Primul liceu din ţară în care costumul popular a devenit uniformă

Elevii unei clase de liceu din Brașov au avut iniţiativa de a purta costume populare la şcoală.

Profesorii, încântaţi, au căutat costume populare prin podurile părinţilor şi bunicilor şi le poartă şi ei.

Iniţiativa le-a aparţinut elevilor din clasa a X-a F de la Liceul "Andrei Şaguna" şi a fost rapid preluată şi de colegii de la alte clase.

Unii copii au purtat costume şi mărgele vechi de zeci de ani, purtate odinioară de bunicii, străbunicii sau chiar de stră-străbunicii lor.

Preluare Yahoo! News

Povețe, Sfântul Serafim de Sarov

Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată.

Așterne-ți acolo unde iși face culcuș pisica.

Manancă fructul, care a fost atins de un vierme.

Culege cu îndrazneală ciuperca, pe care stau gâzele.

Sădește pomul acolo, unde sapă cârtița.

Casa clădește-o pe locul unde se încalzește șarpele.

Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță.

Culcă-te și trezește-te odată cu păsările - vei culege toate grăunțele de aur ale zilei.

Mănâncă mult verde - vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului.

Inoată des - și te vei simți pe pământ, precum peștele în apă.

Privește cât mai des cerul - și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi.

Taci mult, vorbește puțin-și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace"

Ioan Miclău, sau o viaţă de om în slujba culturii române în ţara lui Markus Zusak

Am primit, prin amabilitatea Preotului Paroh Al.Stănciulescu-Bârda, editorul cărţii despre care vom face vorbire, volumul scriitorului Ioan Miclău, membru al Ligi Scriitorilor Români, stabilit în Australia, intitulat “Pe drumurile artei “, apărut la Editura “Cuget Românesc“.

Cartea este, practic, o antologie monografică, în care sunt reunite texte ale unor scriitori despre opera lui Ioan Miclău, poet talentat, interviuri, poezii, articole de memorialistică, studii, corespondenţă cu personalităţi din ţară şi străinătate, ca dr.Adrian Botez, prof.univ.Ilie Rad, scriitorul Dimitrie Grama, scriitorul Al.Florin Ţene, membru corespondent al Academiei Americană Română, scriitoarea Veronica Balaj, prof. dr.Maria Vaida etc. Cartea, închizându-se cu reproduceri după Diplomele şi Brevetele primite de Ion Miclău, ca recunoaştere pentru opera sa, şi activitatea depusă în cadrul Bibliotecii “Mihai Eminescu“, pe care a înfiinţat-o în localitatea Cringila, din Australia, de la Academia de Ştiinţe şi Arte, “Brevetul” semnat de Preşedintele României, Emil Constantinescu şi Ion Caramitru, coperţile cărţilor pe care le-a publicat, inclusiv fotografi de familie.

Volumul se deschide cu “O lacrimă pe sânul mării“, în loc de Prefaţă, semnată de Ben Todică, care printre altele subliniază: “O schimbare se simţea în emoţiile poetului. Ceva îl apropia şi mai mult de pământul pe care se afla. Simţea că se întregeşte ca om, că seechilibrează şi prindre rădăcini.

Decebal îngenunche:”Ce dar minunat!“ şi începu să savureze România Tainică pe care numai un suflet din depărtări a unui pui sincer de roman, precum Ioan Miclău din Gepiu (Oradei n.n.) o putea simţi cu adevărat. Dorul de acasă, taina sufletului neamului nostru care se adevereşte prin graiul limbii pe care o vorbim.“

Partea întâi a cărţii cuprinde “Pe drumurile Artei(Note autobiografice )” în care regăsim sinceritatea poetului, pe care o ştim, din corespondenţa ce o purtam. În rânduri impresionante vorbeşte despre amintiri de la şcoală, de primele cărţi publicate, inclusiv despre activitatea sa în domeniul promovări cărţi româneşti în ţara cangurului. Urmează însemnări din viaţa de zi cu zi din Australia. Mărturisiri despre evoluţia sa în creaţia literară şi lupta cu “imaginaţia proprie”.

În Partea II-a sunt publicate poezii scrise în dulcele viers clasic, frisonate de o sensibilitate ce ne aduce aminte de Ioan Alexandru: “Pasul meu e de bulldozer/ Cătinel pe stâncă tare,/ Nu alerg, dar nici pe urmă, Nu fac pasul la strâmtoare “(Pasul meu).

În interviul cu Maria Vaida, Ioan Miclău spune:”Ca popor vechi European, noi avem o cultură şi o şcoală cu tradiţii recunoscute în lume (…) Oricum, Românii sunt un popor viguros, cu nimic mai prejos în raport cu civilizaţia altor state ale lumii!“ Din această frază se desprinde profunzimea iubirii de neam şi ţară a acestui scriitor român trăitor la Antipozi.

Citind această carte mi-am adus aminte de ce scria Mihai Eminescu: “Iubirea de ţară e pururea şi pretutindenea iubirea trecutului: patria vine de la cuvântul pater şi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, la petecul de pământ sfinţit de sângele părinţilor pot fi patrioţi.“

Închei aceste rânduri despre prietenul Ioan Miclău, parafrazândul pe Emil Cioran, Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă, indiferent unde ne aflăm pe meridianele lumii. Patria aste, o purtăm în suflet şi în tot ce scriem.

Al.Florin Ţene

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Membru correspondent al Academiei Americană Română

„Nicolae C. Paulescu - între ştiinţa vieţii şi metafizica existenţei”

Lansare de carte la Biblioteca Naţională a României

            La cumpăna anilor 2013-2014, mai precis la 12 decembrie, sub cupola Bibliotecii Naţionale a României în sala de conferinţe „Mircea Vulcănescu” s-a desfăşurat un eveniment cu adânci semnificaţii pentru ştiinţa şi cultura poporului nostru şi anume lansarea cărţii „Nicolae C Paulescu-între ştiinţa vieţii şi metafizica existenţei” apărută la editura PIM Iaşi, autor dr Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale.

Într-un cadru deosebit de elevat, în prezenţa unui public avizat, evenimentul avea să readucă în actualitate una din cele mai mari personalităţi ale ştiinţei româneşti, omul care prin munca lui de excepţie avea să deschidă drumul tratamentului uneia dintre cele mai redutabile boli - diabetul zaharat - prin descoperirea hormonului antidiabetic. Ceea ce distinge personalitatea marelui Paulescu în lumea ştiinţifică este faptul că, dincolo de aşezarea medicinii pe baze ştiinţifice prin introducerea principiului cauzalităţii împreună cu mentorul său Etienne Lancereaux, abordează viaţa omului şi destinul său ca fiinţă vieţuitoare sub aspect filosofic, sociologic, teologic şi istoric, ceea ce îl plasează în rândul elitelor gândirii epocii sale la nivel european şi nu numai.

            Manifestarea a fost organizată de inimosul colectiv al Bibliotecii Naţionale condus de directorul instituţiei, doamna conferenţiar dr. Elena Târziman, o personalitate de înaltă ţinută intelectuală şi academică care, în cuvântul de deschidere, avea să sublinieze importanţa evenimentului sub aspectul evocării personalităţii savantului Paulescu şi a strădaniei autorului cărţii în al prezenta în adevărata sa dimensiune şi pe înţelesul celor care nu sunt în domeniu, ceea ce înseamnă foarte mult pentru percepţia publică a operei savantului.

Prin structura sa, avea să sublinieze distinsa gazdă, cartea oferă un expozeu complet al personalităţii savantului român, analizându-i opera în întreaga sa complexitate, pentru că Paulescu, dincolo de domeniul mai îngust al cercetării ştiinţifice, a fost un mare gânditor în domeniul filosofiei, sociologiei, psihologiei, teologiei şi istoriei, domenii pe care le-a abordat din perspectiva realităţilor biologice ale omului cu proiecţie însă în evoluţia lui istorică.

Un moment deosebit în derularea evenimentului l-a constituit cuvântul academicianului Constantin Ionescu Târgovişte în calitatea sa de fost director al Institutului de Diabet şi Boli de Nutriţie N. C. Paulescu Bucureşti, una din cele mai active personalităţi care s-a remarcat în odiseea restabilirii adevărului privind rolul pe care l-a avut Paulescu în descoperirea insulinei.

