Interviu cu doctorul neurolog, Emanuel – Constantin Chețan

Ben Todică: Dragi ascultători, astăzi îl avem ca musafir pe doctorul neurolog Emanuel Constantin Cheţan, care participă în Australia la Congresul Internaţional de Neurologie din Sidney. Doctorul Emanuel  Cheţan este sponsorizat de Movement Disorder Society cu o bursă pe trei ani pentru a participa la întâlniri şi specializări de ultimă oră în domeniu. La numai treizeci de ani, doctorul Emanuel Constantin Cheţan e pe culmile succesului, realizări dorite de orice tânăr român. Este angajatul Clinicii de neurologie din Cluj-Napoca, căsătorit cu femeia visurilor sale şi au doi copii: Natan şi Hana Carina. Bine aţi venit la noi!

Emanuel Cheţan: Bine v-am găsit. Eu mă bucur să fiu în Australia, am venit aici cu ocazia unui Congres Internaţional de Neurologie, care a avut loc între 16-20 iunie la Sidney, la „Convention Center”.

B.T.: Care este tema congresului?

E.C.: Tema principală a congresului a fost „Tulburările comportamentului motor în patologia neurologică”, adică tot ceea ce ţine de alterarea anumitor structuri din creier, structuri responsabile de comenzile noastre motorii. Vreau să spun că a fost un timp extraordinar de valoros, binecuvântat pentru mine ca tânăr neurolog. În cadrul bursei mi s-a stipulat că pot participa anual la Congresul „Movement Disorders”. Şi datorită bursei pe care o am nu sunt nevoit să plătesc toate cheltuielile aferente, care sunt destul de ridicate pentru un astfel de congres.

Venirea la acest congres a fost pentru mine un câştig, au fost prezenţi cei mai valoroşi oameni din lume din domeniul respectiv, în ceea ce priveşte tulburările de comportament motorii la nivelul creierului. Repet, a fost un real câştig pentru mine să învăţ, am luat contact şi am discutat cu mari specialişti la nivel mondial în domeniul respectiv. N-am fost singurul român, a mai fost şi doamna profesor doctor Lăcrămioara Perju Dumbravă, dumneaei este şefa Clinicii de neurologie 1 din Cluj-Napoca. Societatea de neurologie „Movement Disorders” are mai multe sesiuni ştiinţifice anuale, printre care există Congresul internaţional anual al societăţii. Anul acesta a avut loc în premieră în Australia, la Sidney. Anul viitor, dacă Dumnezeu ne va ţine în viaţă, va avea loc în Europa, la Stockholm. În fiecare an se ţine în altă ţară şi aş putea spune că în alt continent. Anul trecut a fost la Dublin, în Irlanda.

B.T.: Îmi pare bine că împărtăşiţi realizările specialiştilor în domeniu.

E.C.: Exact, acolo apare tot ceea ce este nou în acest segment al neurologiei, pentru că neurologia e o disciplină foarte vastă şi ‚Movement Disorders’ este doar un segment din ceea ce este neurologia, din ceea ce ţine de patologia neurologică.

B.T.: Medicina, neurologia vă pasionează de mic copil sau din întâmplare aţi ajuns medic neurolog?

E.C.: Medicina m-a pasionat din clasa a şaptea, din şcoala generală, din gimnaziu. Încă din clasa a şaptea am început să mă gândesc la medicină, apoi câţiva ani am renunţat la gândul ăsta, reluând ideea de a merge la medicină undeva spre sfârşitul clasei a zecea, deci pe la mijlocul liceului, astfel cu un an înainte de a-mi încheia studiile liceale am început să mă pregătesc, am început să iau ore suplimentare de chimie, admiterea constând într-un examen la biologie şi chimie. Pentru mine, medicina  a fost şi este o pasiune, a fost o chemare din partea lui Dumnezeu, mi-am dorit să fac medicină, mi-am dorit să ajut oamenii în felul acesta. În ceea ce priveşte alegerea specializării în neurologie, aş putea spune că la început m-am gândit şi la alte specialităţi, iar asupra neurologiei, m-am hotărât cu vreo şase luni înainte de examen. În România, după ce am terminat facultatea de medicină, ca să poţi să intri ca medic rezident trebuie să susţii examenul de rezidenţiat, care are loc odată pe an, examen pe care l-am susţinut în noiembrie 2010 şi pe care l-am trecut cu bine, cu ajutorul lui Dumnezeu şi asta datorită unui punctaj mare pe care l-am luat cu ajutorul lui Dumnezeu şi am putut să-mi aleg neurologia. Deci a fost pentru mine un domeniu de interes, o pasiune şi fac lucrul ăsta din pasiune.

B.T.: Vă interesează şi partea de cercetare?

E.C.: Acuma în medicină, în general, şi în neurologie, în particular există două segmente: există segmentul de neurologie clinică şi există segmentul de cercetare, research. Rezidenţiatul în România ca şi majoritatea ţărilor, majoritatea medicilor se orientează asupra părţii clinice, adică a avea contact cu pacientul, a trata pacienţii de suferinţele neurologice, cu predilecţie vorbim de atacul vascular cerebral, ischemic şi hemoragic, patologie cea mai frecventă în domeniul acesta.

B.T.: Aceasta este prima dată când ieşiţi din ţară în interes profesional?

