru ca animalul sa fie ingaduit inauntru, la caldura. Acesta, ascultator,
s-a lasat jos intr-un colt al carciumii si a adormit cu capul sub masa
stapanului.
La “Poarta
Alba” venea autorul versurilor cantecului “Din bucata mea de paine” (“Din
bucata mea de paine/Am hranit un om si-un caine/Omul nu ma mai cunoaste/Cainele
ma recunoaste”), care putea fi auzit in bodegile de periferie si mai veneau
vreo doi poeti de carciuma; specie de mult disparuta. Acestia isi multiplicau
poeziile pe coli de hartie si, dupa ce intrau in local, le imparteau clientilor
asezati la mese. Dupa o jumatate de ora poetul facea din nou turul meselor si
isi strangea versurile. Unii musterii, drept rasplata, ii trimiteau autorului
ceva de baut: o halba de bere, o tescovina, o suta de rachiu sau de “Adio,
mama!”… Versurile unui poet de carciuma puteau suna in felul urmator: “Eu nu-s
decat un vagabond/Batut de vanturi si de ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an in
an/Imi fumez pipa mea sub un castan.”
Pe vremea
“dezghetului”, cand galantarele si rafturile restaurantelor nu mai erau goale,
Pastorel Teodoreanu sustinea in revista “Magazin” o “Cronica gastronomica”, iar
Maria Tanase canta la redeschisul restaurant “Continental” de pe Calea
Victoriei, acompaniata de Faramita Lambru. In pauza, cantareata mergea in
bucataria localului sa fumeze cu sete doua-trei tigari, una dupa alta, impreuna
cu instrumentistul, care tocmai isi instalase telefon si se furlandisea fata de
personalul restaurantului, sunand acasa. Intr-una din seri, intrebandu-si in
receptor nevasta ce ii gatise, dupa primirea raspunsului, o indemna: “Da’ sa
pui, fa, in tocana si-o foaie de dafin…. si pune si nitel piper…” Plictisita,
Maria Tanase ii recomanda intre doua fumuri de tigara: “Spune-i, ma, sa puna si
niste rahat!”. Prompt, acordeonistul se executa: “Doamna Maria zice sa pui si
niste rahat, pentru ca vine si dumneaei la masa.”
Un alt
turneu al unui artist strain care a lasat urme adanci la Bucuresti, mai ales in
cartierele marginase, a fost cel intreprins in 1958 de actorul si cantaretul
indian Raj Kapoor, protagonistul filmului “Articolul 420”. Raj Kapoor a aparut
si la noua televiziune – care emitea din 1957 – si a inregistrat un disc la
Electrecord cu piesa “Avaramu” din coloana sonora a filmului. Pe canavaua
acestuia, lautarii au dat la iveala o manea,care s-a cantat apoi ani de zile
prin bodegile de la periferie: “Pe Soseaua Colentina, trece Rita cu masina si
Raj cu motocicleta,sa-i fure fetii poseta".
In anii
1959-’60-’61 nu era “politic” sa ai automobil. Omul bine cotat avea motocicleta
si magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai shic era importata din RDG,
MZ, de 250 cm3 si Jawa (cehoslovaca). Mai existau Zundapp si BMW, unele cu
atas, dar acelea erau din timpul sau dinaintea razboiului. La sfarsit de
saptamana bucurestenii cu motociclete plecau, impreuna cu sotiile sau cu
prietenele spre Snagov, Mogosoaia, Padurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La
petrecerile date in apartamente particulare, sambata seara, magnetofonul era un
simbol de modernitate si inlesnire. In anturaje mai modeste, cu acelasi prilej,
se puneau la patefon discuri cu Dorina Draghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau
Mia Braia. Dupa discuri de patefon dansau si elevii din ultimele clase de liceu
atunci cand mergeau in excursie la munte, “scolile medii” avand patefon in
dotare.
In fostul
local “Modern” aflat in capatul dinspre Calea Victoriei al fostei strazi
Sarindar s-a deschis in 1958 restaurantul “Berlin”, cu specific culinar german,
decorat de catre un arhitect din Republica Democrata Germana. La etaj exista un
bar cu taburete inalte, unde berea blonda Radeberger, imbuteliata in sticle de
o jumatate de litru, era servita in sonde.
Multe dintre
restaurantele bucurestene fusesera rebotezate: Capsa devenise “Bucuresti”, de
pilda. Athenee Palace isi pastrase insa hramul si-l pastrase si pe Petrica
Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. La Capsa (tot asa ii zicea lumea) si
la Athenee Palace venea noua elita intelectuala fidela regimului, aflata la loc
de cinste intre privilegiati. In cele doua braserii mai puteau fi vazuti si
scriitori interbelici straini de gratiile noului regim, precum poetul Ion
Barbu, sau Pastorel Teodoreanu. Acesta din urma, putin grizat, intr-o seara,
iesind de la Athenee Palace, a scos o bancnota de cinci lei vrand sa i-o dea
portarului – credea el – galonat si plin de fireturi, cu rugamintea: “Adu-mi,
te rog, un taxi.” Poetul il confundase pe portar cu un amiral venit la o
receptie. Indignat, acesta si-a declinat identitatea, amenintandu-l cu
arestarea pe poet. “Atunci, adu-mi un vapor”.
