Mărțișor

Amintiri de primăvară românească în fir alb de puritate și roșu drag!

Mărțișorul este un mic obiect de podoabă legat de un șnur împletit dintr-un fir alb și unul roșu, care apare în tradiția românilor și a unor populații învecinate. Femeile și fetele primesc mărțișoare și le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii.

Împreună cu mărțișorul se oferă adesea și flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.

Voinicul care a eliberat Soarele

Un mit povestește cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă. Dar un zmeu a furat-o și a închis-o în palatul lui. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă și veselie, și lumea întreagă a căzut în mâhnire. Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura și a eliberat fata. Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer și iarăși a luminat întregul pământ. A venit primăvara, oamenii și-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse. Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei — vestitori ai primăverii. Se zice că de atunci lumea cinstește memoria tânărului curajos legând cu o ață două flori: una albă, alta roșie. Culoarea roșie simbolizează dragostea către frumos și amintește de curajul tânărului, iar cea albă este a ghiocelului, prima floare a primăverii.

Istoric

Originile sărbătorii mărțișorului nu sunt cunoscute exact, dar prezența sa atât Români cât și la Bulgari (sub numele de Martenița) este considerată ca fiind datorată substratului comun Daco-Tracic, anterior romanizării la primii și slavizării la ultimii, deși legendele populare îi dau alte origini, care, la Bulgari, sunt legate de întemeierea primului lor hanat la Dunăre, în anul 681. Se mai consideră deasemenea că sărbătoarea mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci și al fertilității și vegetației. Această dualitate este remarcată în culorile mărțișorului, albul însemnând pace, iar roșu — război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul datând de acum cca. 8 000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb și roșu erau purtate la gât. Documentar, mărțișorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova și Bucovina mărțișorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu ață albă-roșie, și era purtat de copii în jurul gâtului[5]. Fetele adolescente purtau și ele mărțișor la gât în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr și să-l păstreze până la sosirea primilor cocori și înflorirea arborilor. La acel moment, fetele își scoteau mărțișorul și-l atârnau de creanga unui copac, iar moneda o dădeau pe caș. Aceste „ritualuri” asigurau un an productiv.

În prezent

În prezent, mărțișorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belșug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva își pune o dorință în timp ce atârnă mărțișorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României și Moldovei, pomii sunt împodobiți de mărțișoare.

În unele județe ale României, mărțișorul este purtat doar primele două săptămâni. În localitățile transilvănene mărțișoarele sunt atârnate de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se pot speria duhurile rele. În județul Bihor se crede că dacă oamenii se spală cu apa de ploaie căzută pe 1 martie, vor deveni mai frumoși și mai sănătoși. În Banat fetele se spală cu zăpadă pentru ca să fie iubite. Tot aici, fetele sunt cele care oferă mărțișoare băieților (in mod tradițional mărțișoarele sunt făcute de ele însele). În Dobrogea mărțișoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare și înaripată.În zona Moldovei pe 1 martie se oferă mărțișoare băieților de către fete, aceștia oferind la rândul lor fetelor mărțișoare de 8 martie (o mică diferență față de restul țării).

Sărbătoarea mărțișorului se poate întâlni în zona Balcanilor la Aromâni și Megleno-Români, precum și la Bulgari care o numesc Martenița (Мартеница), și deasemenea în Macedonia și Albania.

***

Iubito, dragostea este ca pământul

Ștefan Dumitrescu

Iubito,

dragostea este ca Pământul

este atât de mare

încât ca să o vezi ar trebui să te îndepărtezi de ea

să te înalţi deasupra ta şi

deasupra ei

să ajungi pe Lună

Şi atunci o vei putea vedea învăluită într-o aură

galben verzuie

nespus de dulce

ca un suflet imens

Dar nu vei putea niciodată să te înalţi

deasupra ta şi deasupra ei

să ieşi din sfera ei

de gravitaţie

Dacă te culci pe pământ

Şi-ţi desfaci larg braţele

ca şi cum ai lua pământul în braţe

atunci eşti răstignit pe ea ca şi cum

ai fi Iisus Christos care s-a întors şi şi-a luat crucea în braţe

Mergând în iad  cântând în gura mare

cu crucea în braţe.

Dacă te culci pe faţa ei

cum te-ai culca pe

pământ

şi-ţi desfaci larg braţele

cu privirea pierdută în  înaltul cerului

Iisus se mai răstigneşte încă o dată prin tine

Atunci îl vezi pe Dumnezeu

Cum te priveşte blând cu o melancolie  nesfârşită

aşa cum este răstignit pe cer

şi cum vine

Fiind atât de aproape de ea

lipit de ea tot timpul

neputând s-o cuprinzi cu privirea

nu vei cunoaşte dragostea niciodată

Numai gravitaţie ei

ne pătrunde dulce

ca nişte raze aurii

Ţipătoare

Ea ne hrăneşte

făcând seminţele să încolţească

si spicele de grâu şi tulpinile porumbilor să pornească înalte înspre Dumnezeu

ne dăruieşte apa fragedă

rece şi înmiresmată

mirosind a fragi

a izvoarelor

care sunt mâinile ei întinse către noi să ne mângâie

Ea ne dăruieşte dimineţile

dulci şi fragede ca roua

cântecul ciocârliilor şi marea aurie de cântece a greierilor

care sunt fraţii noştri născuţi din ea şi hrăniţi de ea

Noi suntem ca ea

căci din ea ne-am născut

şi în ea ne vom întoarce

la început

Ea se întinde înlăuntrul nostru la nesfârşit

Şi dinăuntru nostru se înalţă

în afara noastră la nesfârşit

Noi nu putem să fim în afara ei

Şi nici gândi şi iubi în afara ei,

plini de ea fiind până în adâncul nostru.

Aşa cum Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul

Ea a fost făcută de Dumnezeu

înainte de a face pământul şi cerurile

căci ce este Dumnezeu

decât Dragoste

 Şi dacă ea este Dumnezeu

atunci ea a făcut cerurile şi pământul

De aceea noi suntem fraţi cu pământul

pe care-l sărutăm toată viaţa cu tălpile noastre

când mergem desculţi

iar cerul ne mângâie tot timpul cu aerul lui luminos

şi înmiresmat

mirosind a cântece de privighetori

beat

Ne naştem din ea

Ne hrănim din ea

Trăim în ea

Apoi când obosim

Coborâm și ne
odihnim în ea.

D. Draghicesco - Concluzie

 

D. Draghicesco

NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, Paris, 1929, p. 621-638

Traducere din limba franceză: George Anca

CONCLUZIE

Disoluția formelor sociale, morale și ideologice, de care am luat cunoștință pretutindeni, probează că o nouă lume se află în gestație. Formele sociale, culturale și intelectuale ale lumii moderne, realizate pe planul Statelor naționale, sunt, ca să spunem așa, pe cale de a cădea în pulbere.Este un haos penalizat să se reorganizeze pe un plan nou, în cadrul unui sistem social în care se vor integra toate Statele și toate popoarele moderne, așa cum s-a făcut în imperiul roman, acum, în curând, două mii de ani. Constituirea imperiului care integra aproape toate popoarele cele mai importante ale lumii antice a pus în mișcare o transformare radicală a tuturor concepțiilor și a tuturor formelor de viață istorico-socială a acelor timpuri. Lumea abandonă politeismul republican, sceptic și raționalist, pentru a se converti la misticismul creștin, dogmatic și absolutist. Mișcarea creștină fu noul suflet al lumii transformate, în jurul căreia se cristaliză activitatea civilizației antice.

Totul conspiră astăzi, ca la începutul creștinismului, spre o mare transformare, socială, economică, morală, intelectuală și religioasă a umanității, a cărei unitate se schițează și se afirmă în Societatea Națiunilor, echivalent modern al imperiului roman. În timp ce dogmatismul raționalist al științei și filosofiei se ruinează prin el însuși, în timp ce relativismul total și universal este recunoscut și predicat peste tot, setea unei credințe noi agită și torturează un număr de conștiințe mereu mai mare. În absența unei astfel de credințe religioase, gânditorii liberi, ca altădată masele populare ale primelor secole ale erei creștine, se abndonară celor mai rele superstiții spiritiste, teosofice sau altele. Cât despre sufletele cultivate, cărora le repugnă să se dedea tablelor turnante și dansante și construcțiilor fumegătoare ale teosofiei, din ce în ce ele înclină spre misticism.

Dacă ne raportăm la psihologia misticismului, așa cum deja am rezumat-o după analiza magistrală făcută de Emile Boutroux, misticismul contemporan va apărea ca manifestarea unei crize care este esențialmente preludiul unei conversiuni. Lumea modernă este în acest moment

pe cale să se convertească la o nouă concepție, poate la o religie nouă pe care o elborează în profunzimea conștiințelor sale, iar convertirea sa urmează exact etapele parcurse de conștiințele primului secol al erei noastre. Mecanismul psihologiei mistice, cu derularea logică a fazelor sale, funcționează în vremea noastră cum a funcționat acum douăzeci de secole. Astăzi, ca în timpul lui Cezar, August și Virgiliu, vedem în jurul nostru aspirația către necunoscut, „către un bine necesar inimii, dar ireprezentabil pentru inteligență”, „stare de dorință vagă, neliniștită, foarte reală”.

Precum în lumea greco-romană a sfârșitului de republică, astăzi de asemenea lucrurile apar sub o altă lumină; „ceea ce ne fermeca înainte se decolorează, ceea ce admirăm se bagatelizează. Tot ce se vede este ca o imagine vană, ternă și moartă a unui model viu, perfect, infinit. Se concepe ca un obiect suprem al dorințelor sale infinitul, eternul, perfectul, Dumnezeu. Această idee inconștientă a unui obiect infinit este cea care creă indispoziția indefinisabilă în legătură cu posesiunea tuturor obiectelor finite.” Această psihologie mistică a convertirii care nouă ni s-a părut a fi formula însăși a conversiunii lumii antice la creștianism se aplică încă mai exact la starea morală și psihologică a timpului nostru. Epocii noastre i se aplică vorba celebră a sfântului Rémy care rezumă psihologia conversiunii: Ea începe să adore ceea ce a ars și să ardă ceea ce a adorat. - Amintim, în acest sens, întrebarea aceasta care păru plăcută: dacă trebuie sau nu ars muzeul Louvre și această atitudine a artiștilor pictori, sculptori și muzicieni pe care i-am menționat și care se întoarce contra tot ce este farmec și seducție în arte, pentru a se complace în liniile sparte, fețele unghiulare și formele fruste, austere și discordante, analoge celor ale artei care precedă Renașterea și în principal arta bizantină. Nu vedem același lucru în politică? În toate formele și pe toate terenurile de activitate, se caută o scară nouă de valori. Fanatismul național n-a început să piardă teren atunci când mulți oameni dintre cei mai cultivați și marea majoritate a muncitorilor devin indiferenți la patrie și înclină spre internaționalism și universalism? Și acest entuziasm pentru libertate care animă atâtea generații, iată cum începe să se răcească, și asta în țara clasică a liberalismului: un liberal englez a constatat-o. Nu vorbim de cazul a ce se face în Rusia din democrația liberală și din sufragiul universal.