E.C.: Nu. Când eram student la medicină în anul cinci, în România am primit o bursă de şase luni şi am studiat la o clinică in Germania la Ingolstadt in Bavaria, A fost un timp foarte bun pentru mine, am văzut ce înseamă medicină şi în alte părţi, în afara graniţelor ţării noastre. În rest a mai fost o lună de zile, am vizitat Canada, fratele meu e stabilit acolo, şi anul acesta am avut bucuria ca pentru prima dată să mă aflu în emisfera sudică, în Australia.

B.T.: Credeţi că sunt condiţii bune să practicaţi medicina şi să cercetaţi în România?

E.C.: În ultimul timp, în ultimii ani s-au făcut progrese în domeniul medical din România, s-au făcut progrese reale, dar e loc de mai mult, e loc de mai bine, e loc de progres, aşa că nădăjduim şi la mai mult, atât în domeniul clinic, cât şi în cel al cecetării.

B.T.: Asta pentru că, de obicei, oamenii buni pleacă de-acasă.

E.C.: Da, într-adevăr, în România s-a înregistrat un exod destul de crescut de medici, în special în UE, dar şi peste ocean, în America, probabil şi în Australia. Dar, cu predilecţie, medicii români aleg Comunitatea Europeană pentru că acolo nu-i nevoie de echivalare.

B.T.: E mai bine acuma că sunteţi în Uniunea Europeană?

E.C.: Da, pentru că în UE nu avem nevoie de echivalări, cum am avea nevoie în Australia sau SUA. Aici e vorba doar de un examen de limbă şi apoi un interviu aferent pentru a fi angajat într-o clinică care pregăteşte rezidenţi în Europa de vest, Europa centrală şi de est.

B.T.: Deci, sunteţi nativ din Cluj?

E.C.: M-am născut şi am crescut la Câmpia Turzii unde am locuit până la vârsta de 27 de ani când m-am căsătorit, apoi m-am mutat împreună cu soţia la Cluj şi de aproape patru ani de zile locuim acolo, lucrez acolo.

B.T.: Pentru că aici în Australia auzim tot felul de nemulţumiri între unguri şi români, aveţi ceva prejudicii din cauza asta în practicarea meseriei sau v-aţi obişnuit? Aţi găsit o metodă de a conlucra? Vorbiţi ungureşte?

E.C.: Nu vorbesc ungureşte, numai româneşte şi ceva englezeşte şi un pic de germană. În ceea ce priveşte aspectul acesta multietnic, ţin să precizez că sunt român şi nu avem probleme că vorbesc numai limba română. Am o relaţie bună cu maghiarii din România, am doi colegi vorbitori de limba maghiară, de naţionalitate magiară, chiar dacă sunt cetăţeni români am o relaţie colegială foarte bună cu ei. De puţine ori am avut pacienţi care vorbesc limba maghiară, fie de naţionalitate română sau maghiară dar care vorbesc limba maghiară şi am avut o relaţie bună atât cu colegii cât şi cu pacienţii vorbitori de limba maghiară. Acum sunt în România, cazuri mai rare, ce-i drept de pacienţi care înţeleg mai greu limba română iar eu nu ştiu limba maghiară şi într-adevăr este o barieră de limbaj, dar nu e ceva semnificativ. Mai mult, poate în zona Harghita şi Covasna, dar în Ardeal şi în celelalte părţi ale ţării, chiar dacă oamenii vorbesc limba maghiară, vorbesc şi limba română şi înţeleg. Repet, am o relaţie bună atât cu colegii cât şi cu pacienţii vorbitori de limba maghiară.

B.T.: De obicei nu faceţi discriminare. Când e la doctor, e la doctor, nu mai contează nimic.

E.C.: Unde e suferinţă şi durere nu mai contează nici vârsta, nici sexul, nici limba pe care o vorbim, nici naţionalitatea. Aş vrea să subliniez faptul că dincolo de ceea ce credem, de ceea ce vrem unii sau alţii, Dumnezeu ne vede pe toţi egali, toţi suntem la fel, toţi avem aceleaşi nevoi, nevoia de Dumnezeu, nevoia de semeni, nevoia de relaţionare, aşa că asistenţa medicală nu are limite şi nu ţine cont de priorităţi cum ar fi limbă, naţionalitate ş.a.m.d.

B.T.: Şi dvs. îl aveţi în formulă şi pe Dumnezeu atunci când rezolvaţi problemele.

E.C.: Aş vrea să spun un lucru foarte important. În ceea ce mă priveşte, tot ceea ce sunt, tot ceea ce am în plan profesional datorez lui Dumnezeu. El a semănat în mine dorinţa aceasta de a face medicina, el mi-a dat înţelepciune şi pricepere să pot să fac studiile şi mă susţine mai departe în specializarea pe care o fac acuma şi sunt convins sută la sută că fără Dumnezeu nu pot să fac absolut nimic. Lui Îi Datorez în primul rând totul. Pe de altă parte ca şi toţi oamenii avem nevoie de Dumnezeu, spunea renumitul savant Blaise Pascal că în interiorul omului în afară de ceea ce este fizic este un gol al lui Dumnezeu, pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Nu-l poate umple nicio diplomă de la o universitate prestigioasă, nici business-ul, nici statul social, numai Dumnezeu poate să aducă împlinrea deplină în viaţa noastră. Deci, pentru mine, Dumnezeu e suveran.