In apropiere
de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit
la cutremurul din 1977, isi continua existenta, la parter si la primul etaj,
Cofetaria Nestor, rebotezata “Victoria”. La etaj cofetaria avea aspectul unei
braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu parul alb sau grizonat,
imbracati pedant, unii arborand batista la buzunarul de la piept al hainei.
Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumata a
sondei, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si
oranjada… Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi, adesea
de catre aceiasi oameni din epoca anterioara instaurarii comunismului. Se
serveau la “Nestor” profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori
asortata cu frisca si “langue de chat”, Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait
Marechal, prajituri “Bibescu”, carora ulterior li s-a spus “Tosca”,
pricomigdale, alune de padure pudrate fin cu sare, cafea turceasca si
cafea-filtru. La parter, pe langa bomboanele cu visine trase in ciocolata si
fructele confiate, se vindeau, in cutii, fondante… O braserie cu scaune inalte
imprejurul barului fusese deschisa la parterul unui bloc interbelic de pe
Bulevardul Nicolae Balcescu – noua denumire – care se invecina cu Biserica
Boteanu. Intrucat veneau studenti de culoare, nu putini in Bucurestiul epocii,
i s-a spus “Katanga”, porecla substituindu-i numele.
Primele doua
congrese ale Partidului Muncitoresc Roman se desfasurasera in Sala Ateneului.
Apoi carmuirea s-a gandit sa inalte o cladire anume pentru ele si asa a fost
construita, la sfarsitul anilor ’50, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600
de locuri, in spatele fostului Palat Regal.. S-au demolat case vechi pentru ca
noul edificiu sa fie inconjurat de o duzina de imobile dominate de un bloc turn
cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai exista si azi magazinul
“Filatelia”, inaugurat in 1960, iar in capatul opus, colt cu strada Stirbey
Voda, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres
spatios, modern pentru acele vremuri, in care se putea lua masa de pranz
compusa din doua feluri de mancare cu circa 10 lei.
Dupa ce in
Sala Congreselor s-a tinut, in iunie 1960, al treilea conclav al partidului
unic, au inceput sa fie proiectate aici filme, indeosebi premiere, i s-a zis
Sala Palatului si din 1962 au inceput sa cante pe scena ei solisti straini.
Intre primii, Domenico Modugno. In iarna lui 1962 Modugno a cantat aici
“Alleluia” si cateva din compozitiile sale; “Volare”, “L’uomo in frak”,
“Piove”, ramasa multa vreme in amintirea romanilor prin refrenul “Ciao, ciao,
bambina”… A inregistrat si el un disc la Electrecord.. In acelasi an a mai
cantat o celebra soprana peruviana de coloratura, Imma Sumah, apoi Claudio
Villa, facand furori cu “Un tango italiano”. Era vremea muzicii usoare italiene
– din 1964 Televiziunea Romana incepe sa retransmita Festivalul de la San Remo.
Insa noul “dezghet” adusese cha-cha-ul, muzica latino-americana, concomitent cu
bomboanele cubaneze (din trestie de zahar, colorate, in forma de inimioara) si
twist-ul.
Unele case
din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principala a cartierului, aveau
banci la intrare. Vara, spre sfarsitul zilei, se asezau acolo la taclale
barbati si femei – oameni trecuti de prima tinerete. Altii veneau din vecini cu
scaunele lor. Discutau, fumau, rontaiau seminte cumparate cu 25 de bani
cornetul. La sfarsitul anilor ’50 inca isi mai aminteau de…Postul Festivalului.
