Au
dat zorile
Dr.
Ecaterina Petrescu Botoncea
08
Mai 2022
Știi, eu m-am născut în cel mai frumos
cartier al Bucureștiului, o înșiruire elegantă de străzi și case frumoase,
printre care mai scăpa și câte o gospodărie pipernicită cu mușcate la ferestre,
ori un garaj locuit unde putea sta nevasta unui deținut politic, împreună cu
doi, trei copii, un cizmar care înghițea cuie ori un pictor de biserici, cocoțați pe câte un scăunel, plimbând tot
felul de scule, calapozi, piei și
pânzeturi îmbibate cu mirosuri de vopsea ori uleiuri, pe care le simt în nări
și azi, bunicul meu vindeca cu bețișoare
de chibrituri și câlți de lână aripile ciorilor care se rostogoleau pe deasupra
ierbii noastre, doborâte cu pietre de copii, atunci când nu gătea mâncarea lui
preferată, ciorbă de fasole, să arunci cu căciula în câini, cum singur spunea,
iar bunica manevra un aparat de radio luuung, să prindă muzică veche, de pe
timpul ei, cu Zavaidoc ori Jean Moscopol.
La subsol
ședea Mia Braia și din când în
când, după ce își așeza oalele de lut cu tot felul de buruieni, mentă și busuioc în mijlocul sufrageriei scunde, ne
mai trimitea câte o romanță, cântată în
timp ce își încălța șoșonii negri, să iasă în grădină, la etaj, patru frați,
urmăriți de tatăl lor să nu greșească solfegiile, exersau în același timp la
patru instrumente, proprietarul casei noastre era un doctor estetician, care
avea o soție cu cinsprăzece ani mai în vârstă, dar cu niște dinți perfect albi,
care îi dădeau un aer de perpetuă tinerețe.
Din când în când, bunica mă ducea la biserica din colțul srăzii, la câte o liturghie de duminică, și-mi povestea cum m-a furat de
la părinți ca să mă boteze, căci tatăl meu avea vederi de liber cugetător și
era împotrivă. De cum m-a băgat popa în scăldătoare, chipul meu de copil s-a
înconjurat de o lumină albă, iar eu aș fi putut să o țin tot într-o bucurie până azi, dacă nu aș
fi acum atât de bântuită de nostalgia trecerii timpului. De fapt, eu și când sufăr port un nimb de fericire năucă,
de mă întreabă lumea cum pot surâde când am motive să fiu atât de tristă, dar
eu știu că port în mine atâta iubire de
oameni, încât atunci când plâng, îmi
țâșnesc în loc de lacrimi, aripi, cu care încă mai mângâi, seara la
culcare, înainte să mi se așeaze pe ochi visele, tot felul de nefericiți ai sorții,
iar apoi sărut mâinile bunicului și
ale bunicii, sfințenia părinților mei,
mirosurile și sunetele venite din
trecut.
Azi am privit cu inima făcută ghem curtea
televiziunii, altădată un maidan plin de corcoduși verzi
și roșii, unde își făceau veacul stoluri de ciori și de vrăbii, care țipau prelung sau gângureau vesel, tot cerul
era pe atunci un tril, iar pământul, o
pânză galbenă de iarbă alergată în piciore de tenișii noștri rupți, din care se
ridica un praf argintiu și mătăsos și pe care noi, copiii, o transformaserăm
cordial în teren de joacă și de fotbal. Eu eram portarul, unul prefăcut, care
lăsam dinadins unele mingii să intre în poartă, pe altele în ruptul capului,
nu! după cum aveam simpatii mai mici sau mai mari printre copii, ajungeam acasă
cu genunchii zdreliți, uneori sângerânzi,
și aveam nevoie de câteva rânduri de apă și săpun pentru înmuiere,
spălare și limpezire, iar mama, deși
scânceam de usturime, mi-i dezinfecta mereu cu spirt medicinal.
- În locul
tău mai creșteam zece
băieți, cât de
neastâmpărată ești, toată ziua
pe garduri, pe acoperișuri, prin copaci, bunică-ta mi-a
spus că și pe turla bisericii ai vrut să te urci, ce-i fi
având tu cu cocoțatul ăsta la înălțimi,
și să te joci cu cei mai fără de Doamne ajută copii ai străzii.