B.T.: Înseamnă că Dumnezeu v-a ales de mic când aţi spus că aţi început cu dorinţa aceasta de a lucra în medicină din clasele mici. Şi, probabil că în drumul acesta aţi descoperit o problemă pe care aţi dori s-o rezolvaţi. Care este asta dintre bolile din neurologie pe care aţi dori s-o rezolvaţi? Sigur că vă gândiţi la toate, că sunteţi doctor, dar trebuie să fie una la care vă gândiţi mai mult.

E.C.: Acuma, să vă spun următorul lucru: în medicină, medicul tratează, dar singurul care vindecă este Dumnezeu. Medicina a făcut progrese mari în ultimii ani şi e într-un continuu progres la nivel mondial, însă trebuie să ne cunoştem şi limitele. Medicina are totuşi limitele ei. Dincolo de limitele noastre umane, medicale, ştiinţifice e Dumnezeu. El este fără limite şi ceea ce nu poate face omul, medicina, ştiinţa poate face Dumnezeu. Tot timpul spun pacienţilor că medicul are menirea de a trata, dar cel care dă vindecare este Dumnezeu. Referitor la ceea ce m-aţi întrebat, aş putea spune că, în general, în neurologie recuperarea după o boală neurologică este destul de greoaie. Şi de ce spun asta? Pentru că creierul este de departe cel mai complex organ din punct de vedere structural cât şi din punct de vedere funcţional cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Douăzeci la sută din tot debitul sanguin e direcţionat înspre creier, asta în condiţiile în care avem şi inimă şi plămâni, avem rinichi, ficat, organe endocrine, exocrine, ş.a.m.d. Pentru mine a fost interesant să învăţ neurologie pentru că acest domeni este cel mai complex, cel mai fascinant organ, dar şi când este afectat, recuperarea este foarte greoaie. Acuma, referitor la una din patologiile din domeniul neurologiei şi care îmi suscită în mod deosebit interesul e boala numită scleroză multiplă, afecţiune neurologică a cărei cauză nu se cunoaşte încă la nivel mondial. Sunt anumite teorii dar nu se cunoaşte cu exactitate. Partea gravă, ca să spun aşa e faptul că afectează cu predilecţie adulţii tineri, în jur la 18-20 de ani şi merge până la 40-45 de ani. Nu prea întâlneşti un pacient peste 45 de ani cu scleroză multiplă. Datorită faptului că la ora actuală, după ştiinţa mea nu se cunoaşte cu exactitate o cauză a bolii, nici nu există un tratament al cauzei, şi atunci tratamentul în scleroză multiplă vizează în primul rând o încetinire a progresiei bolii. Scleroza multiplă, la ora actuală este o boală incurabilă, din nefericire afectează adulţii tineri şi aceasta e o mare problemă să vezi pacienţi de 25, de 30 de ani, de 40 de ani că ajung imobilizaţi într-un cărucior şi că boala va progresa şi că în 15-20 de ani poate să aibă un final total nefericit. E o boală care îmi suscită interesul şi m-aş bucura foarte mult ca şi lumea ştiinţifică medicală să găsim un remediu. Încă odată zic, creierul este unul dintre cele mai fascinante organe, dar unul dintre cele mai greu de recuperat atunci când apare o tulburare neurologică.

B.T.: Şi-acum o consultaţie medicală pentru ascultătorii noştri. Care sunt primele semne care ar trebui să ne alarmeze referitor la scleroză?

E.C.: Semnele în scleroză multiplă clinice sunt multiple. Pot apărea tulburări de sensibilitate, anumite amorţeli la nivelul mâinilor sau picioarelor, pot apărea tulburări de echilibru, adică scăderea masei musculare la o mână, la un picior, la ambele mâini, la ambele picioare, cu predilecţie la nivelul membrelor inferioare. Zic membre inferioare, pentru că în medicină nu vorbim de mâini sau de picioare, vorbim de membrul inferior şi membrul superior, dar ca să fiu înţeles de ascultători mă refer mai practic, mai neacademic. Aşadar, pot apărea tulburări de echilibru, pot apărea chiar şi ameţeli pentru început, pot apărea tulburări de vedere, aşa numita diplopie, adică vederea dublă sau poate scădea acuitatea vizuală, vederea să înceapă să scadă ca şi acuitate vizuală. Semnele sunt multiple. Astfel de semne necesită întotdeauna prezentare la medic. Ce vreau să subliniez? E foarte important ca pacienţii şi noi ca oameni să consultăm întotdeauna şi internetul. Internetul ne dă anumite informaţii, dar foarte limitate. Pentru a avea informaţii valide, informaţii vizate de specialişti ar trebui să intrăm pe internet, pe site-ul de specialitate, lucru pe care majoritatea oamenilor nu au acces datorită faptului că trebuie să plăteşti un abonament, să fii înscris ca să poţi consulta un tratat de neurologie. De aceea, subliniez importanţa prezentării la medic, internetul neţinând loc de medic.

B.T.: Iar pentru cei care nu pot ajunge la medic, ce sfaturi le daţi ca să încetinească avansarea  bolii?

E.C.: Acuma, scleroza multiplă nu e atât de frecventă în patologia bolilor neurologice cum e accidentul vascular cerebral. În ceea ce priveşte scleroza multiplă, aşa cum spuneam cauza nu este cunoscută şi nu sunt anumite lucruri pe care ar trebui să le facem sau să nu le facem, cauza fiind necunoscută şi când apare, apare din bun senin. E o boală autoimună, o boală care are anumite dereglări genetice, organismul începe ca şi alte boli autoimune să sintetizeze anticorpi asupra selfului. Sunt multe mecanisme asupra cărora nu mă voi opri acuma, dar vreau să spun că rămâne o boală şi cu o componentă genetică în sine, dar rămâne o boală care până în momentul de faţă nu i se cunoaşte cauza cu exactitate. Aş vrea un pic să mă refer la accidentul vascular cerebral. Am văzut o statistică, conform căreia anual, aproape 5,5 - 5,6 milioane de oameni mor de accident vascular cerebral, la nivel mondial. Ei bine, aicea lucrurile sunt un pic mai clare pentru că aici cauzele sunt destul de cunoscute. Accidentul vascular este de două tipuri. Poate fi ischemic, atunci când o arteră sau o ramură la nivelul creierului se blochează şi nu mai ajunge sânge acolo, aşa numitul infarct cerebral, sau poate fi accidentul vascular cerebral de tip hemoragic când se rupe, se sparge un vas şi creierul este inundat cu sânge.

Aş vrea să punctez un lucru foarte important, faptul că în accidentul vascular cerebral, atât ischemic cât şi hemoragic, factorul de risc numărul unu este hipertensiunea arterială. Aşa că, în special pacienţii hipertensivi cunoscuţi, dar şi ceilalţi care nu ne cunoaştem hipertensiunea, trebuie să avem mare grijă la valorile tensionale. Sigur, mai sunt şi alte cauze, cum ar fi ateroscleroza şi atâtea alte cauze, dar în special vreau să atrag atenţia asupra hipertensiunii arteriale. Hipertensiunea arterială care şi ea poate fi generată şi de un consum exagerat de sare. La ora actuală cred că avem nevoie, ca oameni, din punct de vedere medical să consumăm alimente cât mai sănătoase, să avem o dietă cât mai sănătoasă, dar să facem şi mişcare. Suntem o generaţie de oameni destul de sedentari, şi asta favorizează ateroscleroza, favorizează atâtea boli, diabetul zaharat, obezitatea care atrage după sine diabetul zaharat, hipertensiunea arterială şi aşa mai departe, formându-se aşa ca un lanţ, ca un val care atrage alt val după el. Deci, eu cred că la ora actuală este foarte important să avem o dietă sănătoasă şi, de asemenea, foarte important să facem multă mişcare. Să facem cel puţin o jumătate de oră de mişcare activă pe zi. E bună şi mişcarea pasivă la sălile de fitness, dar e foarte importantă mişcarea activă, mă refer la plimbări, la alergat...

B.T.: Înot?

E.C.: Înot, orice sport: tenis, fotbal ş.a.m.d. Deci, mişcarea este foarte, foarte importantă. Suntem o generaţie care facem tot mai puţină mişcare. Poate datorită profesiilor pe care le avem, datorită comodităţii.

B.T.: Deci, să reţinem: alimentaţia sănătoasă şi mai multă mişcare. De când sunteţi aici în Australia?

EC.: Sunt în Australia de două săptămâni.

B.T.: Şi cum i-aţi găsit pe români de aici? Pe cei de-acasă îi cunoaştem.

E.C.: M-am bucurat de ceea ce am văzut în Australia de când am ajuns aici. Mi-a lăsat Asutralia o impresie bună ca ţară. Mi-au plăcut şi australienii ca oameni, din câte am reuşit să-i cunosc puţin, dar mi s-au părut nişte oameni aşa destinşi, zâmbitori, amabili ca şi naţie. În ceea ce priveşte comunitatea de români, am rămas cu o impresie foarte plăcută despre cei pe care i-am întâlnit aici. Erau prieteni de-ai mei pe care îi cunoşteam înainte de a ajunge aici, dar erau mulţi români pe care i-am întâlnit aici prima dată. Am fost primit cât se poate de călduros, românii la cei care am venit aici erau mai puţini decât cei pe care nu-i cunoşteam. Am cunoscut mai mulţi decât cei pe care îi cunoşteam înainte să vin şi, aşa cum spuneam, am rămas plăcut impresionat de comunitatea de români de la Sidney, unde am petrecut o săptămână, apoi de la Brisbane şi acum la Melbourne. Mă bucur de neamul nostru care este împrăştiat peste tot în lume, şi în Australia, mă bucur să văd că şi aici oamenii îl caută pe Dumnezeu, să poată să muncească, să nu fie o povară pentru ceilalţi, să fie o binecuvântare aicea.

Salut, ca să zic aşa, prezenţa fraţilor mei români care sunt în Australia, mă bucur de ceea ce am găsit la ei, mă bucur să văd că sunt oameni serioşi, şi aşa în concluzie, ca să răspund la ceea ce m-aţi întrebat, sunt plăcut împresionat de ceea ce am găsit ca şi comunitate de români.