Dincolo de aprecierile legate de carte, distinsul om de ştiinţă avea să relateze multe din întâmplările şi greutăţile pe care le-a întâmpinat în restabilirea adevărului privind locul şi meritele savantului român în domeniul ştiinţelor medicale, a priorităţilor absolute care-i aparţin şi care au contribuit decisiv la progresele de care se bucură medicina zilelor noastre.

Într-adevăr restabilirea locului  şi rolului savantului român în panoplia valorilor naţionale şi universale ale ştiinţei a însemnat o adevărată odisee, în care domnia sa a avut un rol deosebit alături de savantul scoţian Jan Murray, prof Emil Crăciun, prof Ion Pavel, prof Iulian Mincu, dr Constantin Angelescu, prof Alfred Rusescu, prof Ştefan Milcu, preşedintele comitetului Nobel Arne Tisselius, reuşind în cele din urmă să demonstreze furtul intelectual al secolului XX pe care l-au comis membrii comandoului canadian de trist renume; Banting, Best, Macleud şi Collip, prin însuşirea frauduloasă a descoperirii paulesciene.

Facem remarca că profesorul Constantin Ionescu Târgovişte prin poziţia sa, prin preocupările şi realizările sale în domeniul diabetologiei şi cu deosebire în restituirea personalităţii lui Nicolae C Paulescu pentru ştiinţa românească şi universală, este la ora actuală cea mai autorizată persoană în măsură să abordeze din punct de vedere ştiinţific meritele şi locul gândirii paulesciene în cultura noastră, ceea ce a făcut ca alocuţiunea sa să fie urmărită cu deosebit interes.

De altfel cartea domniei sale întitulată „Insulina, descoperirea medicală a secolului aparţine românului N. C. Paulescu” este un reper în abordarea ştiinţifică a operei paulesciene.

În continuare autorul cărţii, dr Valeriu Lupu, începe printr-o mărturisire de suflet când afirmă public că descoperirea universului paulescian îl datorează unei personalităţi de excepţie a biblioteconomiei româneşti, Constantin Emil Bucescu, cel care avea să-i ofere la sfârşitul anilor 90 ai secolului trecut o carte vestejită de trecerea timpului, întitulată „Fiziologie Filosofică” editată în 1944 de Vasile Trifu (colaboratorul şi primul biograf al savantului Paulescu), care conţinea între coperţile sale o lume şi o gândire de-a dreptul fascinantă.

Acestui moment avea să-i urmeze cartea profesorului Constantin Ionescu Târgovişte evocată mai sus apărută la editura Geneze în 1996, fascinantă la rândul ei prin dramatismul drumului către descoperirea pancreinei (insulinei) şi lovitura morală primită de marele nostru savant generată de furtul descoperirii sale, dublată de acordarea cu o grabă suspectă a premiului Nobel comandoului canadian în anul 1923. De altfel o recenzie a acestei cărţi se va regăsi în cartea prezentată.

Al treilea moment va fi o carte apărută în 2010, scrisă de o echipă de detractori ai marelui nostru savant care, motivaţi (pretind ei) de câteva scrieri antisemite, nu numai că denigrează de o manieră grotescă pe omul  Paulescu, dar minimalizează şi contestă valoarea şi meritele omului de ştiinţă Paulescu. Pornind de la aceste trei momente autorul va încerca să surprindă personalitatea savantului Paulescu în cele patru ipostaze ale sale; om de ştiinţă, dascăl, medic şi gânditor în domeniul filosofiei, biologiei, sociologiei, teologiei şi istoriei, şi să reproducă universul fascinant al gândirii paulesciene.

De o corectitudine şi o acurateţe desăvârşită, dotat cu o inteligenţă ce uimeau contemporanii, preluând şi dezvoltând de la maestrul său Etienne Lancereaux principiul cauzalităţii în abordarea fiziologică şi fiziopatologică a patologiei umane, Paulescu va reuşi să descifreze fiinţa umană de o manieră exhaustivă, demonstrând că dualitatea materie spirit este o realitate, că energia vitală care animă morfologia şi fenomenologia vitală către o finalitate predestinată oricărei fiinţe vieţuitoare sunt evidenţe către care conduce orice aprofundare fiziologică.

Stăpânind la perfecţie cele trei modalităţi de cercetare; logica ştiinţifică, raţionamentul prin analogie şi experimentul de laborator Paulescu ajunge, dincolo de cele 22 de priorităţi absolute recunoscute ca aparţinându-i nemijlocit în domeniul cercetării ştiinţifice, să realizeze acea punte între ştiinţă şi religie, între materie şi spirit, ca dualitate de necontestat în existenţa concretă a fiinţei umane, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Mladin (viitorul mitropolit al Transilvaniei) să afirme în anii 30 ai secolului trecut că „Paulescu a reuşit să demonstreze cu instrumentele ştiinţei sale adevărul evangheliei”.

De altfel el însuşi afirma în monumentalele sale cursuri că „existenţa unei fiinţe atotputernice şi infinit înţelepte este termenul sublim la care conduce fiziologia”. Dincolo de abordările sale care contraziceau realităţile epocii în care a trăit, în care materialismul ateu şi evoluţionismul darwinist aveau să conducă la dramaticele evoluţii politico-militare ale secolului trecut, între care comunismul şi nazismul vor lovi cumplit fiinţa umană în tot ce are ea ca sacralitate, Paulescu va reuşi să găsească şi să evidenţieze cauzele acestor situaţii în însăşi structura şi comportamentul fiinţei umane care, prin natura sa este conflictuală, propunând în acelaşi timp remedii de bun simţ, remedii ce se regăsesc în moralitatea creştină şi nu numai.

Cartea de faţă, prin structura sa încearcă o prezentare a savantului în toată complexitatea personalităţii sale, preluând ideile şi viziunea sa despre lume şi viaţă şi urmărindu-le evoluţia şi în perioada postpaulescu. Ceea ce este reconfortant în acest demers este faptul că viziunea paulesciană se confirmă în totalitate, atât prin evoluţia ştiinţei cât şi sub aspectul evoluţiei gândirii filosofice şi sociologice, atestând şi prin proba timpului genialitatea gândirii sale.

În cuvinte apreciative prof dr Mircea Regneală, o autoritate în domeniul biblioteconomiei româneşti, face un elogiu ţinutei pe care o are cartea, începând cu coperta care prin monumntalitatea catedralei sugerează măreţia şi unicitatea operei paulesciene, personalitate care prin exemplaritatea vieţii sale aproape ascetice avea să marcheze gândirea epocii sale. În egală măsură are cuvinte de apreciere privind stilul exprimării, calitatea scriiturii şi maniera de expunere a principalelor repere ale operei savantului român care sunt prezentate cu claritate şi de o manieră accesibilă.

Domnia sa crede că asemenea cărţi contribuie la păstrarea şi afirmarea identităţii noastre în tot ce are ea mai valoros şi autentic.

În acelaşi sens se va exprima în cuvântul său şi domnul Gheorghe Sărac (interpret de romanţe şi eminescolog) care face o paralelă extrem de reuşită cu destinul eminescian, a cărui fascinaţie a resimţit-o atunci când i-a pătruns muzicalitatea versului prin interpretarea romanţelor pe versurile poetului Eminescu, ca şi a altor mari poeţi (Alecsandri, Coşbuc, Goga).

Ca şi Eminescu, Paulescu va cunoaşte drama unui destin potrivnic, caracteristic creatorilor de geniu, care avea să-i urmărească pe fiecare în felul său atât în timpul vieţii cât mai ales postum. El însuşi ancorat în odiseea restabilirii adevărului despre golgota eminesciană, Gheorghe Sărac vede în această carte o contribuţie importantă la ceea ce înseamnă restituirea valorilor noastre naţionale, prea mult blamate de neaveniţi şi diletanţi.

Pentru că şi Eminescu, întocmai ca şi Paulescu a avut şi continuă să aibă detractorii săi.

În încheiere moderatorul evenimentului, doamna director Elena Târziman subliniază reuşita şi calitatea manifestării prin contribuţia vorbitorilor şi receptivitatea audienţei, lansând invitaţia şi la alte manifestări de acelaşi nivel, pe care instituţia pe care o conduce le oferă cu generozitate, într-un spaţiu în care adevărata cultură este la ea acasă.

La sfârşitul manifestării autorul cărţii a oferit gratuit celor prezenţi cărţi cu autograf şi a primit din partea profesorului Constantin Ionescu Târgovişte monumentalul „Traite de Physiologie Medicale”  a lui Nicolae C Paulescu, la a cărui apariţie în 2010 domnia sa a contribuit efectiv şi decisiv, carte ce apare sub egida Academiei Române, deasemenea ultima sa carte „Istoria neuropatiei diabetice în România” apărută sub egida Societăţii de Neuropatie Diabetică la editura Sănătatea Press Group, o excelentă monografie cu temă iatroistoriografică în care personalitatea lui Paulescu se regăseşte alături de istoria institutului care-i poartă numele, ca şi istoricul unor preocupări ştiinţifice legate de diabet.

Profesor Valentina Lupu – C. C. D. Vaslui

Dr. Vasile Valeriu Lupu – U. M. F. Iaşi

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie – Mihai Eminescu

 (Familia,1867)

  

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Romanie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vunu-n cupe, spumegând pocalul,

Daca fiii-ţi mândri aste la nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doesc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture ca vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricolore,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-I vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul depace,

Pe altarul Vestei tainic surâzand,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-I zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strange-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mama cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa in vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ti-o doresc!

(Eminescu - Poezii, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969)

Biblioteca “Mihai Eminescu” - Australia

Ioan Miclău

Rugăciunea unui copil visător

Doamne, Bunule Părinte,

ascultând rugăciuni seară de seară,

ascultă şi a mea caldă rugă,

căci mă rog pentru el, prima oară.

Nu-Ţi cere ce nu se poate.

Nu Te voi ispiti cu dorinţe deşarte.

Eu sunt, Doamne, un copil ce citeşte

şi iubeşte

ceea ce Tu ai pus cu har la Ipoteşti într-o noapte

cu zăpezi înalte

arătând că poţi să zideşti

şi să dai lumii să aibă

ceea ce Tu doreşti.

E un poet, Doamne,

trimis nouă pe vecie

aşa cum Ţi-a plăcut ţie:

bun, iubitor,

sensibil şi visător,

să ne fie în sfat şi în lucrare călăuzitor.

Ai vrut să ne întoarcem spre cugetarea lui de aur şi purură cu drag

când Anul nou vesteşte-o altă naştere în prag.

De aceea îndrăznesc

şi ca un copil cu suflet curat îţi vorbesc :

-Nu-i socoti lui, Doamne,

iubirea de moşie, făţărnicie,

nici revolta către duşman, cerbicie,

ci iartă-l de şaptezeci de ori câte şapte

ca pe un iubit frate.

Ajută-ne pe noi să-l avem prin dorita lui poezie,

ca pe un mult aşteptat Mesie.

Fă-l să-l păstrăm în inimi calde mereu,

cu teiul iubirii,

cu codrul veşniciei,

cul acul şi steaua curată

ca neaua.

Către ea ne uităm visători seară de seară,

minunându-ne de parcă am vedea-o prima oară.

Pune în sufletele noastre prin el,

blândeţea florilor albastre,

şi cutezanţa bulgărilor de izvor,

către astre.

Fă o minune, Doamne, că poţi,

ca învârtind nişte roţi

cu fum,

cu praf de stele,

cu nor,

să se întoarcă la noi

visător,

să mai iubească odată fără frică,

iar eu să fiu a lui Veronică.

Brânduşa Dobriţă

Decalogul după comunism – ep.4

Un film de Ben Todica

Aşadar, iată-ne la început de An Nou, iar cineastul Ben Todică din Melbourne are bunăvoinţa a ne întâmpina cu un nou film al domniei sale, Decalogul după comunism –Ep.4. Acest film a avut darul a mă impresiona adânc. L-am vizionat de mai multe ori şi am fost atât de mişcat încât mi-am propus să scriu câteva rânduri despre filmul lui Ben din Ciudanoviţa, cum obişnuiesc eu a-i zice, aşa între noi! Nu sunt critic de filme, deci mă voi baza pe propriul sentiment, al simţirii şi bucuriei ce le am atunci când citesc ceva interesant sau vizionez un film plăcut, cu toate cele aparţinătoare unei vieţi simple dar omeneşti, şi care au darul să te propulseze iar în lumea amintirilor proprii, din încă vremile copilăriei şi adolescenţei, iar filmul Decalog după comunism – Ep.4, are această tendinţă, cum se spune pe la noi,” cu vârf şi îndesat!”

Când îmi amintesc de romanul “Ion” a lui Rebreanu, de scrierile lui Ion Creangă, despre “Catrina” lui, şi mulţi alţii, vedeam în scrierile lor un tablou critic la adresa educaţiei celor ce dictau şi guvernau, nicidecum prostituarea autorilor. Dacă în acest film vom auzi şi de lucruri zise “ruşinoase”, trebuie să înţelegem bine, că avem de-aface cu o stare care caracterizează unele sisteme sociale, grupuri, instituţii, şi nu a autorului ce metaforic încearcă să taie şi să vindece o rana ce puroiază în societăţile de azi!

Tot filmul are un traseu turistic, în care cineastul nostru revede şi recunoaşte frumuseţile locurilor, veselia şi pofta de viaţă a oamenilor pe care îi cunoaşte şi îi iubeşte din tot sfletul său de artist. Şi îi iubeşte nu fără tristeţe, acum, după ani de zile trăind în Australia, îl vom auzi în film exclamând cu emoţie: “Ce măreţie Doamne! Toată această privelişte a zonei arată ca o zână frumoasă!”. “Mi-e dor de locuri, de oameni cu toanele lor fericite”.

Filmul începe cu o frumoasă călătorie cu trenul, care şi acesta îşi are istoria lui, circulând pe linia Oraviţa – Anina, încă de pe vremea imperiului austro – ungar.

Tras de o locomotivă Diesel românească, trenul opreşte pentru călători în gările Gârlişte, Ciudanoviţa, Brădişor, Lişava etc. Aflăm că ultimele vagoane au o construcţie specială pentru transportul de uraniu. Uraniu ce ni l-au dus, germanii, austriecii, sovieticii etc.

Ei, tocmai într-un astfel de tren găseşte a fi bine şi potrivită şi aranja acţiunea filmului dl. Ben Todică, fiindcă zice dlui: Atât sunt de frumoase peisajele naturale, vara şi iarna, atât de populate erau pădurile cu cerbi, urşi, porci mistreţi, lupi, căprioare, păsări, încât aveai impresia că eşti în Rai. Dar, după însăşi titlul filmului observăm deja sentimentul artistului, o reflectare despre acel decalog biblic şi cele zece porunci, după comunism, când faptele au dus spre destrămare. Deja filmul capătă un caracter istoric. Se desprinde din film neglijenţa faţă de valorile turistice ale locurilor unde cândva erau minele de aur şi de uraniu. S-au închis, s-au făcut vreo zece mii de şomeri. Dar la Nagasache şi Hirosima cât turism, câtă lume merge să le viziteze! Este istoria unei ţări, avem şi noi istoria noastră!

Atunci de ce la noi aci nu se poate dezvolta turismul şi refacerea în general a vieţii de odinioară spre care năzuieşte şi a năzuit acest neam românesc bănăţenesc? Pe cine asteptăm să ne dea startul? Se întreaba dl. Ben Todică.

Având o viziune şi un îndemn direct în aceasta direcţie, bine orientat în realizarea filmului său, autorul purcede la o asemenea zi turistică, copleşitor de populară prin tradiţie folclorică, a cântecului şi bunei dispoziţii, adăugând şi un subtitlu corespunzător momentului: “Cu cinci poveşti şi două sticle de vin roşu”, din care se va desprinde acea vervă a “minerului ieşit din schimb, care la un pahar de vin roşu, povestea despre păţaniile sale nemaiauzite, dar aducătoare de râsete şi veselie”, la fel şi actorii din filmul lui Ben procedară! Deci cei “cinci pasageri discreţi”, Interpreţi de o reală valoare umoristică cei doi actori, Nosek Ioan, Magdas Gheorghe, “O tânară solo”, “O doamnă cu batic”, nu s-au lăsat mai prejos. Dar şi Ben realizatorul filmului era cuprins în echipa, care, înveseliţi în această zi de tăria vinului roşu, începură a-şi povesti păţănii în care cu adevărat, după spusele lor, se căcară în pantaloni. Unul abia-şi cumpărase un costum nou, celălalt mergând la cules de măcriş a ajuns la diaree, iar al treilea şi el într-o excursie prin Japonia o păţi mai ceva, fiindcă mergând trenul cu circa 300 km pe oră, i-a luat şi pantalonii, pe care ţinându-i la geam să se usuce, după ce-i spălase, i-a smuls aerul vitezei!

Eu nu mă mai puteam opri din râs ascultând poveştile păţaniilor lor, şi…, cam întotdeauna în împrejurări publice aveau a li se întâmpla păţaniile! Deci să aibă o notă cât mai dramatică! Dar era aci vorba şi de acea simplitate a omului din popor, pus pe ghiduşii şi nevinovăţii, ba chiar de o sinceritate care a existat întotdeauna la oamenii cătunelor noastre româneşti.

Punctul culminant creşte când se observă că în scena filmului apare “O tânără solo” şi “O doamnă cu batic”, pasămite erau din cei cinci interpreţi ai filmului în vagonul trenului ce se apropia acum de gara Ciudanoviţa. După ce cântară bănăţeneşte, cu mult foc, “A mea mândră-i bănăţeană”, Cucule, şi altele, se mai calmară oamenii, iar realizatorul filmului îi zise cu respect “Doamnei cu batic”: Îmi pare că acum vreo 21 de ani eu te-am mai văzut!?

“Se poate că eu am lucrat multă vreme aici la mine”, răspunse femeia. Din vorbă în vorbă, amintirile lor devin realitate. Se cunosc. “Ce mică e lumea” exclamă Ben. Dar pe “domnişoara în solo” nu o cunosc, continuă actorul zâmbind. Răspunsul veni prompt: “Nu sunt domnişoară, sunt doamnă!

Un potop de râsete inundă vagonul de tren, vagon ce purtase multe mii de oameni la minele Oraviţei şi Aninei, din anul 1914, când se zice că a fost construit. Un martor dupa uşă, adică un călător, se distra şi el, trecându-i vremea mai repede, căci era şi un anotimp de iarnă geroasă cu multă zăpadă pe dealurile şi munţii localnici. Era mai bine înainte, se adresă cineastul  “Doamnei cu batic”, aşa să audă o parere!“ Ei, au plecat securiştii şi au venit alţii”. Pe geam se puteau vedea peisajele unei ierni coşbuciene, iar la un moment dat cineastul şi totodata interpretul ciudanoviţean Ben exclamă cu multă înfiorare ce o poate aduce doar o amintire vie: “Uite, Salaşul lui Baba Anca!”

Se puteau vedea gările scorojite, distruse, cu păreţii clădirilor acestora rupţi şi înegriţi de cursurile ploilor, frig, şi totuşi oamenii locului erau pofticiosi de viaţă şi cu speranţe de reînoire. Prin faţa gărilor, pe treptele înzăpezite zgriburea câte un câine sau o pisică. O pisică pe care tocmai o surpinde camera stătea liniştită, ghemuită aproape îngheţată de frig. Ia uite-o, cum stătea acolo! Poate o fi zicând, “râdeţi voi neisprăviţilor”, obsevă unul dintre cei petrecăreţi. “Avem o ţară aşa de frumoasă iar noi trăim în mizerie”, observă celălalt.

Acum trecem viaductul Jitin, înalt de 37 metri, ridicat peste o prăpastie, pe piepturile ălor două dealuri abrupte, o adevărată minunaţie arhitectonică, şi de localnici construit, ne spune acest film turistic. Se trece iar un tunel de 600 metri lungime, de minerii localnici săpat şi zidit, şi nu fără tragice experienţe, sacrificii. Dar, din decalogul comunist postdecembrist, nici o poruncă pentru Oficiul turistic românesc. O complectă nepăsare!

“Vă daţi jos la Ciudanoviţa”? întrebă Ben pe “Doamna cu batic”.

“Da, aici ne dăm jos amândouă”. Bine, “Să fiţi iubite”, le răspunse el cu acest a lui binecunoscut salut, cunoscut şi noua aici în Australia!

   

IOAN MICLAU/Australia 2014

***

Calea ferată se va închide, iar ce se vede în film, jumătate a dispărut deja. Nu te forțez spectatorule și nu mă supăr dacă filmul nu-ți incită interesul de a elabora un comentariu obiectiv,  matur și cu conotație  artistică. Înțeleg. Majoritatea sunt pudici, țin capul în nisip și nu realizează că a sosit timpul "ciomagului".  Să ridice privirea și să pătrundă printre gratii. Eu nu am avut posibilitatea să urmez IATC-ul in țară ca să satisfac cerințele criticului profesionist. Asta explică stilul meu liber și neorthodox. Am învățat de la zece ani pe băncile cinematografului din Ciudanovița limbajul cinematografic. FIIND O COMUNĂ ȘANTIER, LA NOI FILMELE AJUNGEAU TÂRZIU, după ce erau rulate și făcute ferfeniță, rupte și relipite, cu părți lipsă din secvențe, zgâriate și pline de praf, care pe ecran îl prezenta pe Roco din “Rocco și frații săi” plângând într-o ploaie de zgârieturi și gaze pe ecran, că filmul din cauza părților lipsă sărea din sărut drept în cuțit, că filmele vizionate de mine nu erau toate frumoase și strălucitoare ca cele pe care le vizionau proaspăt criticii și dumnezeii filmului din România. Eu fac film de la 12 ani și îl fac așa cum simt eu, educat de marii regizori ai lumii pe ecranul unui cinematograf de țară, la capăt de linie distribuțională. Camera la mine e extinderea inimii și trebuie să iubești locurile filmate dacă dorești să le împărtășești. Dacă nu le iubești, nu poți scoate frumosul din ele. Fiecare tăietură și zgâlțîiere de cameră e parte din emoția dialogului meu cu subiectul și dacă aș scoate-o afară și-ar pierde energia mesajului. Dacă vorbești azi cu specialiștii din tv și cinema, ei îți vor răspunde profesional și rațional, dar nicidecum artistic. Ei ÎNȚELEG DOAR REGULI ȘI PROFIT.

Parcă nu mai avem țară. Desacralizăm totul în jurul nostru. Părinții noștri au trăit cu DEVIZA că OMUL SFINȚEȘTE LOCUL. Au construit linia Oravița - Anina, acea salbă de perle, pentru că practic a fost ca o sculptură presărată cu gări și cantoane făcute din piatră de granit, ornamentate elegant, la fel ca și viaductele și tunelurile la capetele lor cu mici sculpturi și statuete (pentru că acești specialiști aduși din Italia nu erau numai pietrari, ci erau și artiști sculptori printre ei), și au lăsat (SFINȚIT) locul (LINIA) cu statuete de marmură și granit încât atunci când ieșea trenul din tuneluri te minunai, nu doar când vedeai priveliștea, dar și la căldura statuetelor, unele cu fântâniță de apă. Toate furate azi și așezate prin casele hoților sau vândute. Au demolat gările și cantoanele și au construit altele (ca pe niște veceuri din cărămidă) și le-au așezat în alte locuri de pe traseu ca să se piardă orice urmă de aducere aminte. Chiar și crucile morților au fost furate. Unde e respectul din partea noastră și a autorităților. Mii de oameni au muncit pentru această perlă a Banatului și sute poate că au fost răniți sau unii chiar și-au dat viața, iar noi privim pasivi cum ne este furată de sub priviri.

Români! Voi chiar nu meritați nimic pentru contribuția voastră și a părinților voștri la viață?

E timpul să facem deosebire între istorie și comunism, între viață și orânduirile trecătoare.

Eu mă bucur ca filmul să fie vizionat pe You Tube de oameni ca tine, tu care simți existența într-un mod nobil de înălțare.

Încă odată ”Mulțumesc Spectatorule”!

Benoni din Ciudanovița,

Blocul A, Ap 22

(așa cum zicea Țuțea)

Răspunsuri pe care le căutăm: Profesorii noştri

Deviza mea e să nu-mi trădez credinţa. Şi faptul că trăim într-o lume confuză a manipulărilor planificate ale mai marilor lumii, nu e o scuză să mă las intimidat şi să renunţ la convingerea că justiţia va invinge, şi că, atunci când va veni, toate gândurile bune şi de bine pentru urmaşii noştri vreau să fie servite şi vor fi. Din acest motiv, din acest simţ al responsabilităţii şi al respectului pentru predecesorii noştri vreau să promovez şi să duc înainte credinţa şi rezultatul muncii lor.

Oameni de elită în domeniul profesional şi moral ca cei pe care doresc să vi-i prezint astăzi, în paginile blogului meu vor fi exemple pentru, şi în rezolvarea drumului nostru şi al copiilor noştri, alături de mulţi alţi giganţi ai credinţei în dăinuirea şi trăinicia neamului nostru românesc.

Pe renumitul profesor universitar  şi academician Anghel Rugină l-am cunoscut din media scrisă, iar pe prof. dr. Petre Iosub şi prof. Vasilica Grigoraş personal, prin media vizualului la care am bucuria şi privilegiul de a-i prezenta. Să vă introduc în dialogul lor şi concluziile domniilor lor de o viaţă.

Pentru început

Un dialog cu prof.dr. Petre Iosub

            Aproape 18 ani aţi fost alături şi împreună cu marele gânditor Anghel Rugină, atât prin corespundenţa scrisă, telefoane, dar şi prin cele 14-15 vizite la Colegiul economic care-i poartă numele. Care a fost prima lui impresie despre vizita din 16 mai, 1991, la Vaslui?

            Chiar dacă scrisorile dezvăluie trăirile sale sub aspect emoţional, dar şi raţional, precizez că a fost puternic frapat de două lucruri: a) calda şi frumoasa primire pe care i-am făcut-o împreună cu profesorii şi elevii şi b) mirarea de unde ştim atâtea lucruri despre activitatea lui ştiinţifică şi chiar despre participarea la război. Era extrem de derutat în modestia lui, când i-am explicat că sursele noastre de informare au fost universitare, mai ales prin prof. de doctrine economice – Mihai Tudosia şi prof. Gh. Dolgu, pe care el însuşi îi preţuia.

            Dacă „Centenarul Rugină” a fost puternic marcat la Universitatea de stat din Galaţi, la Vaslui apare a treia lucrare privind personalitatea marelui gânditor. Atunci să credem că celelalte spaţii sunt neutre faţă de gândirea economică a lui Anghel Rugină, cunoscut şi recunoscut în întreaga lume ştiinţifică?

            Întrebarea dvs. mă ruşinează şi sunt indignat că nu am văzut că forurile academice  şi chiar oficiale să fi făcut vreun gest în această direcţie – vreun simpozion, apariţia vreunei lucrări comemorative sau din creaţia acestui mare finanţist al lumii. Însuşi Parlamentul şi Preşedinţia – chiar dacă e patronată de un substitut uman – se ocupă de „încoronarea ţiganilor” şi „câinii vagabonzi”, iar oamenii şi valorile noastre de patrimoniu sunt aruncate în uitare ori la periferia preocupărilor!

            Aţi recitit corespondenţa cuprinsă în această lucrare şi cred că întâi aţi tresărit de bucurie, iar apoi aţi lăcrimat într-un anumit ungher al sufletului. De ce?

            S-a deschis parcă mantia timpului să mă recheme în pajiştea mirifică a amintirilor. În mijlocul celor câteva sute de profesori şi elevi, mentorul nostru vorbea, iar eu gândeam şi rosteam în taină:  „Doamne, ce oameni frumoşi şi mari, prin demnitate şi gândire, poate să nască această minunată Românie”!

             De ce aţi tăcut, aşa dintr-o dată?

            Nu-i nimic... Parcă totul ar fi fost ieri! Şi încerc, cu aceeaşi intensă trăire, să refac cu gândul drumul nostru comun de a face o şcoală a copiilor şi a viitorului. Îl însoţesc şi parcă îi aud paşii şi vorbea acea limbă românească rămasă în istorie ca o frumoasă Cătălină eminesciană, expresivă, vie, plină de nuanţe şi sensuri armonioase!

            Chiar dacă aş vrea să mă detaşez de acest trecut imediat, nu am puterea căci acolo mi-am zidit o mare parte din viaţă, dar şi multe bucurii, împreună cu prietenul meu drag şi cu minunaţii mei copii – care au suportat vitregii până la terminarea şcolii.

            Scrisorile mi se par pagini sentimentale, dar şi rodnice realizări aruncate spre viitor, spre cei care vor şti să se bucure de ceea ce am făcut noi şi să întregească, prin dăruirea şi puterea lor, moştenirea pe care le-am lăsat-o.

            Mi-a fost şi încă mi-e greu să cred că Anghel Rugină nu mai este. Este o uriaşă pierdere pentru tot ce mişcă în ţara asta şi lumea asta, pentru că el îmbrăţişa pe toţi oamenii cu întreaga lui bunătate. Mai ales pe tinerii studioşi şi dornici să se realizeze în viaţă prin muncă cinstită.

            Pentru mine este un mare gol afectiv pe care îl voi purta mereu şi nu-l voi putea umple niciodată. Cele câteva prietenii pe care le mai am, între care şi cea de faţă, sunt de aceleaşi dimensiuni, deşi ştiu că nu pot stăvili timpul care se năpusteşte barbar peste noi.

            Totuşi, scepticismul dvs. existenţial nu vă pune în faţa renunţării la ideal, la viaţă, la dragostea pentru oameni. Şi ce spun nu sunt poveşti sau adulări gratuite şi găunoase – cum ni se mai întâmplă în viaţă. Din parcurgerea, cu mintea şi cu sufletul, a corespondenţei, v-am cunoscut chiar cele mai tainice locuri ale fiinţei şi mi-am întregit imaginea pe care mi-o croisem în timp despre dvs. Şi totuşi, ce aţi regretat cel mai mult în urma acestei pierderi?

            Nu e vorba de regret, ci mai ales de faptul că nu mai pot reface nimic din ceea ce a fost. Amintirile ne iluzionează doar că ţin locul prieteniilor. Or, a îmbrăţişa o amintire este altceva decât a simţi strângerea caldă a celor dragi. Amintirile sunt „dialoguri monologate”, nu limba vie a comunicării între oameni. A-ţi aduce aminte înseamnă a trăi iluzoriu o realitate care a fost cândva viaţă adevărată şi bucurii. Mă doare însă că nu am aflat de ce o cardiopatie ischemică poate duce fulgerător la moarte şi nu la viaţă. Deşi d-l Rugină avea 96 de ani, eu încă nu cred în acest diagnostic, ci în alte cauze, care rezidă în mizerabila luptă a moştenirii, şi care au băgat şi bagă mereu, înainte de vreme, mulţi oameni în pământ. E vorba de un fel de eutanasiere chiar înaintea sorocului. Egoismul şi bestialitatea fiinţei noastre..., „hingherismul” comportamental faţă de cei buni din apropierea noastră! Într-o lume în care pătura gregară deţine puterea şi băgăţia, clădite pe înrobirea şi înfometarea, dacă nu şi cerşetoria a milioane de nefericiţi, un om de geniu de talia lui Anghel Rugină nu poate să supravieţuiască, întrucât aplicarea ideilor  lui ar strica mecanismul acestei puteri. Şi, atunci, ori dispare, ori este declarat dement şi ascuns undeva. Aşa s-a întâmplat şi cu Eminescu, dar nu numai.

            Credeţi că „a treia revoluţie economică” a lui Rugină ar fi schimbat lumea?

            Nu cred că sunt convins. Exemple sunt numeroase: de ce maşinismul nu renunţă la arderea petrolului şi a gazelor naturale şi înlocuirea acestora prin energie electrică şi resurse agricole anual regenerabile? S-ar prăbuşi industria automobilismului şi marii magnaţi ai petrolului, adică şi-ar pierde poziţia dominantă pe piaţa  mondială.

            De ce această caracatiţă mondială- băncile şi „companiile internaţionale” – care domină şi exploatează la sânge resursele şi forţa de muncă ale ţărilor nu renunţă la banii de hârtie sau la cedarea unei părţi din profit în favoarea renaşterii economice a naţiunilor subjugate... De ce? De ce? În ţările unde accesul le este limitat, inventează „reguli de democratizare”, provoacă războaie civile şi uneori, trec direct la distrugeri prin armatele de mercenari. Dacă prin sec. I d.H., carele cu aurul României duceau la Roma, apoi spre Istanbul şi acum au altă destinaţie, iar noi rămânem mereu săraci şi singuri în istorie, deşi suntem unii dintre cei mai vechi europeni.

            În unele scrisori între 1996 şi 2005, Anghel Rugină apare trist, revoltat, dar încă visează la „miracolul românesc”. Credeţi că e ceva utopic tip Atlantida, care, cu cât ne apropiem de ea, se îndepărtează tot mai mult”

            Cred că niciodată acest mare savant nu a construit utopii, nici măcar pentru sine, darmite pentru atâtea state şi mai ales pentru patria sa natală. Îmi vine greu să nu cred total în argumentele sale bazate pe o bogată cunoaştere ştiinţifică şi pe experienţa acumulată în aproape un veac de existenţă. Mai curând sunt convins că ţara natală şi chiar lumea nu sunt încă pregătite pentru a-i asimila şi a-i testa marile sale idei. Însă sunt destui şi cei care nu citesc şi nu înţeleg că lumea economică trebuie schimbată din temelii pentru supravieţuirea planului, dar şi a noastră. Şi avertizările sunt multe în această direcţie, mai ales că nici săracii şi nici bogaţii nu au unde se refugia, deşi ultimii mai cred demenţial în acest refugiu şi în veşnicia lor!

            Şi totuşi...?

            V-am intuit întrebarea. Este o mare onoare pentru noi – foştii şi viitorii profesori şi elevi ai Colegiului „Anghel Rugină” Vaslui că nu aţi lăsat să moară  aceste sentimente şi gânduri în vreun cotlon de arhivă şi le-aţi dat viaţă tocmai când prietenul nostru ar fi împlinit un veac. Toată preţuirea şi aleasa mea gratitudine pe care vi le port pentru această uriaşă şi istovitoare trudă. Mai ales că aţi inclus şi o parte din corespondenţa marelui dispărut cu organismele  administrative şi ştiinţifice ale ţării, organisme care ar trebui să aibă coşmaruri pentru lipsa lor de iscusinţă, dar şi pentru laşitatea cu care au respins Planul Rugină pentru prosperare a ţării. Viitorul va decide de partea cui este dreptatea! Dvs. oferiţi un dar de mare preţ posterităţii şi inteligenţei româneşti şi mai ales generaţiilor care visează şi, probabil, vor reconstrui această ţară.

            Ce credeţi că dorea cel mai mult să facă omul Anghel Rugină şi a rămas nefăcut până acum?

            Marea şi singura lui dorinţă era să realizeze o Românie a românilor invidiată, dar şi preţuită de întreaga lume şi mai ales de cei care simt şi gândesc româneşte cu adevărat!

            Cititorul va sesiza lipsa unor scrisori de-ale dvs. Ce-i putem spune?

            Mare parte din scrisorile mele sunt la Boston şi doar o mică parte au fost păstrate (cele dactilografiate în 2 exemplare).

            Vă mulţumesc şi sper că în această lucrare am cuprins măcar o parte din sufletul şi gândirea extraordinară a lui Anghel Rugină, parte prin care să sesizăm viitorul că ţara asta nu trebuie dărâmată şi hulită, ci reconstituită şi iubită!

Vasilica Grigoraş

 ***

Am să iau capitole pe sărite din cartea “Centenar Anghel Rugină : Corespondenţă” ca să intrăm în lumea Marelui Profesor Anghel Rugină.

CARE ESTE ULTIMA SPERANŢĂ ?

            Mai întâi numai când cineva a murit, nu se mai poate face nimic pentru a-l readuce la viaţă. Toate celelalte greşeli care se fac în lumea asta de oameni de rând sau de instituţii (private sau publice) pot fi corectate, mai devreme sau mai târziu. Guvernele la putere nu fac excepţie de la această regulă.

            Toate resursele materiale, naturale şi umane, de care dispune o ţară, sunt limitate şi deci se pot epuiza. Există o singură resursă care nu se poate epuiza şi acesta este spiritul, gândirea omenească, pură sau practică, cum le împărţea marele gânditor german Immanuel Kant.

            Omul – “L’Homme, cet inconnu!” cum îi spunea Alexis Carrel – este o fiinţă umană în căutare continuă de idei, de explicaţii noi, de metode noi de producţie, de imagini poetice şi literare noi. “Cântarea care n-a fost spusă e mai frumoasă ca oricare“, a spus un poet tecucean, Ştefan Petică, melodii neauzite şi 1001 de alte faţete ale spiritului şi vieţii omeneşti pe care un mare filosof-economist francez şi bun prieten al autorului, Henri Guitton le-a sintetizaz numai în două cuvinte şi anume  “penser autrement“, adică în româneşte - “să gândeşti altfel“ decât ai gândit, sau decât s-a gândit vreodată. Acesta este secretul cel mare al gândirii ştiinţifice, evident să gândeşti cu sens.

            Homo Sapiens, prin Graţia Divină, a fost făcut să gândească de la origine, chiar şi când face greşeli. De altfel, repet să nu uităm niciodată că toţi trăim supuşi aceleaşi legi universale a imperfecţiunii omeneşti. Dacă prietenului meu de altădată C.K.  nu i-a plăcut planul cu “miracolul economic“, sunt sigur că a fost de bună credinţă – cel puţin ştiinţificeşte – adică a crezut în ceea ce a scris.

            Dacă şi acest autor greşeşte – judecat după modelul unei societăţi şi economii libere, juste şi stabile – atunci sunt sigur că alţii vor relua aceste probleme fundamentale şi le va studia şi mai vârtos, şi mai profund ca să ajungă la alte ADEVĂRURI mai valoroase, cerute de progresul ştiinţei cât şi de o viaţă mai bună a populaţiei într-o economie naţională mai bună şi mai dreaptă decât cea de ieri.

            Pentru cercetătorii economişti de mâine în căutare de idei noi îmi îngădui să trimit mai departe cuvintele înţelepte ale unui mare învăţat sociolog economist german Max Weber spuse într-o Conferinţă către studenţi (Wissenschaft als Beruf), în româneşte “Ştiinţa ca Profesiune“ în 1919, um moment greu prin care trecea ţara lui: “Să fii întrecut în ştiinţă, nu este numai destinul nostru al tuturor, dar şi scopul nostru final. Noi nu putem lucra fără să sperăm că alţii vor merge mai departe decât noi“.

            Scriind aceste rânduri, tot mai am speranţe că se va ridica un om politic de statură naţională, cât şi internaţională, care să vadă lumina nouă economică şi să descopere greşelile economice, monetare şi financiare făcute între 1990 şi 1998, apoi corectându-le ca atare în mod riguros şi onest, chiar dacă în ceasul al 12-lea sau la ora 24. Francezii au un proverb înţelept “Mieux plus tard que jamais“, adică, mai bine mai târziu decât niciodată. Iar dacă nu o fac guvernanţii de azi, apoi sigur că va trebui să o facă guvernanţii de mâine, fiindcă poporul nu poate îndura la infinit condiţiile grele de astăzi.

            Personal, aş putea spune fără nici o ezitare că studenţii pe care i-am avut la Cursul de Economie Politică ţinul la ASE şi la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti, erau mai buni decât studenţii pe care i-am avut în America, timp de 38 de ani. De aci, am mare încredere în cei tineri, în studenţii de azi ca şi în studenţii de mâine, nu numai cei care studiază ştiinţele economice, ci toţi studenţii de la toate facultăţile. Grecii antici considerau tinereţea ca o virtute şi pe bună dreptate. Tinerii, de obiceiu, nu au suficientă putere de judecată sau înţelepciune matură, fiindcă aceste lucruri vin numai după mulţi ani de reflectare şi experienţă. Dar tinerii au alte calităţi majore, ca spre exemplu: imaginaţie bogată, memorie extraordinară, curaj, dedicarea necondiţionată la idei mari, acceptarea de riscuri mari când e vorba de idealuri înalte şi libertatea de spirit  descătuşată de  dogmă, o boală intelectuală întâlnită la unii din cei mai bătrâni. Toate aceste calităţi sunt de mare valoare şi folos, mai ales când o naţiune se află în prag de reforme social-economice importante, cum e cazul României de azi.

            Moştenirea pe care o las să fie judecată de alţii se află într-o metodologie nouă, mai completă de echilibru vis-a-vis dezelechilibru, care într-o sinteză unică uneşte armonios şcoala clasică cu cea modernă, o Tabelă de Orientare în ştiinţă cuprinzând toate metodele posibile, realizând visul lui Einstein în ştiinţele fizice şi evident şi în ştiinţele economice. Principiul Posibilităţilor şi Imposibilităţilor atât în analiză cât şi în practică arată ce se poate şi ce nu se poate în ştiinţă şi în fine, Ecuaţia Cunoştinţei Unificate care împlineşte visul lui Kant de a uni, fără a le pierde identitatea, cunoştinţa pură (“reine Vernunft“) şi cunoştinţa practică (“praktische Vernunft“).

            Lucrul pe care l-am început în ştiinţa pură şi cea aplicată, a cărei sămânţă am încercat să o plantez şi în ţara mea de origine, face parte din datoria morală faţă de “Cauza Românească“ din toate timpurile, adică : (1) Să apărăm, dacă este contestată sau ameninţată civilizaţia şi cultura românească, la orice timp şi în orice loc; (2) Să explicăm obiectiv şi fără patimă sau revanşă pământul şi istoria neamului, după ce am pierdut, pe nedrept Basarabia, Bucovina de Nord şi Dobrogea de sud; (3) Să nu uităm – cei care destinul i-a aruncat  departe de locurile natale – de unde am plecat şi să ajutăm pe cei rămaşi acasă când şi cât se poate, fără condiţii.

            Pentru oamenii politici de treabă şi cinstiţi, în particular intelectualii care nu fac politică, le amintesc cuvintele înţelepte ale unui filosof  englez, Edmund Burke: “Singurul lucru necesar pentru ca răul să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimic“.

Boston, Mass, Usa, 10 noiembrie, 1998

 ***

Boston, 5 noiembrie 2000

UN MIC ÎNDREPTAR PENTRU TINERII

DE ASTĂZI ÎN ROMÂNIA

Introducere

            După o scurtă vizită în ţară în luna septembrie 2000, am poposit şi la liceul din Vaslui care îmi poartă numele şi de care sunt mândru. În condiţii economice grele prin care trece ţara românească, totuşi s-a reuşit la această instituţie educativă să se creeze lucruri de admirat.

            Pe această cale, îmi îngădui să exprim felicitări la conducerea  efectivă şi responsabilă a acestui liceu, mai recent prin călăuza şi spiritul inovativ al d-nei prof. Lidia Zărnescu, directoare ajutată de corpul didactic şi administrativ bine pregătit. Totul este organizat de aşa natură ca să servească eficient la pregătirea cât mai temeinică şi folositoare a elevilor încadraţi în acestă instituţie, tineri din care se vor ridica conducători de elită pentru o altă Românie de mâine, mai bună şi mai dreaptă.

            Spun „ mai recent” pentru că nu pot să nu menţionez şi contribuţia fostului director şi actualitatea prof. dr. Petrea Iosub, educator, filosof şi administrator de servicii publice fără pereche, care chiar de la început, înapoi la 1991, când am schimbat câteva cuvinte la monumentul maiestos al lui Ştefan cel Mare, m-a asigurat cu tărie şi convingere fermă că acest liceu poate fi reprofilat în direcţia cea bună. Era vorba să se deschidă tineretului orizonturi noi în libertate educativă deplină; o orientare nouă, mai largă, mai flexibilă şi mai producătoare de idei noi. După cele văzute în popasul din luna septembrie 2000, pot spune fără nici o ezitare că prof. dr. Petrea Iosub a reuşit să lase o moştenire sănătoasă, dusă mai departe cu acelaşi zel de d-na directoare Lidia Zărnescu.

            M-am bucurat în special când am auzit de atenţia ce se dă la studiul limbilor străine şi posibilitatea unui schimb de tineri între România, Franţa şi Italia. Cu trecerea timpului schimbul de tineri se poate extinde şi la Germania şi Anglia.

            Niciodată în viaţă nu se ştie cât de valoroasă poate fi cunoştinţa unei limbi străine. Acest lucru îl pot spune din proprie  experienţă. La Şcoala Comercială Elementară din Tecuci, unde am avut norocul să am profesori buni, am început să învăţ două limbi străine: franceza şi germana. În continuare la Şcoala Comercială Superioară, mai târziu Liceul Comercial din Galaţi mi s-a adăugat a treia limbă străină ca parte integrală prin program şi anume italiana.

            La Academia Comercială din Bucureşti, am continuat studiul celor trei limbi străine pentru ca în ultimul an (1936), datorită insistenţei unui bun prieten, coleg de clasă, Constantin Caraman, am luat şi limba engleză. Întrând la Banca Naţională din Bucureşti prin concurs în 1938 şi unde se ofereau voluntar şi fără plată seara cursuri de limbi străine, am continuat cu limba engleză, fără să ştiu că într-o zi în viaţă cunoştinţa acestei limbi se va dovedi salvatoare.

            Cunoaşterea limbii germane m-a ajutat să continui studii de specializare când Banca Naţională, în 1942, după ce am trecut o teză de doctorat m-a trimis la Universitatea din Berlin şi  ulterior la Universitatea din Freiburg i.Br., în oraşul frumos de munte, la graniţa elveţiană unde providenţa m-a ajutat să descopăr o lumină nouă economică.

            Limba engleză m-a ajutat de asemenea mai târziu. După ce am trecut la Universitatea din Freiburg un al doilea doctorat în 1947, teza de doctorat fiind publicată în 1949, mi-a atras în anul următor (1950) o invitaţie să predau la o universitate americană – University of Portland, Oregon. Fără cunoaşterea limbii engleze nu aş fi putut ocupa această poziţie şi fiind emigrant dintr-o ţară cu regim comunist aş fi fost expus la lucru manual într-o fabrică, ca să pot câştiga existenţa.

            După ce am ajuns pe pământ american, cunoaşterea limbii germane, franceze şi italiene m-a ajutat să străbat cu uşurinţă literatura ştiinţifică în economia politică şi alte ştiinţe, ca mai târziu să pot scrie PROLEGOMENA: 1 (1998) şi PROLGOMENA: 2 (2000) care se află în biblioteca liceului.

            Lecţie de învăţat pentru orice elev de liceu, de azi ca şi de mâine, de totdeauna: cunoaşterea unei limbi străine, învăţată la timp, poate să însemne un „cap de pod” în viaţă.

            Ceea ce urmează mai departe a fost a  o schiţă sumară concepută în casa părintească de la Tecuci la 12 septembrie 2000 şi prezentat a doua zi la liceul din Vaslui.

            Aci e vorba numai de o schiţă sumară scrisă în puţine note la Tecuci, prezentată la Vaslui, şi puţin şlefuită, dar cu întârziere după întoarcerea la Boston.

            Schiţa se compune din mai multe puncte considerate esenţiale în viaţa unui tânăr îndreptat spre învăţătură:

            Punctul 1. Dragoste şi respect pentru părinţi care ne-au dat viaţă şi au crezut că fac bine, sperând că şi copiii lor vor ajunge ceva care să le facă cinste mai târziu.

            Iniţial viaţa noastră se naşte din şi prin spirit. Este vorba de o atracţie naturală..., o afinitate electivă, cum spun filosofii, între mamă şi tată.

            Viaţa, în continuare pentru noi toţi este o ecuaţie cu multe necunoscute, mereu în mişcare (dinamice), uneori chiar în direcţii opuse.

            Indiferent sub ce condiţii (chiar contradictorii) în viaţă, dragostea şi respectul pentru părinţi este şi trebuie să rămână neştirbită, sacră.

            Punctul 2. Dragoste şi respect cuvenit la părinţii spirituali, profesori de la care primim lumina intelectuală şi profesională, adunată cu grijă de ei peste ani şi de care avem nevoie toată viaţa. Voi cei tineri, nici nu ştiţi cât de mult datoraţi unui profesor de la care aţi învăţat ceva de valoare, utilizat mai târziu cu bucurie. Şi de la profesorii mai mediocri puteţi  învăţa o lecţie foarte importantă în viaţă: cum să nu fii!

            Punctul 3. Dragoste şi respect faţă de credinţa strămoşească, cristalizată în Puterea Divină a binelui, a dreptăţii imanente, a luminii, a perfecţiunii absolute.

            Credinţa în Puterea Divină îl înalţă pe om, îl întăreşte să nu se simtă singur în lume, indiferent prin câte greutăţi ar avea de trecut în viaţă.

            Omul fără credinţă, fără frica de Puterea Divină, foarte uşor se poate transforma într-un animal fioros.

            Piesa de teatru a unui român care a ajuns membru la Academia Franceză, numit Eugen Ionesco, intitulată „Rinocerii” (nişte animale fioroase în Africa), arată simbolic ce înseamnă să pierzi respectul pentru demnitatea omului şi să cazi la rangul de animal. Un om care are credinţă în Divinitate nu poate niciodată să se coboare la regnul animal.

            Punctul 4. Dragoste şi respect faţă de aproapele tău în nevoie. Mântuitorul Iisus a spus: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Şi există în viaţa de toate zilele 1001 de împrejurări când poţi ajuta pe cineva care se află în nevoie. Când ai făcut acest lucru, ai urmat pe Iisus, ai servit Puterea Absolută a Binelui, fără să ştii.

Acest principiu creştin nu înseamnă să-l ajuţi pe un coleg să copieze la un examen! În acel caz comiţi o fraudă. Serveşti puterea răului şi ignori puterea binelui.

            Punctul 5. Dragoste şi respect pentru  ţara, neamul şi pământul românesc unde te-ai născut şi unde sunt îngropaţi moşii şi strămoşii noştri. La fel respectul şi pomenirea acelor eroi care şi-au dat viaţa pentru apărarea acestui pământ şi pentru UNIREA cea mare din 1918.

            Punctul 6. Dragoste şi respect faţă de Umanitate, în care se include şi neamul românesc şi toate rasele pământului, aşa cum cere legea nescrisă a Omeniei, cea mai înaltă valoare etică a neamului nostru, o creaţie populară cum este şi Mioriţa, un cuvânt care nu se găseşte în nici o altă limbă din lume şi, deci expresia, „să fii om de omenie”, nu se poate traduce în alte limbi.

            Să nu uităm, în Umanitate  intră şi fraţii noştri din Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa şi Sudul Dobrogei care au căzut într-o formă nouă de robie pe pământul strămoşilor lor, fără să aibă nici o vină, din împrejurări istorice vitrege şi greşeli politice. Pe cale paşnică şi realizarea unui „miracol economic” în România se pot corecta şi aceste nedreptăţi istorice.

            Punctul 7. Dragoste şi respect faţă de ştiinţă şi adevăr ştiinţific. Ştiinţa pură combinată cu logica şi metodologia este singura cale raţională care ne poate lămuri sistematic: de ce lucrurile sau fenomenele care ne înconjoară sunt aşa cum sunt? Nu pot fi şi altfel? Dacă da, de câte feluri? Dacă nu, de ce nu?

            Ştiinţa aplicată corect mai departe ne poate ajuta să împlinim orice lucru de valoare aci pe pământ, afară de cele care se află în sfera Principiului Imposibilităţilor în Practică. Dacă ai înclinaţie şi dragoste faţă de ştiinţă, acuma este  timpul să începi a culege „gânduri alese” cetind şi studiind opere rămase de la gânditori mari, dacă şi când se poate în original.

            Nici odată să nu cetiţi o carte de ştiinţă fără a nu avea la îndemână un caiet special de „Note Ştiinţifice” sau o foaie de hârtie şi un creion. Notaţi (din original) ceea ce vi se pare extrem de simplu şi totuşi cu un conţinut adânc şi foarte clar – o caracteristică la gânditorii mari, pe care îi preocupă cu predilecţie întrebări simple dar fundamentale (Ce este omul? sauCe este materia?). Titlul cărţii sau articolul, evident autorul, anul de apariţie şi pagina, plus comentarii personale scurte de impresie avută. Asta e foarte important pentru lucrări de mai târziu.

            Punctul 8. Dragoste şi respect faţă de arte, literatură şi limba română. Dimitrie Cantemir, singurul învăţat român care la vremea lui a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin şi trăind cu alţi boieri moldoveni în Rusia ca refugiat din cauza turcilor care-l urmăreau, a scris undeva: „Să scrii în limbi străine, dar să gândeşti în limba ta”.

            Nu este uşor să faci acest lucru căci de obicei dacă scrii în „limbi străine”, cu referire la ştiinţă, atunci trebuie să cunoşti limba respectivă până la punctul în care nu mai traduci textul ci îl gândeşti simultan în limba străină. Altfel, nu este curgător cum trebuie să fie ca să-l ceteşti clar şi să-ţi facă plăcere. Dar în acest caz grija lui Cantemir a fost ca să nu uiţi limba maternă şi să te înstrăinezi de ţara ta natală.

            Un poet basarabean, Alexe Mateevici a cântat limba română foarte frumos şi de neuitat:

„Limba noatră-i limbă sfântă

Limba vechilor cazanii;

Care-o  plâng şi care-o cântă

Pe la vatra lor ţăranii”.

            Dacă aveţi înclinaţie şi talent faţă de arte şi literatură (muzică, pictură, sport), atunci acuma este momentul să vă antrenaţi şi să tindeţi către perfecţionare.

            Dacă aveţi înclinaţie şi talent în poezie şi arta scrisului, atunci acum este momentul să începeţi a scrie şi studia cu atenţie operele mari de literatură şi poezie naţională sau străină, pentru ca mai târziu să ajungeţi la perfecţionare.

            Punctul 9. Vă asigur din proprie experienţă, că în viaţă puteţi avea 3 categorii de prieteni:

            (1) O carte de căpătâi care v-a deschis o cale nouă, un orizont nou în viaţă. Pentru acest autor, unul din momentele care au contribuit la decizia de a deveni un economist a fost o carte în limba franceză (L’Histoire des Doctrines Economiques” de Ch. Gide şi Ch. Rist), recomandată cu elogii de un student de la Facultatea de drept în tren de la Bucureşti la Tecuci în cursul unei vacanţe de Crăciun.

            (2) Un instrument muzical sau orice fel de artă cultivată în tinereţe şi

            (3) Un prieten sau o prietenă din copilărie sau de pe băncile liceului, chiar dacă viaţa mai târziu vă desparte, este un lucru mare. Cultivaţi prietenia pură, onestă, fără nici un interes material, acum când vă găsiţi pe băncile şcolii.

            Punctul 10. Nu uitaţi nici odată că în fiecare fiinţă omenească există ceva de valoare, care trebuie respectat ca atare sub orice condiţii. Această calitate „x” de multe ori rămâne necunoscută şi dispare cu persoana în cauză. Scopul acestui mic „Îndreptar” este ca fiecare tânăr să fie conştient de calitatea „x”, iar dacă o observă la cineva care nu a avut oportunitatea să vadă lumina împărtăşită la un liceu sau mai târziu la universitate, atunci să facă tot ceea ce este posibil omeneşte în a ajuta pe cel în care vede licărind o luminiţă care altfel s-ar pierde „în negura uitării”, cum spune poetul.

            Drept încheiere, câteva gânduri înţelepte care completează acest INDREPTAR rămas să fie îmbunătăţit de alţii care vor veni după noi.

            „Adevărul  până la urmă va învinge, dacă ne luăm oboseala să-l aducem la lumină”.  George Washington”, primul preşedinte, USA. Prin urmare „adevărul” în sine, nu este suficient! El trebuie să fie scos la lumină ca să producă roade.

            „Faptele fac istoria, însă ideile determină faptele”.  Othmar Spann, gânditor austriac.  Prin urmare, dacă ideile au fost bune şi au fost aplicate corect, atunci şi faptele pot fi bune, folositoare, înălţătoare. Dacă  ideile sunt rele apoi şi faptele  vor fi tot la fel şi inevitabil duc la decădere morală şi materială.

            Un filosof englez a spus şi el un mare adevăr: „Singurul lucru necesar pentru ca răul să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimica”. Edmund Burke 

La care, noi am adăugat: ...să stea la o parte ca spectatori şi să privească la drama răului cum se derulează în faţa lor.

            În fine, glasul unui mare român, cel mai mare istoric pe care l-a produs neamul românesc, un cap de geniu care a minunat Apusul prin memoria lui fenomenală şi pe care am avut şi eu norocul să-l am  la Academia Comercială din Bucureşti, profesor de Istorie Universală, pe nume Nicolae Iorga, care în afară de istoric, filosof, critic literar, gazetar a fost şi poet.

            Aci se află numai două fragmente dintr-o poezie intitulată INAINTE, de care îmi amintesc şi le-am purtat cu mine în exil ca pe virtuţile acestui neam din care m-am născut, şi sunt mândru de părinţii mei, de colegii mei de altă dată şi de moşii şi strămoşii răzeşi Rugină până la Ştefan cel Mare.

Iată versurile:

Celui ce predică-n pustiu

Şi-n jurul lui tovarăşi n-are;

Trăiască-i numele lui viu,

Căci sfântă-i munca lui şi mare.

            În final, iubiţi elevi, de aci de departe, de la marginea de Est a Americii îmi îngădui să repet:

- Pregătiţi-vă cât  mai bine, rămâneţi optimişti în viaţă, aveţi încredere în Putera divină a Binelui, a Dreptăţii şi a Luminii spirituale care ridică pe om prin raţiune peste toate vietăţile pământului.

- Aveţi încredere în Adevărul Ştiinţific pur şi corect aplicat. El este singura salvare rămasă în mâinile noastre, care ne poate ajuta. „Prin Noi Înşine” să scăpăm de toate mizeriile vieţii, în care se zbate nu numai poporul român, dar şi umanitatea întreagă.