Considerăm că antipodul bolșevismului este fascismul. Cine nu cunoaște cuvântul celebru al lui Mussolini, că oamenii n-au nevoie de libertate, ci de autoritate, sau mai ales opinia sa despre sufragiul universal? Ce este comnuinismul care ni se predică, dacă nu reluarea într-un plan infinit mai larg a comunităților primilor creștini, care evoluară în ordine religioase și în mănăstiri ale evului mediu? Amintim și înverșunarea unor geometri și matematicieni împotriva spațiului în trei dimensiuni pe care ei îl consideră perimat și cultul lor pentru spațiul în patru dimensiuni. Ce sens trebuie atribuit pragmatismului și intuiționismului lui Bergson, dacă nu cel al unei profunde repulsii contra raționalismului discursiv, clar și precis? Perimat este catolicismul în ochii lui Loisy, ca societatea capitalistă în ochii partizanilor lui Marx. Acesta ne anunță catastrofa politico-socială care s-a produs deja în Rusia, în același timp când Schopenhauer ne predica fericirea în neant. Suveranitatea Statului, a legii, a contractului, și sfințenia proprietății individuale, ieri încă, dogmele vieții juridice, noi le vedem decăzute și declarate perimate, și ele, de juriștii din școala lui Duguit și a lui Le Roy. - Vorbind de Hoffding, finul analist care fu Georg Simmel, și el a arătat și explicat inchietudinea religioasă și, în general, neliniștea proprie epocii noastre, prin faptul că noi nu mai putem să ne mulțumim cu formele vechi ale civilizației și că n-am știut încă să ne dăm pe cele noi (p 1/46). „Cadrele vechi nu mai pot satisface spiritele.” „El a arătat de-o manieră foarte interesantă cum s-au prăbușit formele pe care viața le crease până acum și cum viața, nerăbdătoare pentru că, neavând forme noi la dispoziția sa, se umple de ostilitate pentru orice formă.” (Conception de la Vie, p.68.) - Dar pentru că noi contemporanii am cunoscut deja forme noi, cele ale unui drept nou, a unei politici noi, a unei arte reînnoite, a unui stat universal, a unei noi vieți economice, a unei științe mai largi, care nu se mai mulțumește cu formele actuale, realizate, finite, ale lumii morale, sociale, politice și ideologice. Lumea modernă se află în zilele noastre în acest moment precis, în chiar această fază, când trebuie să facă efortul transformării inerente în sensul formelor întrevăzute și concepute clar.

Acest efort este tocmai ce indicase Boutroux: o luptă între ce a fost și ce se vrea să devină, o luptă pentru a renunța la toate aceste lucruri, pe care încă le ținem, deși ele și-au pierdut tot farmecul în ochii noștri, o luptă între o idee care nu este încă decât o abstracție și sentimente care n-au pierdut nimic din forța și din realitatea lor. Ne gândim la pacifiști și la adversarii lor, la partizanii Societății Națiunilor și a contrazicătorilor ei. Această luptă va dura până când schimbarea se va opera interior prin triumful noii concepții care se traduce printr-o nouă orientare dată judecății și conduitei. De acum înainte, schimbarea împlinită în interiorul sufletului se exteriorizează și provoacă schimbarea de acțiune și de conduită, care vor crea formele exterioare ale vieții noi. (1)

(1) Iată un pasaj dintr-o carte recentă a lui Ferdinand Lot, despre care e dificil de spus dacă nu se aplică mai bine la epoca noastră decât la cea din primele secole creștine la care el se referă: „În istoria umanității există perioade în care omul nu-și mai înțelege străbunii, tatăl, pe el însuși. Pare a fi ca o ruptură a continuității psihologice.” - „Omul s-a deturnat cu indiferență sau dezgust de la obiectele pe care le păstrau cei mai apropiați strămoși ai săi; el nu mai înțelege scrierile antice pentru că nu le mai plac; însăși forma pe care i-o transmit, limba, îi scapă; arta încântătoare a plasticii a încetat să-i mai farmece vederea. Zeii sunt morți, uciși de Dumnezeul unic ale cărui porunci impun o regulă de viață atât de nouă încât de acum înainte lumea de aici de jos va trece pe planul al doilea; înțeleptul îmbibat de 'noua filosofie' va fixa obiectul dorinței sale în domeniul de acolo de sus. Între omul timpurilor noi și omul timpurilor antice nu va mai exista o gândire comună.” Ferdinand Lot, la Fin du Monde Antique et le Début du Moyen Age, pp.2-3)

O asemenea schimbare se afirmă deja în sufletul intelectualilor timpului nostru, ca o veritabilă conversiune.

Nimic mai simptomatic la acest subiect decât o carte recentă de Julien Benda, care este un apel plin de reproșuri adresate celor pe care el îi numește clerici. Ceea ce Benda reproșează amar intelectualilor timpului nostru este de a fi trădat universalismul și umanismul propriu evului mediu și creștinismul în general, și de a fi adoptat, cultivat și exagerat egoismul național sau de clasă, precum și materialismul politic și practic al vieții. În ochii săi, „clericii trebuie, prin natura vocației lor, să se întoarcă de la interesele concrete și temporale și să spună cu Iisus: 'Regatul meu nu este al acestei lumi', căci destinația lor este să cultive adevărul dreptății. Pentru clericii veritabili, „mișcarea naționalităților ar fi trebuit să fie un rest de păgânism și să predice cu sfântul Augustin 'topirea tuturor patriotismelor în îmbrățișarea cetății permanente '. Ceea ce îl revoltă pe Benda este că clericii „a căror misiune este să dizolve orgoliul uman, pledează aceleași mișcări ale sufletului ca șefii de armată”. Clericii trebuie să dea laicilor „spectacolul unei rase de oameni pentru care valoarea vieții stă în dezinteresarea lor și înfrânarea, sau, cel puțin, rușinea pentru pasiunile lor politice”, în timp ce el constată că, pentru ei, dimpotrivă, „inteligența care se dezinteresează de scopurile sale este o activitate de disprețuit”. Pentru el, „exercițiul vieții spiritului pare a conduce necesearmente la universalism, în sensul eternului, cu puțină vigoare în credința ficțiunilor terestre”. Și de aceea, pentru Benda, este scandalos ca clericii Bisericii să fi aderat la sentimentul național și să fi încetat să dea spectacolul inimilor preocupate numai de Dumnezeu (1). Este, egal, un scandal că Statul, Patria, clasa să fie astăzi sincer Dumnezeu și, mai mult, singurul Dumnezeu (2). Nu vorbește Maurras, întocmai ca Victor Hugo, despre zeița France?.

În rezumat, trădarea clericilor consistă în cultivarea pasiunii de clasă și a pasiunii naționale în loc de a se opune acestui realism al maselor. „A fost confuz, spune el, a-i vedea ignorând că moralistul este un utopist prin esență și că propriu acțiunii morale este cu precizie a crea obiectul său și a-l afirma (3).” Benda gândesște că această trădare se remontează în trecutul destul de îndepărtat al secolului al treisprezecelea, când a început să apară realismul național pe care clericii acelor timpuri l-au combătut, „străduindu-se să fondeze, la întâlnirea națiunilor, un mare imperiu universal și de principiu spiritual”. Dar, cu timpul, realismul spiritual a prevalat și a fost impus clericilor, care își trădară din ce în ce mai mult veritabila lor vocație. În aceasta, viziunea lui Benda este justă. Ea a fost confirmată de tot ce am expus în această carte, pe subiectul disoluției religioase a epocii noastre (4)

La Trahison des Clercs, p.67.

P. 52.

P.150.

Referindu-se la Societatea Națiunilor, acest gânditor observă just că „dacă ea nu este impusă națiunilor decât din interes și din teama de război și daunele sale, fondarea ei nu e deloc sigură, căci ea lasă intact spiritul de război și nimic nu dovedește că un popor care nu respectă un contract decât din rațiuni practice nu-l va viola în ziua când va găsi violarea mai profitabilă.” El are dreptate să spună că această instituție trebuie fondată pe o schimbare a moralității publice. „Pacea, dacă vreodată ea există, nu se va sprijini pe teama de război ci pe iubirea de pace; ea nu va fi absența unui act, ea va fi apariția unei stări de suflet... pacea nu e posibilă decât dacă omul încetează de a-și pune fericirea în posesiunea bunurilor care nu se partajează... ea nu poate fi obținută decât printr-o ameliorare a moralității sale.”

Ceea ce predică Benda este așadar o conversiune. Ca atare, această carte și discuția pe care a provocat-o capătă o importanță extraordinară. Cu această carte, începe o mișcare de reacție contra naționalismului și interesului de clasă. Este primul gest energic care schițează întoarcerea către universalism, este primul pas făcut pe calea unei noi ideologii universaliste. Este, în ochii noștri, un act de conversiune publică, izolat fără îndoială, care cade într-o atmosferă ostilă și care descoperă foarte bine ipocrizia, fariseismul intelectualilor, contemporanii săi. Singura greșeală a autorului este de a fi adresat acest reproș clericilor francezi, care o merită, în general, cel mai puțin.Intelectualii francezi fanatici ai patriotismului sunt atât de puțini numeroși că se pot număra. În Anglia, dar mai ales în Germania, fariseismul este mult mai răspândit. Nimic nu este mai aproape de ceea ce fu naționalismul îngust al farisienilor evrei decât acest naționalism literar și filosofic atât de exagerat de unii scriitori și savanți germani, care, mai ales înainte de război se complăceau în perfecțiunea a tot ce este național și sacrifica totul legii naționale ca o culme a perfecțunii. Gestul lui Benda amintește deci de cel al primilor apostoli creștini, pentru care nu exista nici evreu, nici grec sau scit, nici sirian, el ne oferă, și el, ceva ce este echivalent cu imperiul cerurilor, cu Cetatea lui Dumnezeu (1)

(1) În locul acestui „realism integral profesat de umanitatea actuală”, care duce la „inter-uciderea organizată a națiunilor și a claselor” se poate, scrie Benda, concepe concilierea lor, bunul de a fi posedat devenind pământul însuși, de care ele în sfârșit ar înțelege că o bună exploatare nu este posibilă decât prin unirea lor, în timp ce voința de a se pune ca distinctă ar fi transferată de la națiune la spațiu, orgolios îndreptat contra tot ce nu este ea. Și, de fapt, o astfel de mișcare există; există pe deasupra claselor și națiunilor.Adăugăm că acest imperialism al spațiului est chiar fondul a ceea ce predică marii rectori ai conștiinței moderne. Omul, nu națiunea sau clasa, este cel pe care Nietzsche, Sorel și Bergson îl exaltă în geniul său de a se face stăpân al pământului. Umanitatea și nu o astfel de fracțiune din ea este cea pe care Auguste Comte invită să se afunde în conștiința de sine și să se ia în fine drept obiect al religiei sale. Se poate gândi că aceasta este calea pe care se vor opri războaiele inter-umane; se va ajunge astfel la o fraternitate universală. Prin aceasta însăși „umanitatea va ajunge la mari lucruri, vreau să spun, la o înșfăcare grandioasă a materiei, cu adevărat bucuroasă de puterea și grandiarea sa”.

Universalismul care înlocuiește, pentru credincioșii gen Benda, divinitatea antropomorfică se apropie mult de asemenea de Dumnezeul pe care-l concepe Wells și la care contemporanii noștri, după părerea sa, sunt pe cale să se convertească. Iată în ce consistă obișnuit această conversiune, după ilustrul scriitor englez: „Ea este o stare prealabilă în care se suferă de inanitatea și cruzimile vieții, și, în particular, de futilitatea vieții individuale, o stare de iremediabil dezgust de sine însuși, de incapacitatea de a se trasa un plan de viață satisfăcător. Aici este preludiul obișnuit, cunoscut multor genuri de creștini sub numele de 'sentiment al păcatului'; aceasta este, în toate cazurile, conștiința intimă a unei învălmășeli fără ieșire. Atunci, nu se știe prea bine cum, gândirea lui Dumnezeu se prezintă sufletului în deznădejde; în prima fază, nu e nicio idee care să implice vreun element pozitiv, vreo credință... Pentru toți adepții credinței noi, căreia îi cunoasc intim experiența personală, ideea de Dumnezeu râmâne un timp latentă și plutitoare în spiritul nesatisfăcut. Nu se crede în Dumnezeu, dar se ține seama ca dacă ar exista un suflet asemănător, acesta ar furniza consolarea și direcția de care e nevoie, fermul său desen ar concentra efortul dispersat al vieții, imortalitatea sa ar înlătura îndemnul morții (1). ”

(1) Dumnezeu, Invizibilul rege, p. 150.