B.T.: Ne face plăcere să vă cunoaştem şi vă mulţumim pentru toate sfaturile pe care ni le-aţi dat. Puteţi să ascultaţi postul nostru de radio pe „Google” la „3zzz Radio Melbourne” programul în limba română, unde puteţi să-i auziţi pe prietenii dumneavoastră cu care v-aţi întâlnit aici mai des şi vă invităm să mai veniţi la noi la radio, să mai vorbim. Să veniţi să ne prezentaţi descoperirile, succesele din neurologie.

E.C.: Mulţumesc pentru invitaţie, pentru amabilitate, pentru onoarea de care mi-aţi făcut parte. A fost o reală plăcere pentru mine să fiu împreună cu dvs. Mi-a făcut plăcere să avem o astfel de discuţie, şi dacă Dumnezeu ajută, sper să mai ajung în Australia şi data viitoare să fiu şi cu familia împreună.

B.T.: Să dea Domnul, sunteţi bine veniţi.

Niște vorbe despre un nume de referință,... un „cărăşean de neuitat”, prof. Constantin Falcă

 

Constantin Falcă

Întâlnirile mele cu d-l prof. univ. dr. Constantin Falcă sunt o adevărată sărbătoare (sau, parafrazând pe I. F. Panduru, un fel de „Sărbătoare târzie”, ... desigur la vârsta noastră mă refer), o zi de duminică (chiar dacă niciuna nu s-a nimerit în Ziua Domnului).

Profesorul Constantin Falcă - unul dintre fiii de frunce ai Răcăşdiei (dacă aş adăuga curriculum vitae al dumnealui ar ieşi o carte, ... a câta oară ?!) este un om de OMENIE şi MODESTIE.

Trudeşte, acum singur, fiindcă prof. P. Ciurea a coborât din arcă şi a urcat într-o stea de unde priveghează la „cărăşenii de neuitat, dar şi la ai săi, cei din satul de pe firicelul de apă, cândva cu raci mulţi, pentru a scoate la lumină alte medalioane din saga Căraşului.

E o muncă grea, aşa cum grele erau, pe vremuri cositul, săpatul, aratul, culesul, seceratul şi tot ce ţinea d^'ale ţăranului.

Rădăcinile profesorului sunt înfipte în lumea satului, acolo unde s-a născut veşnicia şi nu vrea să le uite, chiar dacă lumea universitară i-a deschis noi orizonturi.

Răcășdia

Răcășdia - Munții Aninei

Răcășdia - Școala Generală

Răcășdia - moara

Răcășdia - Monumentul Eroilor

Răcășdia - exponate muzeu

La sat pentru a fi în frunce trebuie să conjugi, pe rupte, verbul „a munci”, iar cei lenoşi, chiar dacă „Ana Pauker şi cu Dej au băgat frică-n burgheji ...”, au rămas tot la coadă, aşteptând mana cerească (... lumina de la Răsărit vreo 50 de ani, apoi ajutoarele celor de peste Ocean, ... care n-au prea fost ...).

La oraş pentru a răzbi la şcolile cele mari, copilul de paor a schimbat „sapa-n condei şi brazda-n călimară ... ” (Ce frumos glăsuia autorul „Cuvintelor potrivite”, T. Arghezi !).

Ţăranul este răbdător (uneori, „mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, ... şi m-ai scuipat şi m-ai bătut ... şi slugă eu ţi-am fost! ...”) şi ştie că timpul nu este totdeauna „răbdător cu oamenii”. „Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”, (de la cronicarul M. Costin, cetire!).

Şi în lumea universitară urcuşul este greu. Studii, cărţi, materiale, inovaţii – toate se fac cu trudă, cu pasiune, cu pricepere.

Ogorul ţăranului („muncit şi-n rugăciune”) de cele mai multe ori, dă roade bogate, ca şi munca intelectualului.

„Cărăşenii de neuitat” ai lui Constantin Falcă au crescut (în număr de medalioane, cca 2000; în număr de pagini şi imagini; în calitate) şi au adus bucurii celor care i-au adunat între coperţile cărţilor peste 20 de volume).

Oamenii de bine au scris frumos despre cărţile semnalate – CĂRŢI NECESARE şi, sigur, vor mai urma referinţe. Din fericire, în scris nimeni „n-a dat cu piatra”. Aşa, pe la un pahar de vorbă, cică unii „pestriţi la maţe” au mai cârâit, lăudându-se cu ce ar fi putut ei să facă ... (Dar, n-ai făcut-o, maestre!)

Profesorul Constantin Falcă merge înainte. Mitropolitul Banatului, NICOLAE i-a spus că nu a rămas singur. Dumnezeu îl va ajuta să-şi continue călătoria cu ARCA CĂRĂŞENILOR.

Binecuvântarea mitropolitului este vântul bun din pupa corăbiei de neuitat.

Racășdia - Biserica Ortodoxa „Adormirea Maicii Domnului”

Deşi nu are o specialitate filologică, medicul veterinar, prof. dr. Constantin Falcă ştie să facă o carte, asemeni ţăranului care şi-a cultivat ogorul şi şi-a îngrijit vitele, fără studii de specialitate, de agronomie şi zootehnie.

Aflat într – o permanentă documentare, bucuros de informaţiile primite, ori revenind la unele medalioane (dacă informaţia s-a îmbogăţit), Constantin Falcă a realizat o carte (oricând poate deveni DICŢIONAR ENCICLOPEDIC) care, mai în glumă, mai în serios, îi va umbri cărţile ştiinţifice, pe teme de medicină veterinară.

