Calea ființei de Vasilica Grigoraș – dialog cu prof. dr. Petre Iosub

            Acest dialog abordează omul din punct de vedere al antropologiei filosofice, precizându-se anumite contexte filosofice în care conceptul-om îşi îmbogăţeşte conţinutul sau îşi pierde unele dintre calităţile sale de unică fiinţă raţională şi singur creator de valori cultural-spirituale.

Vasilica Grigoras: Observăm că din definiţia însăşi lucrarea se prezintă ca un fel de Atlas orientativ în sondarea gândirii metafizice. De ce?

Prof.Dr. Petre Iosub: Sintagma „arheologie metafizică” este o metaforă care mă duce cu gândul la rădăcinile sau începuturile metafizicii, la primele licăriri ale ei în zarea filosofică. „Miracolul grec” a dăruit acest minunat cadou gândirii filosofice şi teologiei europene, extinzându-se, apoi, sub un nume atât de frumos, pe întreaga hartă spirituală a planetei.

Filosofia, în aplicarea ei metafizică sau de „filosofie primă” înseamnă ontologie, ceea ce se ocupă cu studiul „Fiinţei ca Fiinţă”, adică existenţa universală fără determinări şi fără a putea fi surprinsă într-o anume categorie filosofică, deci acategorială. Firesc, ar veni întrebarea: de ce ontologie şi nu filosofie, sau metafizică? În perioada de începuturi, când ionienii puneau, prin căutări insistente, problema găsirii elementului vital din care s-a zămislit întregul univers, şi aduceau în dezbatere apa, aerul, pământul ori focul, nu putem vorbi de generalizări teoretice şi abstracţii de gen proxim, şi nici despre filosofie. Nu se născuse încă acest termen. Cred că de aici pleacă şi W. Windelband, când aşează în fruntea periodizării istoriei gândiri filosofice tocmai „perioada ontologică”. Gândirea nu va pleca niciodată, la începuturi, de la abstract la concret sau de la speculativ la sensibil, pentru că ea este strâns legată de lucruri individuale, cu determinări şi funcţii precise sau presupus precise. Şi mult mai târziu, ea se va îndepărta către construcţii mentale care să ţină locul şi să conserve rezultatele experienţei sensibile.

Chiar şi Aristotel, ca fondator al logicii şi ontologiei, nu-şi va numi niciodată lucrarea cu acest titlu pe care i l-au dat alţii mult mai târziu, ci o va denumi „Ştiinţa fiinţei ca fiinţă” sau cum mai spunea filosoful român Dan Bădărău, „Fiinţa în fiinţarea ei”, adică filosofie primă sau „ştiinţă a ştiinţelor”, pentru că obiectul ei nu se identifică, nu se confundă şi nu se reduce la un anume domeniu delimitat sau la un grup restrâns de lucruri de care se ocupă fizica matematică. Dacă metafizica se delimitează de toate ştiinţele, motivul ar consta tocmai în faptul că, având ca studiu „Fiinţa în fiinţarea ei”, ea se va ocupa şi de alte componente esenţiale: mişcare, devenire, spaţiu, timp, infinit, adevăr, cauză, substanţă, accident, repaus etc., lucruri pe care nu le tratează celelalte ştiinţe. Şi un aspect pe care vreau să-l subliniez: deşi s-au făcut multe speculaţii şi s-a mizat de prea multe ori pe „tangajul” viziunii aristotelice, pe inconsecvenţele şi chiar unele erori ale sale, trebuie să spun că Aristotel, prin mutarea transcendenţei în spaţiul intramundan, îşi va fundamenta monismul şi ontologia sa, chiar dacă a recurs la Primul motor sau impuls, acesta nu creează, ci doar mişcă lumea şi apoi îşi vede de treaba lui! El îşi fundează astfel ontologia ca fiind raportul între Fiinţă şi între aceasta (Fiinţa) şi fiind. Este primul tip de ontologie realistă în anumite limite, spre deosebire de cea platoniană de factură idealistă. De altfel, permanenţa antichităţii greceşti, dar şi covârşitoarea ei influenţă asupra dezvoltării spiritului filosofic european sunt asigurate de cei doi Platon şi elevul său Aristotel din Stagira.

V.G.: Aş vrea să revenim la ionieni, unde se presupune că se află cuibul de naştere, creştere şi zbor al gândului filosofic; chiar dacă doctrinele chineze şi indiene sunt mult mai vechi, ele au mers mai ales pe linia unei teosofii şi mitosofii specifice şi cu ecou european mult mai târziu, prin care secolele al 18-lea şi al 19-lea, din care, probabil, se naşte şi gândirea romantică.

P.I.: Cele două noţiuni folosite de dumneavoastră ar însemna, în traducere liberă, înţelepciunea zeului (sau) despre zeu, iar a doua ar reprezenta înţelepciunea (sau) dragostea de mitologie. Este bine să le prezentăm măcar parţial pentru cititorul mai puţin filosof sau filosof.