Se trece de la o concepere a lumii la alta, cum se trece de la scepticismul raționalist la credința în Dumnezeu: în fondul său, actul convertirii rămâne același și convertirea propriu religioasă rămâne tipul de convertire la o nouă concepție a lumii și a vieții. Mecanismul psihologic intim al acestei convertiri este insesizabil, fiind subconștient, sediul său fiind chiar profunzimile a ceea ce se numește eul subliminal. Chiar când cineva are un sentiment puternic al mecanismului său, nu poate să-l exprime și să-l explice cu toată precizia și claritatea dorite. Cum se face că filosofi sceptici, raționaliști și cultivați până la rafinament s-au putut converti peste noapte la creștinism. Câți din Părinții Bisericii care se culcaseră atei, seara, s-au trezit creștini a doua zi! Ce se petrecuse în eul lor subliminal? Niciun eveniment exterior nu părea să fi intervenit. Ce a putut fi așadar determina în conștiința lor o schimbare atât de radicală încât aceleași rațiuni, care-i făceau mai înainte atei, să-i facă de acum încolo creștini?

Se petrece probabil în astfel de convertiri subite un lucru analog cu ce se întâmplă într-o simplă experiență a vieții curente, pe care toată lumea o poate face. Când vă aflați într-un tren staționând într-o gară și un alt tren se oprește în fața dumneavoastră, mascându-vă gara și tot orizontul, dacă trenul din față se urnește, timp de câteva momente, dumneavoastră sunteți convinși că al dumneavoastră este cel care a pornit, pe urmă vă îndoiți și trec câteva momente de perplexitate penibilă până când puteți să decideți între cele două trenuri. Ați avut o foarte puternică impresie și absoluta convingere că este trenul dumneavoastră cel care pleca, și cu cât erați pregătit pentru iluzia bine-cunoscută a călătorului unui tren în mers care vede fugind peisajul de-o parte și de alta. Și de data asta, un sentiment obscur vă contrazice impresia. La un moment dat, convingerea dumneavoastră se schimbă în sens contrar; vă dați seama că trenul celălalt este cel ce a plecat, nu al dumneavoastră. Nu s-a schimbat nimic în acest interval. La baza acestor două convingeri se află aeleași percepții și aceeași rațiune. Ce vă determină să treceți de la o credință la alta? De obicei, nu se poate realiza noul dat care a produs acest sort de convertire. Dar analizând situația, se observă că, pentru a se regăsi în confuzia acestei mișcări relative, a trebuit să fie văzut un punct imobil, un colț de acoperiș al gării, sau orice alt lucru fix. Cât timp trenul din față vă maschează întregul orizont și cât vederea dumneavoastră se fixează numai asupra lui, este absolut imposibil a distinge care din cele două trenuri s-a pus în mișcare. Singurul mijloc, în acest caz, pentru a ieși din îndoială, când îndoiala a început, este întoarcerea ochilor de la celălalt tren și fixarea privirii în partea opusă: instantaneu, iluzia încetează, la vederea orizontului imobil, și convertirea dumneavoastră la noua credință e făcută.

Nu este ceva amalog ceea ce se petrece în convertirea raționalistului ateu? Atâta timp cât el fixează exclusiv ochii pe lucrurile acestei lumi, această realitate concretă și prezentă îi marchează orizontul și-i face de neconceput pe aceea a lui Dumnezeu și a eternității viitoare. Dar dacă el privește în partea cealaltă, dacă scapă, fie și un singur moment (cu condiția să fie de fason complet), acestei obsesii a lumii imediate, spiritul său se trezește și, dincolo de realitatea concretă și prezentă, el vede deodată eterna realitate a lui Dumnezeu acolo sus.

Astfel pare a fi experiența pe care o face și trebuie s-o facă generațiile noastre și generațiile următoare. Așa este, în orice caz, experiența pe care a făcut-o autorul acestor rânduri. Eu cred în realitatea lui Dumnezeu acum, pentru aceleași rațiuni pentru care, înainte, nu credeam în el. Și de aceea niciodată rațiunile singure nu vor converti pe nimeni. Odată convertit, toate rațiunile care negau pe Dumnezeu se întorc spontan de partea sa pentru a-l afirma. Înainte, rațiunea era negația lui Dumnezeu. De acum înainte, ea este organul însuși al lui Dumnezeu în noi.

Creștinismul, cu universalismul său esențial, ar putea oferi obiectul de cult noilor convertiți. O întoarcere la creștinism ar apărea deci a fi în ordinea logică și naturală a lucrurilor. Dar nu e mai puțin logic și natural a gândi un creștinism renovat, pentru a se acorda cu nevoile conștiinței și spiritului moderne. Fără îndoială, dogmatismul raționalist al științei nu mai este aici pentru a-l paraliza; dar raționalismul științific rămâne destul de puternic pentru a-l modifica. Poate că va fi suficient să-l facă să avanseze cu un pas, și atunci acest pas ar fi la fel de important cum fu monoteismul evreiesc în ambianța elenismului devenind creștinism. Creștinismul se fa raporta la știință ca scopul la mijloace; el va indica scopurile și destinația umanității în lume, și știința cu tehnica îi vor furniza mijloacele de realizare. Nicio opoziție nu va subzista între cele două mari aspecte ale spiritului uman conciliat în sfârșit cu el însuși într-o încredere egală dogmelor esențiale ale credinței și progreselor infinite ale științei. Din contră, cu cât sunt mai mari progrsele științei, cu atât mai mult ele fac plauzibile promisiunile creștinismului. Cu cât mai fermă va fi credința în aceste promisiuni, oricât de grele sau absurde ar fi, cu atât credința ar putea intensifica eforturile științifice, care, se va sfârși prin a fi observate, sunt destinate realizării integrale a acestor progrese.

Ce va trebui luat și lăsat din creștinism?

Se răspunde ușor că se va păstra ceea ce este esențial în el. Dar, astăzi, cine va decide asupra ce este esențial și ce nu este? Singure, exigențele cele mai imperioase ale conștiinței moderne vor putea face alegerea. Se va lua ceea ce va răspunde cel mai bine nevoilor morale a căror satisfacere este pentru popoarele moderne o condiție de viață și de moarte.

Cum rezultă din generalizările și considerațiile formulate în capitolele acestei cărți, ideea de Dumnezeu remunerator într-o viață ce va să vină, sau ceva echivalent, sau mai degrabă idei echivalente și apropiate, vor fi esențiale Neo-Creștinismului.

Dumnezeul care încarnează în el concepția juridică a istoriei moderne va prezida judecata finală unde vor fi pronunțate sentințele transcendente pentru crime sau pentru merite, într-o cetate a lui Dumnezeu reînnoită după spiritul vremurilor moderne. Acolo este singurul remediu care poate evita sinuciderea umanității care o așteaptă sub trei forme: războiul între națiuni, războiul între clase, și epuizarea rasei prin dezmățurile de sensualism neînfrânat. Nu există, într-adevăr, decât credința în sancțiunile transcendente – procurând dreptatea pedepsirii crimelor nepedepsite și compensarea meritelor și a sacrificiilor consimțite dar ignorate și disprețuite în această viață – care să poată disciplina și îmblânzi toate egoismele pe care universalismul social le exală fără măsură.

Aceste sentințe vor fi fără îndoială reluate, scrutate, examinate, aprofundate de conștiințe, îndată ce obsesiile și sfâșierile luptelor politice, sociale și naționale vor fi încetat să acapareze și să tortureze spiritele. Timpul necesar și pacea sufletului, indispensabile acestor preocupări, vor fi în fine obținute. Conștiința umană, liberată de atâtea poveri și obsesii meschine, se va putea lansa într-o ascensiune vertiginoasă spre cele mai înalte creste ale vieții morale și religioase. Scăpată de grija politicii, conștiința se va atașa mai ales marilor probleme ale destinului său.

Dar, pentru a începe, va trebui inițiatorilor și agenților credinței reînnoite curajul de a predica un Dumnezeu remunerator în viitoarea Cetate, pentru a împlini astfel destinele lumii potrivit dreptului. Ce trebuie să fie aceste destine? În ce sens se pot, de-acum și deja, concepe aceste adevăruri religioase pentru ca ele să poată în sfârșit să se impună conștiințelor moderne cele mai sincere și cele mai scrupuloase? Vom încerca să le arătăm într-un studiu viitor, și putem anunța, de pe acum, că dogmatismul științei, astăzi căzut în praf, a pierdut forța ei incoercibilă de negație. Se poate atribui, de acum înainte, realității lui Dumnezeu atâta credință câtă le acordă știința atomilor și electronilor și, imoralității și resurecției oamenilor în Regatul lui Dumnezeu, cel puțin atâta validitate cât știința modernă recunoaște ipotrzelor cosmogonice ale formării sistemului nostru planetar și teoriile care schițează evoluția sa viitoare. Așa cum mecanismele, aplicate materiei, ajută să se construiască teorii ale mecanicii celeste și a evoluției sale, tot astfel principiile mecanicii și ale justiției sociale ne vor permite să demonstrăm rațional pentru conștiințele cele mai scrupulos științifice și raționaliste, veritatea lui Dumnezeu și a vieții viitoare ca sancțiune supremă a legilor morale de justiție și iubire.

Credința în Dumnezeu monoteist, în care se alegea ideologia religioasă a cetății universale, analogă celei a cosmopolisului roman și credința în sancțiunile transcendente, în viața de dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu, iată dogmele esențiale ale religiei viitorului.

(Se va petrece cu credința lui Dumnezeu precum cu pictura lui Picasso. De secole, se anunță că s-a sfârșit cu Dumnezeu, că nu mai există Dumnezeu. Noi vom încerca, în studiul nostru următor, să arătăm că, parafrazând cuvântul lui Picasso, dacă nu mai există Dumnezeu, există încă, totdeauna, dar că nu mai este Dumnezeu, fiind în același timp același.)

Pentru cel ce există pace și justiție reale în lume, trebuie ca justiția empirică să fie finisată, redresată, completată de justiția sancțiunilor transcendentale, și aceasta este de neconceput fără Dumnezeu, care-i este organ și garanție. Dumnezeu și justiția sa sunt contrapartea, pandantul obligatoriu al Instituției de la Geneva cum fură cândva contra-partea Imperiului roman.

*

* *

Cu credința reînnoită în Dumnezeu și în justiția sa, lumea, existența umanității și istoria vor recăpăta semnificația pe care o pierduseră. Concepția mecanistă a universului și a vieții le-a eliminat. Efectiv, de când credința în Dumnezeu s-a eclipsat, viața omului și cea a întregii umanități nu mai avea niciun sens: totul venea din neant, prin voia hazardului, pentru a se întoarce în neant. Viața nu era decât, după Tarde, „urmărirea imposibilului prin inutil”. Această perspectivă îngrozea sufletele reflexive și chestiunea sensului vieții și a existenței lumii devenea cu fiecare zi mai angoasantă. Or, noi vom vedea că noua credință va procura omului posibilitatea unei vieți superioare și senine și prin adăugarea noilor rațiuni de a trăi precum și sensul vieții și al existenței pe care-l pierduse. Omul va găsi în Dumnezeu însuși sensul vieții umanității și al existenței lumii, pentru că el nu-l pierduse decât de când își pierduse credința în Dumnezeu și în viața de dincolo.

Precum secolele iluminate ale antichității, lumea modernă a gândit frumos că timpul credinței este depășit și definitiv trecut, pentru că rațiunea critică a luat locul religiei revelate. Or, tot ce am spus și amintit anterior arată că raționalismul nostru sceptic și pesimist alunecă vertiginos și el către o religie nouă, fructul unui raționalism lărgit, mai suplu și mai substanțial, așa cum raționalismul lui Democrit și al platonicienilor, relaxat de stoici, epicureeni și neo-platonicieni, a rezultat în creștinismul lui Ireneu, Origen, și sfântul Augustin.

Este mai degrabă raționalismul sceptic și ateu cel care este o fază tranzitorie a gândirii. El este produsul unei credințe perimate sau caduce și chiar prin aceasta simptomul unei credințe noi. Spiritul ateilor este convertit în profunzimile sale la o religie nouă și superioară care-l face să nege și să urască vechea credință. Nimic nu pregătește mai bine drumul noii credințe decât cu precizie ateismul și scepticismul rațiunii critice. Ei au făcut mai mult și mai bine decât a-i fi pregătit calea; ei dau prin anticipare rațiunile în chiar rațiunile pe care le opun credinței perimate. Ateii sunt veritabilii precursori, veritabilii Ioan-Botezătorul ai lui Iisus care va veni, și ei botează cu apa îndoielii și a criticii.