Mai nou profesorul pune mult suflet pentru foaia Jurnal de Răcăşdia, ajunsă în al şaptelea an, nr. 6 (60). Doreşte să o crească şi-n număr de pagini şi-n calitate.

Comuna cu statutul de „cea mai frumoasă” şi „cea mai bogată”, de pe Valea Caraşului, merită şi o revistă cu eticheta „cea mai bună”. Constantin Falcă şi răcăşdenii vor reuşi, chiar dacă lumea de azi „pute a indiferenţă, a politică, ... a bani”.

Primăria îl va înţelege, iar de negee, Jurnalul de Răcăşdia, va avea „ţoale noi”. Aşa se cade de rugă! Fie să fie!

Primăria Răcășdia

În pusta bănăţeană, la Comloșu Mare (o altă mare, frumoasă şi bogată aşezare bănăţeană), un grup de oameni dornici de frumos reuşesc să ducă mai departe făclia înaintaşilor de la Suflet nou. Acolo se face o foaie care ajunge cam peste tot în ţară şi lumea cea mare.

Cea de la Răcăşdia ar putea să-i calce pe urme, fiindcă şi aici au fost şi sunt oameni de valoare. „La graniţa de sud-vest, oameni” (titlul unui roman aflat manuscris al lui R. Fabian), la Răcăşdia se poate face o revistă despre care cei mici se vor mândri în viitorul apropiat şi cel îndepărtat.

Constantin Falcă, un om de mare modestie; ... aruncaţi-vă privirea în caseta „colegiului de redacţie” şi veţi vedea numele său „printre alţii”; ascultaţi-l vorbind despre P. Ciurea şi doamna sa ...; urmăriţi-l „cerşind” materiale de peste tot (uneori acestea sunt promise, dar ... vorbele nu se traduc în fapte ...); încurajaţi-l şi sprijiniţi-l ...

Prof. Ioan – Nicolae Cenda, Oravița

La întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Eminescu

În memoria scriitorului cărăşan Ion Colojoară

La începutul acestei săptămâni a plecat să strălucească în propria posteritate Ion Colojoară, harnicul condeier din generaţia postbelică a scriitorilor ţărani din Banatul istoric. În urmă cu mulţi ani, în prima mea locuinţă din Oraviţa, oraşul în care mă adusese o repartiţie guvernamentală, am primit vizita lui Ion Bălica şi Ion Boţoc din Greoni, Gheorghe Bălan şi Miu-Epure Buna din Ticvaniul Mic, Ion Frumosu din Ciuchici, Iosif Chirilă din Slatina Nera, Ion Colojoară din Vrani, oameni ai satului cărăşan îndrăgostiţi de cultură, câţiva dintre ei prezenţi cu creaţii în versuri şi proză şi în presa literară interbelică. Ei purtau mesajul Adei Cruceanu către mine, ideea fiind aceea ca, din două în două duminici, pe lună, să îngădui grupării inconfundabile de la Cenaclul „Paul Târbăţiu” al Condeierilor Ţărani din Caraş-Severin, un spaţiu pentru activităţi la sediul Cenaclului „Accente” de la Liceul Agroindustrial Oraviţa şi să-mi ofer priceperea pentru coordonarea unor şedinţe tematice. Lucru pe care, desigur, l-am făcut cu dragoste pentru oamenii aceştia şi pentru satul românesc. Au urmat, în răgazul dintre evenimenţialul propus de acel faimos cenaclu, invitaţii din partea acestor prieteni mai vârstnici în habitatul lor, prilejuri care mi-au îngăduit, încă de pe atunci, să cunosc îndeaproape mentalitatea rurală din Banatul Montan.

Un lider al acelei insolite delegaţii la mine acasă, când am simţit o bucurie imensă în ochii şi în vorbele părinţilor mei Elena şi Anton, era atunci Ion Colojoară, cel care mă ştia din relaţia lui cu profesorul Francisc Lazslo, fiul unui învăţător din Vrani care, la rându-i, mă cunoştea din anii studenţiei mele clujene. Omul strălucea prin pasiunea pentru subiectele istoriei naţionale, printr-un patriotism mult peste cota banalizărilor vremii. Nu uit cum îmi procura, ca şi ceilalţi, carte şi presă veche, la preţuri mici de la bătrâni colecţionari, documente pe care, la vremea comuniştilor, nu ştiam cum le voi fructifica în studiile mele. Adesea mă găzduia la câte un sfârşit de săptămână la prieteni sau rude din satul lui, Vrani, unde pictam, scriam, compuneam muzică folk, proiectam evenimenţialu cultural orăviţean, muzele mele, ca de obicei, concurându-se una pe cealaltă. Marea dorinţă a lui Ion Colojoară era să-mi aflu o fată în Vrani, să fiu şi mai legat de localitate, lucru care nu s-a întâmplat.