In 1953
avusese loc la Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului.. Participasera
numerosi straini, indeosebi oameni de stanga, din partidele comuniste
occidentale; altii venisera din Asia sau din America Latina. Aveau prilejul sa
vada cum se traieste intr-o tara condusa de comunisti. Pentru ca Bucurestiul sa
para un oras bine aprovizionat, chiar imbelsugat, cu doua-trei luni inainte
Ocarmuirea incepuse sa dramuiasca drastic mancarea si bautura, astfel incat,in
saptamanile premergatoare Festivalului,nu se mai gasea aproape nimic de
cumparat in magazine. Timp de doua luni nu se vanduse nicaieri, inclusiv in
localuri, un gram de bautura alcoolica. La sfarsitul “postului” au fost oameni
care au lesinat, au facut infarct sau chiar au murit pentru ca abuzasera de
bere, tuica sau vin.Un alt eveniment care se propagase in toate cartierele
Bucurestiului, intr-o perioada in care se numarau pe degete artistii straini
care veneau in Romania, fusese turneul lui Raj Kapoor – in 1958 -, solist si
actor de film indian, protagonistul peliculei “Vagabondul”. Raj Kapoor cantase
la televiziune – aceasta emitea din 1957 – si inregistrase pe un disc
Electrecord bucata coloanei sonore, cu tanguitorul refren Aaaavaramu, pe care
lautarii aveau sa-l reia ani in sir prin bodegile orasului. Eram in clasa a
doua cand am auzit cantecul, interpretat de un coleg tigan, Neacsu, care isi
aducea uneori acordeonul la scoala, in versiunea “Pe Soseaua Colentina/Trece
Rita cu masina…”
Alti colegi,
in ziua de Ignat, inainte de inceputul vacantei de iarna, aduceau la scoala
soric din porcul taiat si parlit cu paie in propria curte. Curtile din Rahova
erau fabuloase. Intr-una dintre ele, coplesita de bozii, otetari si salcami,
despartita de un maidan printr-un gard cu uluci, zacea epava unei trasuri cu
cos si felinare. Ma suiam in ea atunci cand mergeam la copiii familiei Slabacu
– macedoneni. Erau si aromani in Rahova, indeosebi fosti negustori, si
invatasem ceva din graiul lor, folosit ca pe o limba “secreta”. In alte curti
existau fantani sapate in pamant, garaje dezafectate, cotete de porci, gaini in
libertate racaind dupa rame, voliere de porumbei… Primavara izbucnea liliacul,
iar o luna mai tarziu, cand curtile erau pline de flori si de verdeata, unii
scoteau difuzorul afara, agatandu-l intr-un pom. Oamenii care nu aveau bani
pentru aparat de radio si abonament cumparau un difuzor pentru care plateau o
taxa lunara la Statia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post
national, astfel incat difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele
din comert erau anume concepute – nu aveau decat unde medii si lungi – ca sa nu
poata capta Vocea Americii sau Europa libera, altminteri bruiate puternic,
privilegiu de care se bucurau radiourile produse inainte de razboi. La
petreceri se dansa dupa muzica de patefon, redata pe placi de 78 de turatii,
avand imprimate o melodie pe fata si alta pe revers, care se faceau tandari
daca erau scapate pe jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el
vanzandu-se in orice librarie sau papetarie (in provincie s-au gasit pana in
1972). Oamenii cu pretentii discutau despre “menajul” (asa i se spunea
casniciei) Dorinei Draghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzica usoara si interpret
de romante care il imita pe Tino Rossi. Aceasta pereche era in varful topului.
Cantau amandoi un slagar dulceag, “Firicel de floare-albastra”.
Toamna, daca
aveau si gradina, unele localuri, precum “Strugurel” sau cel de la Piata
Rahova, incropeau o mustarie imprejmuita cu stuf, unde se manca pastrama la
gratar si se bea tulburel. Etalonul il reprezentau mustariile din Targul
Mosilor, din Obor, unde in 1958 Maria Tanase a cantat pe estrada carciumii “La
prispa inalta”.
Toamna era
anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. In octombrie, in curti, dar
si pe strazile acelea cu aspect de ulite, se ardeau gunoaie, crengi, frunze
uscate al caror fum se inalta lent si lenes spre cer. Cu o luna inainte, in
septembrie, se aduceau de la piata legumele de pus la murat in borcane inalte
de-un metru legate la gura cu celofan, tinute in magazia de lemne, in antreu,
pe veranda sau in marchiza parfumata cu miros de gutui. Proprietarii nostri le
pastrau in pivnita lor captusita cu caramizi, iluminata electric, inchisa cu un
chepeng de metal. Tot acolo tineau, in sticle cu gatul lat insirate pe polite,
marar, leustean, chimen, tarhon… Bulionul era fiert in curte, la foc de lemne,
intr-o oala de 50 de kilograme proptita pe pirostrii.
In Rahova
mancarea era pregatita cu grija, minutios. Femeile din vechea generatie
fusesera casnice. Aveau retetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane,
plachii de peste, iahnii de fasole. De Craciun si de Paste erau scosi din
cuptor cozonacii simpli si cei cu felurite umpluturi; in zilele de pomenire a
mortilor se facea coliva cu grau arnaut fiert o noapte intreaga. Dulceata si
serbetul tot in casa erau facute, ca si visinata ori micile cantitati de
lichior si mastica. La fel, branzoaicele, baclavalele, saleurile, gogosile
“infuriate” pudrate cu zahar…
Robert A. Henlein
COMENTARII:
Anii
tineretii noastre, cand ne durea in cur de comunism, pentru ca eram prea
ocupati sa ne traim tineretea.
La fel si tinerii de azi !
Nimic nou in specia umana, oranduirea e doar o eticheta si o acoperire pentru noii hoti.