În rest, în toate domeniile gândirii și ale vieții, traversăm o epocă critică și, ca să zicem așa, inorganică, fiindcă totul este și a fost pus la îndoială, criticat, negat. Instituții, constituții, doctrine juridice și politice, concepție de artă, de filosofie și de metafizică, chiar cele mai fundamentale adevăruri științifice, totul se clatină și se prăbușește. Am arătat pe larg și am explicat de ce.

Spiritele cele mai reflexive ale vremurilor moderne, începând cu Kant, Saint-Simon, A. Comte mai ales, ultimamente Renouvier, foarte recent încă Durkheim și Leon Brunschwieg au observat și s-au alarmat. Ei au vrut să acționeze și să furnizeze gândirii și vieții o concepție organică. Fiecare în maniera sa a oferit o religie sau unele lucruri apropiate. Problema n-a fost încă rezolvată, dar trebuie să fie fără întârziere și va fi. Viața istoriei este o mișcare ritmică trecând de la o epocă organică și stabilă, la o epocă critică și revoluționară tranzitorie, instabilă, cât că cei ce-o trăiesc gândesc că ea este stabilă și definitivă. Or, îndoiala, metoda critică presupun și conțin deja noua credință, noua religie, căci ea conține criteriul rațiunii care se îndoiește și critică, etalonul în raport cu care se apreciază realitatea actuală. Nu te îndoiești de un adevăr decât atunci când presează și se concepe un lucru mai adevărat și nu se critică o religie pozitivă decât atunci când este deja pe drum o credință mai bună. Îndoiala, scepticismul și critica ce caracterizează timpul nostru sunt deci cele mai bune și mai sigure garanții ale noii credințe care ne va converti, pentru că ele sunt cele ce creează și pregătesc accesul în spirite. Ca întotdeauna, îndoiala și scepticismul se distrug ele-însele, plătesc în afirmația cea mai dogmatică și se fac urmate de epocă organică și stabilă care trebuie să închidă epoca inorganică și tranzitorie.

Va fi deci un nou adevăr, și, ca urmare, o nouă credință în Dumnezeu. Acest adevăr se proiectează în fața ochilor celui care-l caută anxios pe toate bulevardele din istorie. Filosofia istoriei este calea largă, calea regală, care-i conduc. Evoluția recentă a tuturor ideologiilor este ca o busolă care ne orienteză către noul adevăr. Toate noutățile artistice, literare, filosofice, științifice, juridice, politice și economice sunt orientate în direcția adevărului nou; ele sunt ca niște poteci care se deschid în aceeași cale și ca săgeți dirijate toate de manieră a ne conduce infailibil către ele.

SFÂRȘITUL PRIMULUI VOLUM

din meditaţiile lui leverkhun (I)

Cătălin Afrasinei

dacă ar fi fost să fiu poet-curtean

aş fi scris numai despre morţi

la cererea dragilor noştri masoni de la white house

întâmplarea numai întâmplarea

umbră a pelasgilor – îngerii a făcut să scriu

dragă bill

mai întâi despre pelasgi

carevasăzică tanzania uganda columbia

plătesc tributul în MWE româniei

şi mestecaţi-mestecaţi atât de mult consideraţi

voi spiritul încât ne aflăm undeva prin junglă

nici măcar la graniţa dinspre lumea sălbăticită şi civilizaţie

cât de mult vă puteţi umfla în pene cu sabotajul planetar

habar n-am dacă e să vorbim despre umilinţă

de ce nu mwţi voi alte planete că tot le cunoaşteţi pe toate  

îmi cer scuze

dacă mi se pare că numai voi faceţi elogiul imbecilizării

şi noi numai al nobleţei de a fi om sau cam aşa ceva

poemul vorba lui tristan tzara

se sparge ca un vas chinezesc

cum să-i mwm noi pă amerecani futu-vă

preşedintele asistă neputincios la acest spectacol grotesc

şi devine complice exemplar

astfel mai dispare o ţară dragă bill

imaginează-ţi că am avut dreptate

a sparge realitatea din oglindă ca să – ţi dai seama

că am avut dreptate literatura română e tot mai veche

de când cu tăbliţele de la tărtăria

ceramica de la cucuteni nici vorbă de a ne lăuda

tu ştii cât de belea putem fi & suntem

ce să – i faci dacă legea dublei frenezii

dragă bill

între întâmplare şi uitare

leverkhun vorbeşte singur

şi singurătatea lui după gradul al treizeci şi treilea

nu o poate împărţi cu nimeni ca pe fructul interzis al pelasgilor

frumuseţea vorba lui nichita SE ESTE

între golirea vasului chinezesc şi încolţirea seminţelor

sunetele devin indescifrabile imperceptibile codate

ca şi cum dragă bill

ar trebui să înmormântăm lumea

pentru a rămâne doar esenţele civilizatorii

ceea ce se constituie într-o crimă puţin spus perfectă

puţin spus genocid holocaust exterminare în masă

pariu că vine regalitatea

pariu că demnitatea morţilor de pe câmpul de luptă

nu poate fi cuprinsă într-o medalie

cu mult înainte

leverhkun

a scris despre mine ca despre sine

dragă bill & voi amazoane

care nu i-aţi dat sărutarea din urmă lui orfeu

şi nu l-aţi citit în elina lui homer

ca în propria voastră limbă

o voi care aţi crezut

că orfeu poate fi o secundă ucis

în vreme ce de la etajul doi barat al facultăţii de filologie din cluj

se scoboară căruciorul de dat mwe

ca şi cum poporul român ar fi o naţie de handicapaţi

columbieni ugandezi tanzanieni

o dragă bill cât te-nşeli

să bem totuşi împreună o hilară cafea verde-amară

spre disperarea lui monique

sper ca grafomania mea să te vindece de e-mailuri necenzurate

de securitatea ta ca şi de a mea crezând că eu

sunt etern - pedepsitul a te vindeca

de iluzia fals-buddhistă a stăpânirii lumii prin spleen

sincere condoleanţe corpului păcii

care a declanşat  războiul nevăzut

axa bogota-africa & cei doi sateliţi de pe titan

enumeraţi de sfinţii îngeri în limba română

după trei zile de negru post clandestin

merci

tot e ceva ştiţi atâtea despre noi

mai mult decât despre voi înşivă

în rest ca despre morţi numai de bine

să dea Domnul să nu ajung preşedinte

& nici toţi  ai mei

care iubesc spiritul mai mult decât viaţa

Înţelepciunea

                      mai

                              mult

                                      decât

                                               elogiul

                                                            nebuniei

dacă a trebuit să mut literatura română mai mult înspre romantici

e pentru că mi – au fost cu mult mai aproape

decât vecinii de bloc

                                         din

                                                 ultima

                                                               sută

                                                                            de

                                                                                     ani

şi mai ales pentru că 

oraşul meu

NU S-A NĂSCUT

***

meditaţiile lui leverkhun(II)

şi la ce bun să mă tratez chelsea melinda hillary

eu nu mai pot cuceri nimic pentru că-n mă-sa

voi aţi cucerit totul puţine părţi din universul

puţin observabil au mai rămas care să nu vi se închine

în timp ce salvarea domnului arafat nu mai vine

căutând cioburi şi decoraţii prin munţi

totuşi pentru voi distinsele doamne ale pierderii de sine

voi inventa menage a quatre

singura mea şansă de a mă izbăvi

de amorurile unor neveste de nababi

înainte de moarte când nu pot să spun adio

voi majestoase iluzii după care bărbaţii scrofuloşi îndeobşte

îşi pierd sufletul putându-l observa cu ochiul liber

mai apoi gravitând pe ultimul cerc

de pe jupiter sau de pe saturn

însă e şi acesta un semn de întrebare

de unde ştim dacă este sufletul celor care au iubit

şi care este valoarea lui în talciocul celor fără de suflet?

m-aţi avertizat că nu va mai dura mult şi acest poem

va deveni realitate pentru că nevestelor celor puternici

TOATE LE SUNT CU PUTINŢĂ

mă rog conjugându-vă eforturile

foarte posibil că veţi reuşi să fiţi aici

lângă mine înainte de miezul nopţii

un fel de zburătoare ca zburătorul din magia ţării mele

unde noaptea are gust de miez de nucă de cocos

de nucă adevărată românească mai mereu

ca şi cum v-ar aştepta să-i treceţi pragul

CEL MAI FRAGIL OM DIN UNIVERS

foarte credincios şi foarte îndoit în de sine

de o durere la coasta lui ADAM

părintele vostru care v-a născut

şi care vă îmbrăţişează din toată inima

rugându-vă să-l înmormântaţi în pieptul universului

sau mai la o margine fără să-l plângeţi prea mult

ca fiice adevărate şi unice primiţi binecuvântarea

părintească (biblia spune că fiicele lui lot

l-au îmbătat şi s-au destrăbalat cu tatăl lor

ca să nu piară neamul omenesc

însă voi recitiţi pasajul cu atenţie

şi mai ales întoarceţi-vă la bărbaţii voştri

pe care vi i-a dat Dumnezeu

cu acordul lui sigmund freud)

 ***

meditaţiile lui leverkhun (III)

şi de-o fi să mor

înainte ca luceafărul de seară

să răsară dragilor dragelor

să ştiţi că am avut o durere în piept

de la un fel de inimă solidificându-se

şi lichefiindu-se în funcţie de mai mulţi factori

dintre care nu este lipsit de relevanţă

cel puţin pentru mine să accept că adevărul

există mai mult în mauritania tanzania senegal

& majoritatea ţărâlor despre care am învăţat

din istoria comunistă că ţin în exclusivitate

de lumea a treia pe care toaşu nicolae ceauşescu

o învârtea ca pe o verighetă de la deştu mic la inelar etc-

mai ştie cineva din lumea a treia cine a fost toaşu

omul care lega frunzele-n copaci pentru a-l saluta

în birmaneză caucaziană peruviană swahili & etc

CA ŞI CUM EL AR FI CONSTRUIT ABSOLUT SINGUR TURNUL BABEL

(eu am fost martor ocular la nicolina

când muncitorii după ce au vopsit

gardurile copacii şi frunzele în albastru

pentru că nu mai era vopsea verde

toaşu a binevoit să salute natura

-BUNĂ ZIUA FRUNZE ALBASTRE

-BUNĂ ZIUA TOVARĂŞE ÎN CURÂND

VOM ÎNVERZI VOPSEAUA VERDE NE E PE DRUM )

în lumea aceea existând şi acum mai mulţi fermieri

deveniţi ţărani de la tata-leu mama-leopardă

fiul-vânător-de-aligator fata cu limba -farfurie

din tribul care stabileşte pibul

lăsându-se fotografiată de turişti

intuind felul în care se revoltă ţăranii lui reymont

înfometaţi ca şi ţăranii lui rebreanu dispărut

de la ultimul război surse secrete afirmând

că s-a sinucis tăindu-şi venele de frica ruşilor

informaţie pe care puţini o pot crede veridică

după cum se spune că puia fata lui

n-a fost a lui şi nici a soţiei ambele oricum

nu mai încap în literatura română

decât cu pile zdravene şi foarte şlefuite

altceva voiam să spun cum s-a întâlnit

preşedintele leopold sedar senghor cu toaşu meu preşedinte

care scosese douăzeci şi ceva de milioane dintre ai mei

fără a pune la socoteală nenăscuţii la un miting electric

ştiu că era iarnă şi străzile erau incendiate

de părea că a luat foc universul ca să se vadă mai bine

de pe lună de pe titan de pe pluto de pe celelalte o sută de planete

pentru care s-a pus o întrebare de o sută de milioane de dolari

bani cash ca şi cum la manifestaţia pro nobel pentru pace

ar fi participat mai mult stâlpii de electricitate adorând fiecare miting

deoarece după aceea stâlpii intrau în vacanţă şi românii în beznă

multă vreme toaşu meu preşedinte

a fost bârfit la premiul nobel pentru pace numai de bine

motiv pentru care a trebuit să se reîntoarcă în senegal

la o şuetă în limba greacă cu preşedintele leopold

apropiindu-se de jungla ce-n multe ţări

din lumea a treia începe din spatele preşedenţiei

iată de ce fiecare om este o junglă

iată de ce în patria mea jungla adevărată

începe direct din biroul preşedintelui

iată de ce mi-l amintesc pe toaşul meu preşedinte

reîntors mai aproape de jungla fiinţei cu miticul leopold

interpretând străvechile incantaţii ale negritudinii

pe-atunci latina fiind prohibită ca whiskey-ul adevărat

Scenariul, 'Decalogul dupa Comunism' de Ben Todică

Textul scris in “Bold” apare pe ecran de-a lungul filmului.