Omul a avut din partea Celui de Sus multe încercări în biografia sa, copilăria şi adolescenţa fiindu-i marcate de anii deportării în Bărăgan. A şi lăsat o carte de memorii scriind despre câte a îndurat el, surioara lui Gheorghina, familia lor, încercarea lor mărturisind despre marea suferinţă colectivă a spiritului bănăţean înjosit de comuniştii vânduţi Moscovei. Dar, cum se-ntâmplă cu marile caractere, Ion Colojoară a trecut peste dificultăţi, peste grijile vieţii cu fruntea sus, calm şi demn, refugiul fiinţei sale în scris, în literatură, ca un dar de la Dumnezeu, ocrotindu-i în continuare parcursul destinului. După 1990, a avut şansa de a-şi publica volumele de poezie şi proză, de a colabora la reviste prestigioase ale provinciei, fiind unul din participanţii constanţi la activitatea literară a genului, la festivalul Mariei Mândroane, de la Timişoara, al Gabrielei Şerban, de la Bocşa Montană, la cenaclurile orăviţene, la acela al lui Codruţ Anca de la Grădinari de Caraş, prietenul nostru Ion Colojoară fiind fericit când am concretizat acolo Muzeul Ţăranului Cărăşan, activitate la care am fost sprijiniţi şi de preotul Vichentie Molin. În ziua în care s-a stins, era aşteptat la Muzeul Satului Bănăţean, la o nouă întâlnire a condeierilor ţărani. Dar Ion Colojoară a plecat, fiind sâmbătă, 15 iunie, la marea sa întâlnire, ca un veritabil mărturisitor, cu gândul şi slova, în paradisul culturii universale, cu Dumnezeu şi cu Eminescu.

Ionel Bota

„O, Românie tristă și însingurată”, Vaslui, Editura Thalia, 2013, de Petre Iosub

Cunoscut ca o personalitate distinctă, cu o vastă cultură românească şi universală, şi în acelaşi timp, creator de cultură şi educator incontestabil al multor generaţii de tineri, iubitor al gliei şi neamului, prof. dr. Petre Iosub simte că mai are multe de spus şi făcut pentru binele României. Şi pentru a-şi împlini misiunea divină pe acest pământ românesc drag, cum ar putea mai bine să procedeze decât apelând la ceea ce îi este mai la îndemână, harul şi darul scrisului.

Autor al mai multor volume din varii domenii, filosofie, publicistică, poezie, mai adaugă operei sale o carte intitulată deosebit de sugestiv şi dureros în aceeaşi măsură, “O, Românie tristă şi însingurată”, Editura Thalia, 2013.

Cartea impresionează prin analiza riguroasă a societăţii vremurilor pe care le trăim. Metoda de analiză este incizia, operaţia adâncă în carnea vie a societăţii contemporane. Instrumentul ales în acest scop este busturiul raţiunii profunde, mânuit de o minte ascuţită, trează şi vigilentă. 

Profesorul Iosub,  porneşte în demersul sau de la observaţia atentă şi meticuloasă a stării de fapt din România. Are o atitudine echidistantă faţă de fenomenele manifestate relatând faptele în mod realist, cu o logică şi coerenţă a  argumentelor îmbatabilă. În acelaşi timp apelează la umorul sobru, trist, sarcastic, “face haz de necaz” asemenea românului hâtru, răbdător, dar neînduplecat atunci când îi sunt sugrumate valorile fundamentale cu care s-a născut şi crescut şi se transformă în “fiară”.

Prezintă un tablou veridic al societăţii româneşti în contextul globalizării, starea naţiunii române în degringoladă, datorată atât unor cauze interne, cât şi externe, dezvăluind astfel, cu tristeţe, amărăciune şi revoltă tarele societăţii postdecembriste. Cu acelaşi spirit critic se apleacă asupra Europei “zguduită de ambiţii individuale şi  cu repercusiuni dintre cele mai triste pentru România”. De asemenea, realizează o analiză pertinentă a contextului internaţional actual, punând cu dibăcie pana scrisului pe rănile cele mai dureroase ale umanităţii, pe malformaţiile întregului sistem mondial, pe sistemul bine organizat cu planuri diabolice de supremaţie a celor puţini şi bogaţi, numindu-i “pungaşi”,  asupra altora, mulţi şi săraci, luându-le din “ograda proprie până şi ultimele rămăşiţe de speranţă de viaţă prin înfometare, îmbolnăvire, analfabetizare”.

Pentru a prezenta adevărata imagine a României de astăzi, P. Iosub, reia ideea lui Mircea Eliade despre “lichelismul politic”: “tragedia şi paradoxul unui moment istoric în care predomină politica – este că oricine poate ajunge puternic, că nu mai există ierarhia valorilor şi a forţelor creative” (Profetism românesc, România în eternitate, Editura Roza Vânturilor, 1990, p. 134). Dezvoltând această idee, autorul notează: “Acest lichelism, infiltrat în instituţii fundamentale, devine însuşi statul şi şubrezeşte vitalitatea de apărare a societăţii, supusă mereu abuzurilor, şi reduce, prin sufocare şi secătuire, potenţialul şi capacităţile creative ale oamenilor. Totul se desfăşoară haotic şi dintr-un anume ordin. Se pierde perspectiva istorică şi astfel se instalează o dictatură ordinară, care va suprima până şi libertatea intimă de a visa frumos”. (“O, Românie tristă şi însingurată”, p. 13)

Scriitorul atrage serios atenţia asupra mai multor pericole care pot avea repercusiuni dintre cele mai triste pentru România, printre care şi cel al natalităţii în regresie mai mult decât vizibilă, care se datorează după opinia domniei sale pierderii “valorilor creştine şi schimbării aproape barbare produse în viziunile şi atitudinile asupra vieţii şi familiei”. (p. 116)

