La întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Eminescu

În memoria scriitorului cărăşan Ion Colojoară

La începutul acestei săptămâni a plecat să strălucească în propria posteritate Ion Colojoară, harnicul condeier din generaţia postbelică a scriitorilor ţărani din Banatul istoric. În urmă cu mulţi ani, în prima mea locuinţă din Oraviţa, oraşul în care mă adusese o repartiţie guvernamentală, am primit vizita lui Ion Bălica şi Ion Boţoc din Greoni, Gheorghe Bălan şi Miu-Epure Buna din Ticvaniul Mic, Ion Frumosu din Ciuchici, Iosif Chirilă din Slatina Nera, Ion Colojoară din Vrani, oameni ai satului cărăşan îndrăgostiţi de cultură, câţiva dintre ei prezenţi cu creaţii în versuri şi proză şi în presa literară interbelică. Ei purtau mesajul Adei Cruceanu către mine, ideea fiind aceea ca, din două în două duminici, pe lună, să îngădui grupării inconfundabile de la Cenaclul „Paul Târbăţiu” al Condeierilor Ţărani din Caraş-Severin, un spaţiu pentru activităţi la sediul Cenaclului „Accente” de la Liceul Agroindustrial Oraviţa şi să-mi ofer priceperea pentru coordonarea unor şedinţe tematice. Lucru pe care, desigur, l-am făcut cu dragoste pentru oamenii aceştia şi pentru satul românesc. Au urmat, în răgazul dintre evenimenţialul propus de acel faimos cenaclu, invitaţii din partea acestor prieteni mai vârstnici în habitatul lor, prilejuri care mi-au îngăduit, încă de pe atunci, să cunosc îndeaproape mentalitatea rurală din Banatul Montan.

Un lider al acelei insolite delegaţii la mine acasă, când am simţit o bucurie imensă în ochii şi în vorbele părinţilor mei Elena şi Anton, era atunci Ion Colojoară, cel care mă ştia din relaţia lui cu profesorul Francisc Lazslo, fiul unui învăţător din Vrani care, la rându-i, mă cunoştea din anii studenţiei mele clujene. Omul strălucea prin pasiunea pentru subiectele istoriei naţionale, printr-un patriotism mult peste cota banalizărilor vremii. Nu uit cum îmi procura, ca şi ceilalţi, carte şi presă veche, la preţuri mici de la bătrâni colecţionari, documente pe care, la vremea comuniştilor, nu ştiam cum le voi fructifica în studiile mele. Adesea mă găzduia la câte un sfârşit de săptămână la prieteni sau rude din satul lui, Vrani, unde pictam, scriam, compuneam muzică folk, proiectam evenimenţialu cultural orăviţean, muzele mele, ca de obicei, concurându-se una pe cealaltă. Marea dorinţă a lui Ion Colojoară era să-mi aflu o fată în Vrani, să fiu şi mai legat de localitate, lucru care nu s-a întâmplat.

Omul a avut din partea Celui de Sus multe încercări în biografia sa, copilăria şi adolescenţa fiindu-i marcate de anii deportării în Bărăgan. A şi lăsat o carte de memorii scriind despre câte a îndurat el, surioara lui Gheorghina, familia lor, încercarea lor mărturisind despre marea suferinţă colectivă a spiritului bănăţean înjosit de comuniştii vânduţi Moscovei. Dar, cum se-ntâmplă cu marile caractere, Ion Colojoară a trecut peste dificultăţi, peste grijile vieţii cu fruntea sus, calm şi demn, refugiul fiinţei sale în scris, în literatură, ca un dar de la Dumnezeu, ocrotindu-i în continuare parcursul destinului. După 1990, a avut şansa de a-şi publica volumele de poezie şi proză, de a colabora la reviste prestigioase ale provinciei, fiind unul din participanţii constanţi la activitatea literară a genului, la festivalul Mariei Mândroane, de la Timişoara, al Gabrielei Şerban, de la Bocşa Montană, la cenaclurile orăviţene, la acela al lui Codruţ Anca de la Grădinari de Caraş, prietenul nostru Ion Colojoară fiind fericit când am concretizat acolo Muzeul Ţăranului Cărăşan, activitate la care am fost sprijiniţi şi de preotul Vichentie Molin. În ziua în care s-a stins, era aşteptat la Muzeul Satului Bănăţean, la o nouă întâlnire a condeierilor ţărani. Dar Ion Colojoară a plecat, fiind sâmbătă, 15 iunie, la marea sa întâlnire, ca un veritabil mărturisitor, cu gândul şi slova, în paradisul culturii universale, cu Dumnezeu şi cu Eminescu.

Ionel Bota