Daniel Marian - Adrian Munteanu: Fluviul năvalnicelor tristeţi (Cronică la Paingul Orb)

 

Cronică la Paingul Orb

 

Adrian Munteanu

Fluviul năvalnicelor tristeţi

(Adrian Munteanu – „Paingul orb”, Ed. Arania, 2020)

 

              Venit din lumea străvezie, de pe planeta nu ştiu care sau mai degrabă din umbra ei. Tresare, pâlpâie, te împresoară, sare, muşcă. Este fiinţă sau doar închipuire de fiinţă. Purtând după sine o soartă dintr-un timp încremenit, special rezervat pentru asta.

 

              „Paingul orb”, epopeea caznelor şi zbaterilor continue.  Memorabilă şi nefericită arătare, formă şi expresie de viaţă făcută să bântuie. Te fereşti de el, îi dai ocol, te zbârnâie ideea unei nepermise apropieri. Dar ajungând să-i cauţi privirea, aşteptându-te să găseşti acolo lame ascuţite, ucigaşe, dai de albul inofensiv şi împăciuitor care îţi cere iertare.

 

               Neîndoielnic, Adrian Munteanu este un autor excentric, pentru cine nu l-a mai citit înainte, el se dovedeşte capabil de a-şi susţine în mod necondiţionat ideile, mergând într-un ciclu invers, până la a concepe şi măiestri o editură şi un format aparte, cu tot cu asperitatea şi nuanţa  hârtiei, cât  şi cu fontul literei. Precum în industria artelor analizată la scenă deschisă, s-ar schimba brusc regulile jocului, prin inventarea unui set special de instrumente, în stare să promoveze un nou design.

 

              Îndreptându-ne strict înspre poezie, constatăm, de asemenea pe fondul presupusei ingeniozităţii native, dublate de inginerii debordante, caracterul special al scrierii, cu accente dramatice ascuţite, de lirism.

 

                În sacralitatea atelierului, sau să fie a laboratorului poetic, domneşte atmosfera secretă necesară pentru astfel de practici. Un fel de ocultă se manifestă, la braţul metalimbajului şi metafizicii, în concordanţă cu apăsarea şi nesfârşirea ideaticii fulminante.          

 

                Ipostazele de înfăţişare sunt diverse, dar păstrând caracteristici în cheie fixă, cu finisaje personalizate până la filigran. Poemul fluent al unei desfăşurări fluviale, în care rima îmbrăţişată, obsesiv-repetitivă, pe ritm neobosit, dă senzaţia de aventură fluctuantă, oferă plus de acurateţe asociat bogatelor imagini.

 

               Tragicul: „mi-au împlântat un ac în spate/ în insectar rămân supusă urmă/ mă zbat şi urlu hăituit în turmă/ mă-njunghie eternele păcate/ picioare slabe-n tencuială scurmă/ descriu un cerc dar nu se pot abate/ mă lupt cumplit să scap de sub lăcate/ durerea-n pieptul ţeapăn nu se curmă/ cu cât încerc să ies de sub strânsură/ cu-atât se cască rana mai uşor/ şi-n oase simt o crâncenă arsură/ iar zborul slobod e amăgitor/ îmi intră zgura nemilos în gură/ şi-n juru-mi fluturi cu duiumul mor”. (2).

 

               Perseverăm în acest periplu vast, înarmaţi cu curajul celor ce înfruntă genuni ale gândirii şi încercând să lăsăm pentru o vreme deoparte senzaţii, automatisme, frici. Astfel: „cum să mă lupt cu tine moarte cum e/ să-ţi smulg rărunchii să-ţi sugrum gâtlejul/ ai asmuţit în dans tălâmb vârtejul/ ce din nesomn pustiitor se suie/ de ce izbeşti cu-nverşunare vrejul/ de vagi chemări şi-mi baţi în tâmple cuie/ mi-ai frânt nădejdi în trup sfârşit duduie/ şi-ai aruncat în jar nebun gâtlejul/ ce ai de-mi râcâi josnic pe la uşă/ şi nu-mi laşi soaţa să se culce lin/ ci te lipeşti de ea ca o căpuşă/ şi-i sfarmi tăcerea-n necurat suspin/ ia-mi mie hâdo trupul de cenuşă/ şi nu-ţi mai car poveri ca un asin” (31).  

 

               Unghere ale nesomnului care se aplică chiar şi materiei, bănuindu-i şi căutându-i până la despicare urme de respirare, prefaţează şi însoţesc stări incerte, aproape comatoase... „palme pe geam răsfrânte sunt plăcere/ nimic nu am mai mult decât răsuflul/ incert pe-un zbor despovărat ca puful/ şi adâncit mecanic în artere/ aerul pur şi-a desumflat burduful/ ca să păstreze-n vid o adiere/ de taine scurse-n lacrimi efemere/ ce tulbură în mlaştini sumbre stuful/ poate că-ţi place noaptea care-ţi strânge/ fructele-n pomii descojiţi din jur/ i-i-i-i cel obsedant mai plânge/ în tâmpla serii fără de contur/ taci din cadavrul clipei curge sânge/ inel de taină ruginit şi dur” (45).

 

              Încifrarea sau/şi descifrarea unor neguri, întâmplări aparte dintr-un teritoriu aproximat la delir. Adrian Munteanu este un poet de nişă, care adună la nivel molecular trăiri spectaculare. Poezia sa este una de sorginte tactică, suficient de pretenţioasă, grea de dus. Aşadar, încumetaţi-vă!

 

 

 

Daniel Marian

 

 

Cronică la Paingul Orb, publicată de Daniel Marian în Actualitatea Literară/februarie 2021