Identificând “gunoaiele societăţii româneşti”, responsabile de starea jalnică din ţară  semnalează oroarea de cultură a acestora: “Probabil există o preocupare a derbedeilor portocalii pentru a singulariza într-un anumit fel în faţa posterităţii prin oroarea faţă de cultură şi de sănătate a oamenilor!” (p. 85)

“În acest context încărcat de mizerie-prostie, minciună, sfidare, cât mai multă sfidare, - e şi firesc să asistăm la un amplu proces de deghizare a nonvalorilor în valori, de excomunicare a iteligenţei şi bunei credinţe din sala de spectacole a bâlciului politic, jenant şi oneros, triumfalist şi agresiv, găunos şi ţipător” p. 96

Tabloul general al societăţii româneşti bolnave mai este reliefat şi prin întrebări bine meşteşugite, dar deloc retorice: “Or, ce înseamnă a urî raţiunea, a urî ştiinţa şi cunoaşterea, a desfiinţa şcoli, spitale, centre de cercetare agricolă, industrială, fundamentală? Ce înseamnă să îţi izgoneşti specialiştii peste hotare şi să pui în fruntea unor instituţii fundamentale clonele tale?” Răspunde domnia sa: “Înseamnă să urăşti din  rărunchi finţa umană, să-i eradichezi sămânţa (fertilitatea), să laşi foamei şi hazardului sute de mii de copii şi bolnavi. Mai înseamnă să vrei să pui mai repede capăt culturii şi istoriei neamului românesc şi să te retragi în barca ta în alt colţ de lume ca un laş lacom şi plin de sine.” Consideră că cei care conduc astăzi destinele acestei ţări sunt aprigi duşmani ai românului ca fiinţă umană şi ai României ca naţiune de sine stătătoare cu adânci rădăcini în istorie. Pe de altă parte, slugile laşe şi incompetente au ajuns să meargă în genunchi pentru diverse ciolane de ros de către ei, familiile lor şi acoliţii lor politici în faţa străinătăţii, dând la troc viitorul ţării şi al locuitorilor acesteia. Astfel, am ajuns în situaţia în care liniştea şi progresul României  este la cheremul străinătăţii, “vântul de vest şi cel din est” clatină nu numai coroanele neamului ci şi rădăcinile acestuia. Ori “ramurile” întineresc, se împrospătează, dar odată dezrădăcinat un popor, este ruinat, este condamnat la dispariţie.

            În opinia autorului, este limpede că puterea unor state este mobilul actului criminal de sufocare, de distrugere a economiilor altor ţări, însă cozile de topor sunt în ţară, nulităţi care au ajuns în fruntea statului prin mituire, şantaj, bolnavi de cele mai multe ori de maladia hoţiei, trădării, beţiei şi ghiftuielii.

            Persiflează clasa politică comparând-o cu un “pod imens plin cu lilieci, care acţionează pe întuneric. După ce ajung la putere, migrează spre peşteri pentru a hiberna la rece. De fapt sunt captivi într-o pânză de păianjen, cu numele de ŞANTAJ“. 

            Conturează portrete morale hidoase ale unor personaje ajunse în diferite posturi de decizie fără a da nume, dar descrierea este atât de fidelă şi sugestivă încât, nu numai cititorul avizat ci un procent remarcabil dintre români pot înţelege, intui cu uşurinţă cine se află în spatele caricaturii literare creionate de prof. Iosub.

            Din păcate, ceea ce se întâmplă în România postdecembristă nu este un fenomen simplu şi nici singular în istoria poporului român. În decursul vremurilor au alternat episoade de înălţare şi decădere, de înflorire şi ruginire a naţiunii noastre. Deşi, cu inima-i suferindă pentru ţară şi neam, Petre Iosub “are încă speranţe în privinţa vocaţiei morale a poporului român, un popor creat lovit în istorie, umilit adesea de ai săi, dar capabil din când în când de mari răbufniri justiţiare”, afirmă scriitorul Teodor Pracsiu

            Îşi exprimă încrederea, asemenea marelui savant român Anghel Rugină cu care a avut o prodigioasă şi prestigioasă colaborare în a pune bazele renumitului Colegiu economic  “Anghel Rugină” din Vaslui, că în această Românie, “tristă şi însingurată” ,,miracolul economic se va împlini atâta vreme cât va exista libertate şi o conştiinţă de Român.” (Anghel Rugină)

            Cartea este excepţional scrisă, nu poţi să o laşi din mână până nu o termini. Şi asta datorită stilului curat si atractiv de a nara fapte, evenimente, stări de lucruri. De asemenea, trebuie remarcat şi faptul că autorul volumului este purtătorul de cuvânt şi simţire al fiecăruia dintre noi, al poporului român. Îl felicităm pe domnul profesor doctor Petre Iosub pentru acest strigăt de revoltă înălţat spre inima şi mintea românilor şi sperăm că va contribui la conştientizarea a ceea ce trăim şi la trezirea de atitudini din partea a cât mai mulţi confraţi români. 

Să dea bunul Dumnezeu să avem printre noi mulţi asemenea domniei sale, iar domnului PROFESOR îi urăm multă sănătate, putere şi inspiraţie pentru cât mai multe lucrări valoroase.

Vasilica Grigoraş