Apollo film

CIUDANOVIŢA - ORAVIŢA - MELBOURNE

BEN TODICĂ

Prezintă

Cinci Pasageri

„discreţi”

În trenul de Anina – Oraviţa, într-un compartiment de clasa a doua, doi se luptă cu o sticlă de vin.

-          Un pix, dacă ai? (propune Gheorghe)

Interpretează

NOSZEK IOAN                    MAGDAŞ GHEORGHE

-          Stai să-ţi dau creionul. (Ben din spatele aparatului de filmat)

-          Creion, dacă ai. (Ioanci)

-          Dă-i Nemeti, (Gheorghe)

-          Nu pot.

-          N-o intrat.

-          Ia vezi, poţi? Ţine-o!

-          Eu aş putea, dar mi-e frică.

00,27 - Ajută-ţi aproapele !

-          Ţine!

-          Desfă-l pe-al meu, că dacă nu, până venim diseară se strică.

BEN TODICĂ - O TÂNĂRĂ SOLO – O DOAMNĂ ÎN BATIC

-          Am mai băut şi de-al lui Achim.

-          A intrat.

-          Îl ştii pe maistrul Ghiţă? (către Ben)

Şi un MARTOR după uşă

-          Da! (Ben)

-          „Măi” zice, „organizează” zice „la noi”.

Cu cinci poveşti

şi două sticle de vin roşu

-          O excursie la…, la Valiug, aici sus la Anina

în

DECALOGUL

după communism

-          Şi ei au fost la Zeno Hentz, pe la Puşa. Ştii?

Muzica

BJORK

-          Da!

-          Ziua ei a fost. De naştere.

Montajul

CASABLANCA

Filmat în

SONY DIGITAL

Scenariul

BEN TODICĂ

Mă! Şi bea laptele. Şi el l-o luat şi pe-a lu Achim, porţia lui aproape..., nefiert. Aşa crud.

-          No, futui! Ah! Doamne iartă-mă!  (Gheorghe)

-           Şi nu vezi? Nu te uiţi?

-          Păi! Eu nu pot…,

-          Dă-o dracului!

-          Da, puneţi. Umpleţi paharele…, (Ben)

-          Da eu nu torn…, ca să mă uit, mă. (Gheorghe)

-          Acuma bea din sticlă!

-          Acuma Ioanci...,

-          Acuma Ioanci bea din sticlă s-o goleşti.

-          Acuma.

-          Măi şi a luat-o pe drum. Până la Marila o fost drumul bun (Ioanci)

-          Acuma…,

-          Pune-i dopul la aia şi pune-o dedesupt! (Ben)

-          Şi de la Marila a început cu hopurile. Ştii? (Ioanci)

-          Aha!

-          Şi cum a stat pe bănci, aşa pe…, o fost maşină de-aia cu…, bănci de lemn.

-          Pune-i dopu la asta şi o aruncăm. (Gheorghe)

-          Aşa! Cu..., aşa…, măi…, şi să vezi. Măi, îi vine o durere de burtă…, da vrea să iasă la veceu.

-          „Să trăiască tatăl meu, el câştigă şi eu beu, măi…” (Gheorghe cântă)

-          „Atunci” zice, „atunci am luat un costum de haine, culoarea mării negre. Cum e marea…, culoarea mării, verde-albăstrui, aşa…,”

-          „El câştigă miile”.

-          Măi, stai!

-          „Eu îi beau cu mândrele”.

-          Stai, mă! Zice „Eu mă duc să spun să mă dau jos, să se oprească maşina, să se dea jos, să se cace”.

-          „Hai diri diri di, hai diri diri da”.

-          Lasă-l să termine povestea. (Ben)

-           Nu! (continuă Ioanci) Lasă că mai rezist până se opreşte maşina. La un hop scapă. Ştii! Şi a plecat…, ca tine a păţit. Măi, când am văzut că nu mai pot opri zice: „Am început ca să mă cac normal, ca pe veceu”, zice.

-          Ha, ha, ha, ha! (toţi)

-          „Măi să vezi”, zice, ”Când ajungem la lacul Mărghitaş, repede toţi au sărit jos…, şi era jidanul acela din sector dacă îl ştii, cu barbă, măi. Arbitru de fotbal era. Cum îl chema? Lucra sus la sector, la atelierul mecanic?

-          Antrenor de fotbal? (Gheorghe)

-          Şi ăla s-a dezbrăcat de trening şi „Domnul inginer, vă rog frumos, dacă nu vă trebuie treningul să mi-l daţi mie căci am costumul asta…”

-          Bagiu,

-          Şi e prea păcat să-l…,

-          Da, Bagiu îl chema.

-          Că era prea păcat. Da, simţea că-i curgea în jos pe picioare.

-          Ha, ha, ha!

-          Ăştia au sărit repede din maşină, s-au dezbrăcat şi au intrat în apă şi „eu”, zice el „îmi caut un loc în pădure, şi mă duc tiptil,  pun treningul jos şi intru cu costum cu tot în apă şi uite aşa, mă răsucesc ca să se deslipească. Ştii, aşa ca la dans”.

-          Ha , ha, ha, ha, ha! (întreg compartimentul)

-          Am ieşit spălat şi nici în ziua de azi nu ştie nimeni că m-am căcat pe mine. I-am întins acolo la soare, undeva unde bătea mai bine.

-          Săracul! Uite aşa s-a căcat pe el.

-          A intrat în apă îmbrăcat, s-a clătit şi pe urmă a ieşit afară. Măi, atâta am râs. Aici, la puţul doi a povestit lângă Uzină. Matei de la uzină a fost acolo şi asculta. „Mă, când am văzut că nu mă pot opri…., zice, căcatul, am început să mă cac normal ca pe veceu”. Măi, ne-am tăvălit pe jos. Erau Nemeti, Arjoca, erau acolo în trupă: Rusmir, Zgribuş, Nea Purec, mulţi…, vai de capul meu!

-          Da cine a fost de s-a căcat pe el?

-          Ghiţă măi, maistrul.

-          Ei! Aha!!

-          Maistrul electromecanic..., cofetarul.

-          Acum e rândul tău să spui o poveste. (Ben către Gheorghe)

-          Da eu de unde dracu să ştiu poveşti, că eu habar n-am.

-          Da tu n-ai păţit-o niciodată? Nu te-ai căcat pe tine?

-          Ei, da!

-          Eu, fii atent ce am păţit odată! (Ioanci)

-          Ha, ha, ha…

-          Eram copil mic, eram cu mamica la cules de vie. Erau şi vecinii care ne ajutau, ştii? Şi era un copilandru de vreo 15 ani care căra struguri într-o putină în spinare. El trecea pe la fiecare şi colecta ce au cules, căra şi turna în cada mare din căruţă. Eu aveam vreo şase ani şi mă jucam cu o fată şi un băiat, făceam zeamă să bem. Ştii, cu frunze de varză. Luam cu frunza must şi beam. Şi sigur că, după o vreme se strică stomacul. Nu? Ei, amicul cel mare îmi spune să urc în putină, să mergem. Hai Ioancii nu vii, hai bagă-te aici, şi eu din căruţă am intrat în putină, în spatele lui.  El a luat-o la fugă. Ştii? Prin vie cu mine. Eu mic, mă prind cu mâinile de marginea putinei şi cum stăteam aşa ascuns în ea, la hopuri, el fiind înalt mă scutura şi am  început să fac pe mine. N-am mai putut şi când ajungem acolo unde era mămica, „Hai”, zice tânărul „coboară”! Eu nu vreau să cobor. Nu vreau să mă dau jos din putina aia. ‘Păi de ce?”. „Ştiu eu”. „Hai, ieşi afară,  că…”,

-          Ţi-era ruşine? (Gheorghe)

-          Mi-era ruşine. Păi simţeam cum se scurgea pe la picioare. Aveam pantalonii scurţi. Şi atunci m-au ridicat ei. Eram tot căcat pe picioare, ca vai de mine. Au! Na, Ioane, om te-ai făcut! Băiatul cu putina, mai târziu s-a spânzurat. A avut mamă vitregă. S-a spânzurat tot în vie, într-o căsuţă unde îşi ţineau sculele.

-          Fii atent! Mă duc eu cu Petrică la cules de măcriş. Fii atent aici! Şi înainte de a merge, ne-o anunţat că vine la noi în vizită o verişoară de la fabrică, Ninuca. Înţelegi! Da noi copiii, vezi, nu am băgat de samă vizita ei şi mergem noi, mergem şi culegem macriş şi mâncăm măcriş de ne îndoim, înţelegi? Ba, şi venim noi şi când ajungem la Fazecaş, femeile zdreveleau  cânepa. Noi, vezi tu, să ne dăm mari, facem exibiţii şi minuni. Ăsta se pune pe zdrăvălau şi se întoarce peste cap, facem tumbe. Şi noi cum am mâncat măcriş, am crezut că tragem o băşină, înţelegi?

-          Aha!

-          Bă frate! Şi eu îi dau drumu ca lumea, înţelegi, şi pac, mă! Şi eu cum aveam cămaşa lungă, de aia de cânepă albă, buuum, pă mine tăt…, înţelegi? Verde, numai verde, cu măcriş de sus până jos. „Petrică!”, strig eu „cum mergem acasă amu? Că-i Ninuca la noi”.  Fii atent! Mă bag în pârâu şi-i spun lui Petrică: „Fugi până acasă şi spunei mamei să-ţi de-a nişte haine de schimb”! Cum era să mă duc eu acasă aşa? Era verişoara noastră acasă deja. Mama făcuse mămăliga. Mămăligă cu brânză  şi jumări. Şi s-o dus Petrică, o schimbat hainele şi ne-am revenit.

-          Asta e a ta. Vrei să te filmez şi eu? (întreabă Ioanci pe Ben)

-          După ce bei tu. (ne schimbăm)

Aşa! şi acum, el îmi povesteşte mie cum s-a căcat pe el. (Ben)

-          Ha, ha, ha, ha!

-          Şi pe urmă eu îi povestesc cum m-am căcat eu, în Japonia, pe mine.

-          Ha ha, ha…

-          Ia zi, ia zi!

-          Şi mergem acasă. Masa era pregătită, tot. Venise verişoara de la fabrică. (continuă Gheorghe) Era lucru mare când îţi venea o verişoară musafir, înţelegi? (Gheorghe înmânează pixul lui Ben)

-          L-ai rupt?

-          Şi…,

-          M-ai merge.

-          Ne punem noi toţi la masă, înţelegi? Şi atunci, încep să-i povestesc la vară-mea ce am păţit acolo, cum ne-am dus la pârâu şi ne-am spălat şi o început un râs, măi frate, de am zis că nu ne mai oprim.

-          Vinul ăsta nu-i aşa bun. De ăsta te apucă sigur diareea că-i prea dulce.

-          Poate că ne apucă şi pe noi aicea în tren diareea.

-          Este veceu în tren.

-          Ăsta o să fie un film despre povestea căcaţilor. Aventurile diareii.

-          Povesteşte cum te-ai căcat tu în Japonia, în avion sau în tren? Ce era?