Într-o zi, s-a lipit de mine o țigancă cu fuste lungi, care cărăbănea după
ea un ploduleț desculț, despletit și
murdar, în timp ce stăteam priponită de gard,
ca o vrăbiuță ciripitoare, bucuroasă de priveliștea lumii, și mi-a cerut ceva de haleală, eu, suflet
mic și încrezător, am băgat-o în casă,
apoi în bucătărie, și am lăst-o să
aleagă, aici e făina, aici cartofii, ceapa, pâinea, ouăle, putina cu brânză,
ei, prea multe nu erau pe atunci, în răcitorul gol nu se ținea decât pește
proaspăt, din care ai mei nu prea cumpărau, că, zicea mama, se curăța greu și umplea casa de mirosuri persistente și urâte, dar
țiganca nu a luat decât cât putea încăpea într-o trăistuță mică de mână.
la plecare, m-a întrbat de ceva
țoale și o pereche de sandale ca
cele din picioarele mele, m-am descălțat, m-am dezbrăcat până la chiloți, și i-am dat pentru puradelul ei tot ce aveam
pe mine, mama m-a certat, tata mi-a luat apărarea spunând că am reacționat pe
măsura inimii mele,
A doua zi, am escaladat acoperișul
Muzeului Zambaccian, din apropiere, aveam pe atunci șapte ani, iar portăreasa m-a văzut și a aruncat cu pietre după mine, ca după
ciori. Cu fiecare pas pe care îl făceam
pe acoperiș , mai cădea o țiglă în urma
mea, apoi m-am lăsat ușor pe burlanul bine fixat de zid, și am sărit iute pe asfalt, în fuga mare
pierzând unul din teniși. Când mama s-a întors de la serviciu, portăreasa o
aștepta ca pe un cireș copt, a oprit-o
din drum și i-a povestit toată
dandanaua, având ca dovadă tenisul meu umilit de întâmplare și zgâlțâit în toate direcțiile.
Biata de ea, s-a pus pe plâns iar când a
intrat în curte și am încăput în mâinile
ei mici și furioase, cine crezi ca a
izbit poarta de fier forjat cât colo, venindu-mi în apărare... țiganca cu fuste
multe!
- Nu
ți-e rușine, cocoană, să bați așa o inimă de copil! Lăsase mătura de
nuiele si căruciorul în care aduna
frunzele uscate ale străzii, ca să mă strângă între țâțele ei mari, la piept!
Acum totul mai există doar în mintea mea, sub pleoapele mele, în
lungimea oaselor care au crescut în timpurile
acelea, în filigranarea sufletului meu, veche și definitivă,
dincolo de care se vedea cu totul altceva, opulența unei instituții
bine plătite, străină de tot ce însemnam eu.
Două case alături, apoi alta, cu pereții
îmbrăcați în iederă, și urme de
tencuială coșcovită, încă nedemolată, mai rezista ca o citadelă anacronică și tristă, casa în care am copilărit! Am apăsat
pe interfon, privind
la geamul de
la parter unde,
din banii mei
pe meditații cumpărasem gratii
din fier forjat, împletite artistic în
fel și chip, care erau încă la locul
lor.
M-a durut ca o inimă palma când am pipăit
clanța rece fără să o pot apăsa și fără
să am puterea să vizitez cabinetul stomatologic cu scaunele de așteptare
așezate în locul bibliotecii și biroului
meu. Aici îmi făceam lecțiile
și scriam epistole
fără sfârșit prietenilor
din toată țara
pe care îi cunoșteam la întrecerile sportive și în cantonamente. Precum o jucărie vândută
cu tot cu cheiță, fără bucuria inimii, totul era pierdut, ploua mărunt sau
poate burnița, m-am târât spre mașină, mi-am tras portiera, și cu capul sprijinit de volan am plâns
îndelung, cu sughițuri, cu durere, cu disperare, ceva se rupea și mușca din mine, îmi mureau amintirile, o
dată cu împuținarea mea!
Rămânea doar ritualul de incinerare,
nu știu cum să- ți spun, îmi iubesc
amintirile mai mult decât pe mine însămi, pentru că, de fapt, asta sunt!
Anunnaki
„Povestiri sub pleoape” - fragment
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu