Mircea Dorin Istrate - UN LOC DE-NTORS ACASĂ

 

 

UN  LOC  DE-NTORS  ACASĂ

 

 

 

~*~

 

Mă-ntorc de unde n-am plecat nicicând,

În Raiul cel rămas în al meu gând,

Acolo unde-un suflet de copil

Se strecura ușor prin vremi, tiptil,

Și unde-o șoaptă mută mă tot cheamă

Să vin smerit, cuminte, fără teamă,

Pe-o uliță adesea întinată,

Ce-n veri îmi e de-apururi înflorată,

Și unde case înșirate-n rând

În faptul zilei parcă toate râd,

Cu-alor mușcate roșii în ferești,

Cu nuci la porți sub ei să te umbrești,

Cu poame-n grădini toate-mbietoare

Ce-n ram în veri se rumenesc la soare.

 

Acolo-i casa mea, din veșnicie,

Acolo talpa ei parcă e vie,

C-o țin în spate moșii mei strămoși,

Adamii cei viteji și norocoși

Ce mi-au trăit în vremi îngloriate

Când îmi erau netemători de moarte,

Când dragostea de neam și de țărână,

De satul lor, de veșnicita stănă,

De-ogorul ce le-a dat de-mbucătură

De limba lor, de datina străbună,

Făcea din ei viteji neînfricați,

Uniți în gând și-n simțuri, toți ca frați,

Ce dat-au țării viața lor ca vamă,

Ca ea nicicând de nimeni, n-aivă teamă.

*

Acum pe-aici e-o ulița-nierbată,

Cu case-ngârbovite, țigla spartă,

Cu babe surde, moși tăcuți, bătrâni,

Nici urmă de vre-un hoț,  dar nici de câini,

Nici  de copii să-mi deie iama-n mere,

Să facă larmă-n sat, precum se cere,

Iar cel hotar de-acuma-i înierbat,

Că-ncet de coada sapei, a uitat.

* *

Eu tot mă-ntorc aici, că nu-s plecat

Decât clipite mici de preumblat

Prin astă lume rea și mincinoasă,

Cu viață păcătoasă și întoarsă.

Mă doare doar, că mult prea mulți de-acum

N-au unde mi se-ntoarce de pe drum,

Că-n gândul lor n-au sat, străbuna stână,

Hotarul de robit, o mamă tână,

O uliță sub pomi făloși umbrită,

Fereastra cu mușcata înflorită,

Cărarea cu frăguțe roșii, coapte

Pe care cad din ceruri stele-n noapte

Și-o prună îmbrumată-mbietoare,

Colinda-n ierni de vis și-nfiorare.

 

Eu loc îmi am mereu de-ntors, ACASĂ,

Pe undea-ș fi nicicând ea nu mă lasă

Să fiu străin în marea, larga lume,

Să n-am la cine dorul a mi-l spune.

Și-așa cum e acuma al meu sat,

Aicea am un loc de lăcrimat,adăstat

Cu cei rămași din neam să povestesc

Ca cel trecut al meu, să-l întăresc.

 

Și-apoi la urmă-n vechiul țintirim

Cu cei ce mi-s sub cruci, să ne-amintim

C-am fost și noi pe-aici, în vremuri bune

Când locul ăsta fost-a o minune,

Copiii din lumescul ăstui Rai,

Mici  îngerei pe-acest picior de plai,

Ce  tot furam clipite în neștire

Din timpul nesfârșit în veșnicire,

Ne fie când vom vrea, de-o amintire.

***

Bătrâne sat, tu-mi ești mereu cea casă

Când noi venim pe calea cea întoarsă

Din azi spre ieri să mă-ndulcesc cu tine

Și chiar de-mi ești acuma o pustie,

Tu-n veci rămâi în boaba-mi lăcrimată

Un dulce Rai ce-aici a fost, odată.

 

 

~*~

07.03.2021

Mircea Dorin Istrate