-          În tren. Mergeam cu trenul şi călătorii povesteau şi mâncau mâncăruri de-alea nemaiîntâlnite, nemaiauzite, ştii? Tot felul de sucuri; pun şi soia, pun şi dailaltă, ştii? Şi cum povesteam şi râdeam acolo, am zis că trag şi eu un fâsâit acolo şi când i-am dat drumul s-a fâsâit cu bulion în pantaloni. Fâs, s-a întins pe sub toate bucile. Stăteam pe scaun, îţi dai seama că a venit cu presiune şi mi-a ocupat tot curul, ştii? Şi stăteam…, mamă! Parcă era rulmentul pe vaselină. Ştii.

09,10 - Japonezu-ar fi chemat salvarea.

-          Cum stăteam pe scaun, începuse deja a mirosi, ştii? Da era mâncare la restaurant. Mirosuri. Tot felul de mirosuri. Ăsta, deja era un miros proaspăt.

-          S-o sfârtecat curul ca lumea. Era pe rulmenţi.

-          Se întâmplă şi asta. (o doamnă)

-          Numai eu îmi dădeam seama ce miroase, da.

-          Doamne feri! (doamna)

-          Ăla nu ştie carte.

-          Da. Şi mă ridic încet, le zic că mă duc până afară şi am plecat. M-am dus repede la veceu, dau drumul la apă. Mamăăă! Abia s-au dezlipit de pe fund pantalonii. Ştii? M-am dezbrăcat.

09,37 - Românul se curăţă.

-          Pune-i în chiuvetă, spală-i frumos. Înţelegi?

09,40 - Americanul i-ar fi împuşcat pe toţi ca să iasă din căcat.

-          Clăteşte-i, spală chiloţii. I-ai pe tine aşa uzi.

09,45 - Israelianul le-ar fi zis: „Mutaţi-vă la altă masă”!

-          Frumos! Da acuma şi pantalonii să fie pe tine uzi, răceşti. Ştii?

-          Da. Şi la uşă stătea altul la rând.

09,51 - Rusul ar fi strigat: „Balşoi, balşoi”.

-          Cine ştie? Sigur! Că-i spălam de jumătate de oră. Că nu se spăla uşor, că acolo se pişa apa aia câte-un pic.

09,55 - Iar europeanul: ”Hai să dăm mână cu mână”.

-          Acolo puţea de rupea. Să iei grosul prima dată. Se înfundă chiuveta. Desfundă chiuveta. Pantalonii plini de căcat într-o mână. Mâna ailaltă suflecată pân’ la cot  desfunda chiuveta de căcat, că era plină.

10,07 - Românul e mai aşezat.

-          Ai de mine!

-          Ha, ha, ha.

-          Teribil! Şi unu bătea la uşă disperat. Probabil, îl grăbea şi pe el, ştii?

-          Da. Că ai povestit.

-          Şi după ce i-am spălat, i-am clătit bine zic, repede trebuie să fac cumva să-i usuc. Că nu pot să-i iau aşa uzi, se lipesc de tine. Şi zic, cum mergea trenul la viteza aia de 300km/h, hai să-i scot pe fereastră un pic şi mi-i vântură, ştii? şi zic: se usucă ei un pic. Dacă îi ţiu zece minute, sunt uscaţi. Şi i-am scos şi la viteza aia de 300km/h era într-adevăr…, îi scutura puternic. Ştii? Şi cum îi ţineam acolo zic: băi, să ţin şi să nu mă prindă careva. Şi…, odată unu în uşa; BUM, BUM, BUM. M-am speriat şi i-am scăpat din mână. Vsjit! Eu cum m-am întors, ăla a bătut, ştii cum bate când eşti la furat undeva.

-          Aha.

-           M-am speriat. I-am scăpat din mână. Cine ştie pe nasul cui s-o fi oprit? Pe marginea căii ferate.

-            Aha, îi rupe nasul.

-          Cine ştie cine-o fi trecut pe-acolo şi…  zbang! Să-ţi tragă unul cu o pereche de blugi uzi, să-ţi vină în ochi: fleoşc! Şi-am rămas fără pantaloni. Ce să fac acuma? Cum dracu să ies afară?Ăla bătea la uşă, eu în chiloţi. Ieşi afară îmbrăcat şi vii înapoi în vagonul restaurant în chiloţi. Ce chestie e asta? Şi atunci am luat cămaşa de pe mine şi…,

-          Ioanci mai întoarce-te şi către geam să mai prinzi şi priveliştea de la geam.

-          Sigur!

-          Nu te uiţi numai la el cum vorbeşte că de auzit se aude cum vorbeşte, însă de văzut…, mai ia de pe geam, mai ia-o şi pe domnişoara. (Gheorghe)

Min. 11.25 -  Călătorim într-un vagon de clasa a 2-a, necompartimentat, cu bănci de lemn, construit în 1914 special pentru linia Oraviţa-Anina.

-          Sigur! Da.

-          Că pe urmă povesteşte domnişoara cum a păţit-o.

-          Nu! Eu nu am păţit-o domnu.

-          Niciodată?

-          Încă nu ai reuşit... (Gheorghe)

-          Nici când ai fost mică?

-          Ei! Când am fost în perină, probabil.

-          Trebuie să fi mâncat vreodată ceva şi să ţi se facă la stomac diaree.

-          Nu! Am stomac foarte bun.

-          Zau?

-          Da.

-          Înseamnă că ai trăit în condiţii igenice.

-          Nu.

-          Ei, nu! Da. (Gheorghe)

-          Nu. Vreau să spun că nu am avut probleme cu chestii din astea.

-          Ha, ha, ha.

-          Vezi, el a spus că ai trăit într-o igienă foarte bună şi tu ai spus că „Nu”! (Gheorghe)

-          N-am auzit.

-          Ha,ha, ha. (Gheorghe)

-          Sunteţi de la Oraviţa? (Ben)

-          Nu. Din Anina.

Şi mergeţi în excursie?

-          Nu. Merg la părinţi, la Ciudanoviţa.

-          Care-s părinţii tăi? (Gheorghe)

-          Păi, eşti de-a noastră. Şi eu sunt din Ciudanoviţa.

-          A cui eşti? (Gheorghe)

-          Părinţii mei stau numai  de doi ani şi jumătate în Ciudanoviţa.

12.23 - Linia are 14 tunele cu o lungime totală de 2.84 km.

-          Da. (Gheorghe)

-          Păi şi eu o să fiu la Ciudanoviţa şi o să stau vreo trei zile acolo. O să filmez pe dealuri şi...

12,32 - Ele au fost săpate cu dalta şi târnăcopul, dinamita nefiind inventată, încă.

-          El a venit din Australia.  Acum 20 de ani a plecat.(Ionci)

-          Am fugit acum 21 de ani.

12,38 – Construcţia a durat 16 ani.

-          Sunteţi de aici din Anina?

-          Nu. Din Ciudanoviţa.

-          Acolo am crescut toţi. (Gheorghe)

-          Da acum locuim la Oraviţa. (Ioanci)

-          Acuma părinţii s-au mutat la Oraviţa. Sigur. Dar am copilărit şi am fost la şcoală acolo. Deci, în Ciudanoviţa am crescut 20 de ani. (Ben)

-          Da, da, da. (Ioanci)

-          Da. (Gheorghe)

12.44 – Prin Ciudanoviţa au trecut peste 10.00 de oameni.

-          Tata a venit doar acum doi ani jumate ca să îşi ia pensia de la mină.

-          Pai el a lucrat acolo înainte?

-          Nu, n-a lucrat.

-          Înseamnă că a lucrat în altă parte, la altă mina. (Gheorghe)

-          Şi la ce bloc stai? (Ben)

-          La blocul 21.

-          Păi, acolo am stat şi  noi. (Ioanci)

-          Ei au stat acolo, eu am stat în al treilea bloc de jos în sus.

-          Acolo am un cumnat, Magdaş Petrică, stă la scara din mijloc, Petre.

-          Îi frate-miu Petrică.

-          Tata lui Lavi?

-          Da.

-          Ai văzut că suntem neamuri, cunoştinţe.

-          Îi din Ardeal?

-          El e fratele, eu mi-s cumnat.

-          Da? Am mers cu dânsu în Ardeal, că eu mi-s din Birău.

-          Eu o cunosc pe doamna. Am mai văzut-o undeva. Da nu ştiu de unde. Eu v-am văzut acum 21 de ani. Vă ştiu de undeva.

-          Cu nenea Petrică am mers în Ardeal. O venit cu bicicleta din Brimez la noi. Din Birău.

-          Şi dumneavoastră sunteţi din Birău?

-          Nu. Tata meu.

-          Ginerele meu este de acolo (doamna cu batic)

-          Cum îl cheamă?

-          Mircea.

-          Dumneavoastră mai locuiţi la Ciudanoviţa?

-          Nu. Eu sunt din Anina.

-          Că-mi păreţi cunoscută.

-          Aicea stau de douăzeci şi ceva de ani. Am ieşit în pensie acuma.

13.59 – După revoluţie a venit DEMOCRAŢIA.

-          De douăzeci şi ceva, în 1969 nu aţi fost aici? (Gheorghe)

-          Nu. Din 1974

14.15 – Am scăpat de securişti şi-au venit alţii.

-          Dacă eraţi din 1969, vă cunoşteam şi eu.

14,19 - Minele s-au închis.

-          Ce părere aveţi de viaţa asta?

14,21 - Am ajuns cu toţii şomeri.

-          Era mai bine înainte?

-          Păi, era. Da ce să facem?

-          Să-i spui lui Petrică că noi am fost cu naşul lui Alin,  fiul lui Gheorghe care acuma e în Australia. (Ioanci)

-          Am lucrat aici la mină 21 de ani (d-na cu batic)

-          În ’69 am plecat eu din Anina. (Gheorghe)

-          Am făcut un film la Anina. (Ioanci)

-          Şi dunmeavoastră sunteţi plecat? (domnişoara)

-          Şi am mai avut ceva ani de vechime şi am luat pensie. (d-na)

-          Eu îs la Oraviţa. Nu am plecat dincolo. Am fost rugat şi nu m-am dus. (Gheorghe)

-          Am luat pensia. (d-na)

14.47 – În 1997 noul regim a încercat ecologizarea zonei în colaborare cu canadienii, însă a avut probleme cu Serviciul Secret.

-          M-a rugat vecinul meu şi nu m-am dus. Nu am vrut să-mi las familia pentru străinătăţi.

-          Aşa-i.

-          Eu ştiu ce păţesc ei cât stau eu pe acolo! Sau ce păţesc eu, sau ce se poate întâmpla. Poţi să fii omorât, poţi să fii împuşcat.

15.07 – Acum s-au lămurit, ne ajută chiar, mai ales că au şi ei servicii de protecţia mediului (aşa cum au cei de la FBI şi CIA).

-          Da dumneavoastră de unde sunteţi? (d-şoara)

-          Tot din Sălaj. De lângă ei, de acolo. De la noi doar treci dealul. Sunt 3 km. (Gheorghe)

-          Da ştiţi că eu nu l-am crezut pe nea Petrică până când nu o venit la poartă cu bicicleta?

-          La Birău? Ei, da!

-          O venit s-o vadă pe Nastasia de peste vale c-o fost gagica lui.

-          Aaa, ooo. Ho,ho.

-          O ştiţi?

-          Da! Cum să nu.

-          Eu i-am povestit că are un baiat şi o fică, da nu ştiu dacă s-a căsătorit.

-          Şi Nastasia e-n Birău?

-          Da!

-          Zău!

-          Are birt peste vale.

-          Îhi.

-          Da. Anastasia.

-          E o chestie.

-          Fiul s-a căsătorit, fică-sa nu ştiu.

-          Ce mică-i lumea. Vedeţi? (Ben)

-          Unde ne-am gândit noi..., vezi ce inspirat am fost să ne oprim în vagonul ăsta. (Gheorghe)

-          Uite la el, acuma vine vara în Australia, stă în Melbourne. (Ioanci)

-          Dacă îmi permite-ţi să vă mai torn?

-          Hai, lasă.

-          Hai, că se uşurează paharul şi nu-i bun.

-          Şi...,

-          Mă, te dai înapoi că nu vrei să bei. Ia uite domnule!

-          12 ore diferenţă! Îţi dai seama?

-          Cât e de sensibil domnule. Nu vă supăraţi!

-          Lasă că mai am. Nu îmi pune aşa mult că se varsă.

-          Nu se varsă dacă-i plin.

-          Atât, ajunge! Nu mai pune!

-          Se varsă dacă-i gol că nu are stabilitate.

-          El o botezat pe fiu-su. Pe Alin.

-          Nuţa mea, la mulţi ani, că tu eşti la lucru deja.

-          Săraca!

-          Noi ne petrecem în tren şi tu eşti acuma la vânzări.

-          Nu-i nimic. Mergem pe la ea acum.

-          Şi-i dăm raportul.

-          Când vede că suntem cu sticla...,

-          Se gată până atunci.

-          Se gată până acolo? Se gată pentru că noi...,

-          Aveţi grijă!

-          Numai mirosul o să ne dea de gol.

-          Nu ne ducem noi cu sticla la ea.

-          Luăm usturoi.

-          Întodeauna să mâncaţi o coajă de ceapă, că-i bună.

-          Păi doar n-o să mă duc eu să-i suflu acuma.

-          Nu,nu. Trenul acesta a mers..., cu struguri s-a hrănit în loc de cărbuni. De aia miroase aşa.

-          Aşa de rău stă buzunarul ăsta al tău. Aici ca dracu. (Ioanci)

-          Păi, dacă dau din el în fiecare zi. Mie nu mi-e ruşine. Lasă-l aşa. (Ben)

-          Nu-l ia nimenea. (d-na)

-          Nu! Da îi buzunaru şi cum are acolo nişte casete şi stă în jos... ştii? (Ioanci)

-          Îhî. (d-şoara)

-          II   -

Muzica lui Bjork deschide scena

BANATUL

17.34 – Linia Gârlişte-Ciudanoviţa  este o zonă pitorească, aşezată în partea vestică a Masivului Muntos Anina.

-          Aici e începutul lui „iarnă”, acolo e începutul lui „vară”..., ce mai, e plină iarnă/vară.

-          Nu! E plină vară.

-          Ha, ha, ha... „Frumos cântă Cinteza, măi” (Gheorghe cântă)

-          Vezi! Numai pentru că am crescut pe aici. (oftează Ben)

18.10 – Caracteristica reliefului a influenţat vegetaţia naturală – păşuni şi fâneţe, păduri de foioase şi conifere, pajişti alpine şi pomi fructiferi.

-          Cine ascultă cucu vara, Năcăjât îi toată sara. Cucule, cucule tu-ţi cânţi numele (Gheorghe continuă cu cântecul). Că şi eu te-am auzit, măi... (bis)

18.53 – Clima este în general temperată, cu medie de 11*C, fără vânturi puternice şi ploi uniforme în timpul anului.

- Şi atunci am îmbătrânit măi, Cucule, cucule tu-ţi cânţi numele.

19.02 – Gradul de izolare a zonei e mediu, 21 km distanţă de oraşul Oraviţa şi 27 km faţă de municipiul Reşiţa.

19.18 -  Ce se întâmplă?

19.23 – E schimbul din gara Gârlişte. Ne-a făcut semn cu lanterna la gura tunelului să trecem prin el.

19.32 – Tunelul are o lungime de 660 de metri, cel mai lung de pe această linie şi ascunde o mare tragedie.

20.02 – Copiii se dau huţa până vine trenul.

-          Gara Gârlişte e pe partea asta. (Ioanci)

-          Asta-i Gârlişte, aicea?

-          Da! Aicea, pe stânga.

-          Aice-i gara.

20. 11 – Gara Gârlişte.

-          Las-o jos! (Impegatul)

-          Ia lui Maria! (Pasagera strigând şi aruncând jos din tren o traistă) A lui Maria! (repetă ea)

20.23 – În staţiile Gârlişte, Lişava şi Brădişor se execută încrucişări de trenuri, ceea ce permite circulaţia a 16 perechi de trenuri pe zi.

- Spune-i lui Maria,  să vină să-şi ia cucuruzul. (continuă pasagera)

20.43 – La 15 decembrie 1863 a fost inaugurată linia Oraviţa-Anina pentru a uşura transportul cărbunelul de la mina Anina spre Dunăre.

20.52 – Iar din 1956 să transportă uraniu de la Ciudanoviţa, Lişava, Natra şi Dobrei în Uniunea Sovietică.

Muzica lui Bjork intră (Sezualitate)

21.03 – Cum a fost descoperit uraniu – În perioada dintre cele două războaie mondiale apare o firmă germană care exploatează piatra pentru construcţii,

21.13 – pe care o duce în Germania. Din acest moment apar problemele. Piatra nu era nimic altceva decât minereu de uraniu.

21.17- După pierderea războiului se opreşte exploatarea. Oamenii din zonă au început să ducă acasă bolovani şi i-au folosit la construcţia caselor,

21.24 – dar imediat apar ruşii. Aflase de bombă, aveau documente de la nazişti, aveau nevoie de uraniu.

21.30 – Aveau la dispoziţie o ţară  cu multe datorii de război.

21.37. -  Muncitorii erau din România, iar când nu aveau suficienţi, aduceau deţinuţi politici.

21.46 – Pădurile erau bogate în animale:

21.50 – cerbi, urşi, porci mistreţi, lupi, viezuri, dihori, veveriţe, de păsări nu mai vorbesc.

21.59 – Aici, pentru prima dată am văzut o bufniţă.

-          No! La 22 de ani, fata mea o avut trii copii. (povesteşte d-na) Şi eu m-am ocupat numai de ea singură.

22.02 – Nea Toduţ avea puşcă de vânătoare şi mă lua întotdeauna cu el la vânat de iepuri.

-  La 37 de ani am fost bunică. S-o căsătorit şi aialaltă mică amu. (continuă d-na)

-          Să ajungeţi să fiţi şi sastră (străbunică) (răspunde Ioanci).

-          Nu mai ajung.

22.26 – Ce zonă de vis! Ce dealuri rotunde şi voluptoase precum sânii unei zeiţe frumoase.

-          Benoni! Nu rata pădurea asta că nu ştiu dacă ai prins-o. (exclamă Gheorghe)

-          Am prins-o.

-          Pe aici ai început (complectează Ioanci), pe aici ai filmat tu.

22.36 – Ce mare eşti Doamne!

-          Acum poţi să cânţi Gheorghe. (propune Ben)

-          Da?

22.40 - Cum să nu-ţi rămână veşnic în suflet copilăria de aici?

-          Da!

-          Păi, mai dă o sticlă! (adaugă Ioanci)

-          Păi, nu ştiu dacă se potriveşte melodia cu iarna..., e treabă cu Cucul! Înţelegi? (justifică Gheorghe)  Acuma, trebuie să cânţi „Sanie cu Zurgălăi”.

-          Şi cu Moş „Coastă”.

-          Cântă „Cucul îi îngheţat de frig”. (propune Ben)

-          Ha,ha,ha...

-          La Garlişte. (continuă Ben)

23.01 – Tanti Cârje ne spunea că, dacă nu suntem cuminţi ne mănâncă Gaia. Mai târziu am aflat că e numele pământului.

-          Să-i spui la Petrică că am venit cu nenea Gheorghe pe tren şi cu naşul său din Australia, de la Anina la vale. (îi zice Ioanci d-şoarei)

-          Aa! Pe Petrică nu-l interesează treburile astea. (adaugă Gheorghe). El trăieşte puţin paralel de treburile care se întâmplă.

-          Am fost în clasă cu el. (zice Ben)

-          O fost viaţă faină la Ciudanoviţa, de aceea nu am plecat. (continuă d-na)

-          În şantier? (întrebător Ioanci) Aici am copilărit şi eu destul, 15 ani până când m-am însurat.

23.31 – Linia situată într-o zonă de basm are o lungime de 33 km, cu 14 tuneluri, 9 viaducte şi 100 de poduri şi podeţe.

Bjork intră direct să consolideze.

23.42 – Astăzi, aceşti 33 km sunt parcurşi în mai bine de două ore, asta însemnând o medie de 15 km pe oră.

23.55 – Ciudanoviţa vine de la sârbescul „ciudesne”, care înseamnă „loc minunat”.

23.59 – Nefiind cunoscută ca zonă turistică, zona nu este dotată cu cabane şi moteluri, însă Ciudanoviţa e plină de apartamente libere.

24.30 – Construcţia liniei a fost începută din două direcţii, Oraviţa şi Anina, urmând să se întâlnească

24.44 – în mijlocul tunelului Gârlişte.

24.55 – Din cauza unei erori de calcul, cele două linii s-au întâlnit în tunel, la 3 metri deviere pe verticală.

24.53 – Din acest motiv arhitectul se consideră vinovat şi se sinucide.

Stop muzica

25.16 -  Copii fiind cutreieram toate pădurile cu Sava, Jarco, Deluţă, Feru, Tuţu, Tică şi Valer la cules ciuperci, afine şi măceşe.

-          Ben, hai să mai cântăm ceva. (propune Ioanci)

-          Da-ţii drumul că eu vă ascult.

-          Aparatul ascultă, el înregistrează totul (Gheorghe către Ioanci). Păi tot ce vorbeşti aici se aude la aparat.

25.31 – Uneori treceam pe lângă Sălaşul babei Anca. Aici veneam la furat cireşe şi struguri. Vai, ce mai fugea baba după noi!

-          Tot ce vorbim?

-          Daa!

-          (Şi atunci dintr-o dată)‚ „CEAUŞESCU PCR!” (strigă Ioanci)

-          Ha,ha,ha. (tot compartimentul)

-          (Gheorghe începe să doinească) „Săracă copilărie”,

25.54 – Pe aici puneam capcane din sârmă făcută ochi ca să prindem iepuri şi vulpi. A doua zi veneam să le verificăm.

- „O fost şi n-o să mai fie”.

26.01 – Odată am prins şi-o căprioară, însă i-am dat drumul. Mi-a fost milă.

„Săracă copilărie..., dar acum mi-s om bătrân, măi”.

26.18 – În această vale este Ciudanoviţa, raiul pe pământ pentru noi copiii, ca loc de joacă.

-          N-am mai fost de atâţia ani pe aici. (spune Gheorghe trist)

-          De treizeci de ani nu am mai fost cu trenul la Anina. (răspunde Ioanci)

-          Şi eu la fel. Din 1969.

-          Odată am venit şi pe jos de la Anina. Am pierdut trenul. Eram copilandru, aveam 13, 14 ani, şi-am plecat desculţ.

26.26 – Eram din toată ţara, de toate naţionalităţile – nu era rasism.

Vocile se împletesc cu scrâşnetul roţilor de tren.

26.53 – Aici erau dealuri întregi de uraniu acoperite cu un strat de ciment.

27.00 – Toate dispărute după moartea lui Ceauşescu. Oare unde-or fi?

27.07 – Oare prin ce ţări bombele cu „deplited uranium” pulverizează copii, mame şi bunici cu uraniu luat de la noi?

27.17 – Tata lucra la revizia puţurilor, când într-o noapte, aici au murit 11 mineri, printre care şi tata lui Mircea Cota.

27.33 – Nea Nicu Chişe, părintele din sat şi câţiva bătrâni le mai ţin câte un parastas, că guvernul a uitat de ei.

-          Am trecut de Ciudanoviţa! Gata. (anunţă Ben)

-          Da se mai vede şi de-aici. (Ioanci)

-          Acuma se vede! (exclamă d-şoara)

27.51- Vezi diferenţa de nivel?

-          Am trecut, am trecut.

-          Uite se vede şi alimentara!

27.54 – Pe-acolo vom trece.

Alimentara, puţul...,

Gheorghe începe a fluiera şi Bjork preia atmosfera de înălţare.

28.11 – Această cale ferată construită în timpul Imperiului Austriac este un monument unic în România.

28.18 – Orice pasionat de trenuri şi iubitor de excursii trebuie să parcurgă măcar odată acest drum.

28.25 – Supranumit „Summeringul bănăţean”.

28.33 – Câtă bogăţie Doamne!

- III -

-          Cu primarul am fost la staţiune, la Sinaia. (începe Gheorghe să povestească)

-          Da?! (răspund curioase damele)

-          Au fost şi gagici acolo? (întreabă Ioanci)

-          Ha,ha,ha. (d-şoara)

-          Aţi cântat acolo „Cei trei brazi de la Sinaia”? (d-na) Aţi cântat-o?

-          Din frunză (răspunde Gheorghe şi începe să cânte) „Cei trei brazi de la Sinaia....,”

29.02 – Cel mai înalt pod este viaductul Jitin, de 37 m, o adevărată capodoperă. Construit cu forţă locală şi specialişti friulani din Italia de nord.

Vocile se dizolvă în muzica lui Bjork ce se înalţă odată cu peisajul.

29.40 – Vagoanele din urmă sunt special făcute pentru transportul minereului de uraniu.

30,10 – Un total de 9,9 km de ziduri sprijină versanţii.

Stop muzica pe compartiment.

-          Deci, vă daţi jos la Ciudanoviţa? (întreabă Ben doamnele)

-          Da!

-          Şi?...,  Aţi avut o călătorie plăcută?

-          Vorbiţi, vorbiţi că tot se aude. (le asigură Ioanci pe dame)

-          Da,da. Foarte mult mi-o plăcut. (d-na)

-          Că v-aţi întâlnit...,

-          Şi cu oameni străini, adică plecaţi în străinătate şi cu cei de acasă. Mă bucur şi îmi pare bine că m-am întâlnit şi cu consăteni de-ai mei.

-          Şi domnişoara? (cu urgenţă, Ben)

-          Doamnă! (îl corectează d-şoara) Doar v-am arătat verigheta!

-          Da. Mie tot îmi vine să vă zic domnişoară pentru că arătaţi aşa de tânără încât am crezut că sunteţi un copil.

-          Nu! Poate din cauza căciulei.

-          Da. Şi sunteţi unguroaică?

-          Jumate.

-          După ochi...,

-          Jumătate unguroaică şi jumătate româncă. (răpunde d-şoara)

-          Cum se zice în engleză  „killer”?

-          Chiler, corcitură?

-          Da, „doamnă ucigaşă”!

31.05 – Aşa am învăţat şi eu engleză.

-          Ucigaşă = Killer

-          Ucigaşă de inimi!

Bjork taie în peisaj cu un motiv „Gheişa”

31.19 – Pe acest terasament erau parcate două garnituri de tren în aşteptare – vagoane negre, din metal, închise.

31.32 – Aici se încărcau vagoanele de uraniu pentru Rusia.

31.36 – Ce vedeţi, nu mai există.

-          La revedere! (Ben)

-          La revedere! (în grup, damele)

-          Să fiţi iubite! (Ben)

-          Numai bine! (Ioanci)

-          Numa nu-i în gara, mă! (zice Gheorghe trist) Bate vântul! Bate vântul, viscoleşte.

Un acordeon rupe câteva note supărate.

-          Săr’mâna doamnă! (urează Ioanci respectos)

-          La revedere!

-          Să nu uiţi să-i spui lui Petrică?

-          Nu! nu!

-          Bine, drago.

-          Mă băiete, mă, (Gheorghe fredoneaza a pagubă, uitându-se după dame cum dispar în depărtare) „Cucule, cucule...,”

32,00 - Ce bună-i aia mică!

32,00 - Şi-a bătrână la nevoie.

-          „Dragoste otravă dulce, toţi o ştim” (continuă Gheorghe) „Când ne întâlnim cu ea nu ne-ntimidăm”.

32.24- S-au dus toate!

32. 27 – Românii vor să fută tot...

-          I-a pleacă mă de-acia..., (Ioanci ironic)

32.29 – Nu-i aşa?

-          Târla, târla, miau, miau. Tu te lauzi...,

-          „Dai ţâra, ţâra-i, da, da, da. Hop şi-aşa”. (cântă Gheorghe împreună cu grupul zburdând ca nişte mânji)

„Mândruliţă din Banat,

Să nu crezi că te-am uitat.

Hai nană, nană şi-a mea mândră-i bănăţană,

Hai nană, nană mândra-i bănăţană”.

-          Gata, ajunge! (serios Ioanci)

-          „Nu, ce-am uitat din inimă

Şi-ai ra, ra, ra

Nu ce-am uitat din inimă,

Şi-ai ra, ra, ra

Hai Ană,  nană şi-a mea mândră-i bănăţană,

Hai Ană, nană şi-a mea mândră-i bănăţană,

Hai nană, nană mândra-i bănăţană,

Hai nană, nană mândruliţă bănăţană,

Hai nană, nană mândra-i bănăţană”.

-          „Eu cu ea şi ea cu mine (Ben singur)

Şi-amândoi om duce-o ghine.

Eu cu ea şi ea cu mine, (grupul se alătură)

Şi-amândoi om duce-o ghine.

Hai nană, nană şi-a mea mândră-i bănăţană,

Hai Ană, nană mândra-i bănăţană, mă, până moare, mă,

Hai Ană, nană şi-a mea mândră-i bănăţană,

Hai nană, nană mândra-i bănăţană, mă, până moare, mă,

Hai nană, nană mândra-i bănăţană”.

Muzica lui Bjork taie înăuntru filmului

33,57 – Unde sunteţi ai mei?

34,32 – Mi-amintesc că pe aici a trecut odată trenul cu peste 80 km/h.

34,12 – Lua curbele cu eleganţă.

34,19 – până când din viteză

34,25 – a deraiat, a explodat şi a lăsat doi carbonizaţi şi-un frânar decapitat.

-          Bobi ! (Ioanci)

-          Un căţel plin de poezie. (Ben)

-          Bobi! Ce faci tu, băi? Servus!

-          Servus draga mea!

-          De ce ai întârziat, măi şefule?

-          „Cioculom”! (Gheorghe în ungureşte)

-          Uite nici aici nu am scăpat de unguroaice. Ai văzut? (Ioanci)

-          Aştia o duc bine. (Ben)

-          Uite lemnul cum l-a tăiat! Aicea a rămas. Sub zăpadă. Uite!

-          Filmează şi pisicul (Gheorghe)

-          Ăsta-i un pisic filmat pentru nenea Gheorghe. (Ben)

-          Pitzi! ps, ps,  Ti, ti ,ti. Titi! (Ioanci)

-          Ha, ha, ha.

35.43 – Râdeţi păgânilor! Dar eu o duceam mai bine înainte.

-          Un pisic care duce viaţă de câine. (Ben)

Saliut! Tavarisci colonela!

-          Salutare taică şi noroc! (Gheorghe)

-          Lişava! (Ioanci)

-          Măi Petrică, măi, ce faci măi? (Gheorghe)

35.54 – Aici e de fapt gara ICCF-ului.

- Te chinuie? Aşa e iarna.

36,10 – Adevărata gară Lişava e mult mai jos.

-          Ceau puiu, ceau! (Ioanci)

-          Ăsta-i colegul vostru? (Ben)

35.59 – Au demolat şi gara Ciudanoviţa şi, uite aşa schimbăm locul precum curva mobila ca să-şi piardă victima.

-   Cine-s ăştia?

36,25 – Popor băgat în rătăcire.

-          Petrică Guţu mă, Petrică Guţu! (Gheorghe)

-  Când auzi de Guţu, e imposibil să nu-ţi aduci aminte.

36.30– De ce umblă omul după ruine?  Ca să-şi găsească rădăcinile.  Cine sunteţi voi ca să i le ascundeţi ?

-          Păi, Guţu mi-e cunoscut, dar...,

-          Da! Guţu Petrică! El a locuit cu tipa care a lucrat la magazin şi a murit din cauza dinţilor.

36,34 – Fără rădăcini omul se pierde.

-          Îţi-aduci aminte?

-          Nu!

-          Nu-ţi aduci aminte?

36,38 – Şi ăsta-i interesul.

36,45 – Unde sunt oile?

-          .........?????

36,59 – Avem o ţară aşa de frumoasă, iar noi trăim în mizerie.

Muzica stop. În compartiment.

-          O! O, o! Să trăiţi domnul Ben! „Allez passer l-enfant la zone"! (Ioanci)

-          Să trăiască finul şi naşul! (Ben)

-          Cumnate, La Mulţi Ani! Să-ţi de-a Dumnezeu sănătate! (Gheorghe)

-          Să trăiască Ben o sută de ani! (Ioanci) Să mai filmeze încă...,

-          Cincizeci de ani,

-          Cincizeci şi nouă, virgulă nouă, virgulă nouă!

-          (Gheorghe începe să cânte) „Trecui sara pră uliţă, tra, la, la la, la, la, la”.

37.23 – Datorită pantei mari şi a curbelor mici pentru remorcarea acestui tren a fost construită o locomotivă specială.

„Mă întâlnii cu a mea mândruţă, tra, la, la, la, la, la, la, la”.

37.40 – Proiectată şi construită la Viena, locomotiva, „Steyerdorf 500” a fost prima locomotivă specială din Europa.

„Dă-mi mândro să beau şi eu, tra, la, la, la,la, la, la, la,

Să-mi treacă de dorul tău, tra la, la, la, la, la, la, la, la.

Ba io bade nu ţi-oi da, tra, la, la, la, la, la, la, la,

Că-i scoasă de mâna mea, tra, la, la, la, la, la, la, la.

Ba io bade nu ţi-oi da, tra, la, la, la, la, la, la, la,

Că-i scoasă de mâna mea, tra, la, la, la, la, la, la, la”.

37,58 – Azi suntem remorcaţi de o locomotivă electrică Diesel, românească. Construită special de Uzinele 23 August, Bucureşti.

38,05 – Prima locomotivă nu mai e în ţară, dar nici Uzinele 23 August. Nici cărbune şi nici uraniu nu mai cărăm.

38,12 – Oare ce se va întâmpla cu această linie?

Bjork intră în concluzia episodului.

38.26 – Dacă vrei vreodată să-l înţelegi pe om,

De ce omul se comportă aşa,

Vei fi dezămăgit să afli

Că nu există nicio logică în comportamentul său.

Şi cu tot acest adevăr

Omul continuă să se repete,

Omul rămâne irezistibil în cursul său spre destin,

Spre bulgări de aur şi nu  te poţi opune.

39.20 – Intrăm în Lişava. (Se vad ruinele unui mare complex minier)

Mi-e dor de aceste locuri şi oameni.

Toate gândurile mele duc spre ei,

Spre toanele lor fericite sau triste-n dreptate,

Speranţe! Nu pot să le uit.

Nu poţi a nu fi parte

Din emoţiile generate de ei,

De ce-a fost şi ce este rugina-

Chenzina! Mă simt fiul lor în ciment.

Mă bucur să am şansa basmului,

Să mai apuc din ce-a rămas bătrâneţea

Că n-a fost iluzie-n vis - paradis,

Că viaţa îşi urmează tristeţea.

Nepăsarea omului faţă de el însuşi

Şi de munca sa, nu-i dup-asemănarea

cu DUMNEZEU. „Înainte tovarăşi!”,  lumina…

Aici s-a născut destrămarea.

În comportamentul omului nu există logică.

El trăieşte mereu în confuzie,

Fără direcţie sau ţintă-n drumul său.

41.57 – 10.000 de părinţi şomeri, 10.000 de copii fără hăinuţe şi şcoală

42,04 – UNDE ?

42,06 – Unde sunt hălţile de uraniu ? Unde sunt serviciile noastre ? Care mai e rostul ?

Cu siguranţă nu există logică-n drept.

42,22 – Distribuţia Filmului/Titlu de sfârşit

-c- 2013 – A BEN TODICĂ Production,  Melbourne, Australia.

SFARSIT

Email : inoneb@ gmail.com

Filmul se poate viziona la adresa :

http://www.youtube.com/watch?v=8vs4zEjsOeg&list=UURu2oA5aIUtG2cafZUJpDOQ&feature=c4-overview