În ce priveşte ionienii, aş exemplifica o apreciere a filosofului Anton Dumitriu: pornindu-se de la demersurile spontane apărute când se naşte „aura filosofiei greceşti” (Y. Burnet) cam în secolul al VII-lea î.e.n., „Gândirea va începe să se definească în propria ei natură abia când va putea să enunţe principii abstracte care pot fi gândite independent de realitatea concretă”. (Istoria logicii, p. 69)

Deci, când gândirea reuşeşte să capteze şi să transforme într-o formă abstractă realitatea şi să gândească această formă în ea însăşi. Şi ionienii au încercat acest lucru, chiar dacă nu le-a reuşit pe deplin.

Unii dintre cercetătorii ocazionali sau mai puţin familiarizaţi cu istoria antică circumscriu fenomenul filosofic şi teosofic originar – protofilosofia şi prototeologia  - la câteva cetăţi greceşti vechi şi, îndeosebi, Atena, care a constituit cu adevărat focarul „miracolului naşterii şi evoluţiei gândirii umane dinspre mito-teologie către filosofie. Grecia antică are cu totul şi cu totul altă dimensiune, aflându-se la răscrucea celor trei continente, ea se va întinde „de la Asia mică până la Sicilia” şi  „de la Cirene până în Tracia”. (W.Windelband)

Tot acest filosof va consemna că „Rolul conducător în dezvoltarea culturală a grecilor îl avea acea tulpină, care în întreaga dezvoltare istorică avea cea mai strânsă atingere şi cea mai vie legătură cu Orientul -  ionienii”.

Prin urmare, Grecia antică nu este cea contemporană nouă şi celor care vor apare, iar primii germeni de natură să trezească gândirea din confundarea ei cu obiectul şi să-l diferenţieze pe acesta de ea însăşi şi de purtătorul ei sensibil – subiectul – au fost semănaţi de către ionieni, ceea ce îl face pe Windelband să numească această epocă „perioada ontologică a gândirii greceşti”.

Ionienii vor aduce primul mare beneficiu construcţiei imaginare şi raţionale a lumii, a existenţei.

De aici apariţia celor două lumi  - cea reală şi cea construită sau, mai bine-zis, captată în dimensiunea imaginaţiei – raţională. Continuitatea celor două se va stinge la un moment dat şi se vor găsi ca lumi paralele, căci gândirea începe să-şi axiomatizeze formele şi să le rupă de concretul sensibil, de ontic. Vor apare astfel obiectul şi obiectualitatea lui (conceptul). Unii filosofi vor eterniza obiectualitatea ruptă sau considerată ca supra-obiect şi model. Alţii vor lucra cu amândouă şi vor înfăptui cunoaşterea autentică.

V.G.: S-a vorbit, chiar în antichitate dar şi în contemporaneitate, că „miracolul grec” nu ar fi decât un „metiş” al influenţelor orientale. Deci, filosofia greacă ar fi de fapt preponderent orientală şi colorată pe ici-colo cu elemente greceşti.

P.I.: Cred că aceasta e marea eroare creată de biografii şi doxografii greci şi amplificată cu timpul, în lipsa textelor originale, de mulţi comentatori. Culturile, ca şi oamenii, sunt entităţi dinamice care comunică între ele, dar nu ajung niciodată la identitate. Fondul autohton este cel care asigură originalitate şi perenitate.

Fenomenul influenţei poate întâmpina două poziţii opuse: a) deschiderea într-o anume măsură pentru asimilare şi prelucrare a ideilor exogene sau b) refuzul prin afirmarea unui puternic spirit de conservare a culturii şi tradiţiilor originare specifice unei anumite comunităţi umane constituite deja istoriceşte în entitate de sine stătătoare. Dar există, pe lângă aceasta, o a treia alternativă care s-ar traduce printr-o acceptare prudentă şi selectivă care să nu degradeze şi să nu pună la îndoilă fondul autohton.

A doua atitudine caracterizează cel mai bine comunităţile primitive în care spiritul de autoapărare şi conservare, frica de a nu schimba ordinea materială, dar mai ales spirituală sunt manifestări aproape instinctive. Aceasta pentru că universul lor are anumite dimensiuni şi anumiţi parametri valorici pentru supravieţuire şi orice schimbare în structura lor poate constitui o ameninţare, incalculabilă.

„Actul noetic” al grecilor este originar şi ar fi putut genera anumite similitudini cu alte culturi, dar între ei şi orientali sunt mari diferenţe, chiar şi în aceleaşi domeniu conceptual. În timp ce orientalii rămân legaţi de concret şi cotidian, dar şi de anumite scheme mentale şi comportamentale tabu, grecii construiesc liber şi din plăcere abstracţia ştiinţifică şi filosofică: Aceasta e diferenţa de fond care desparte cele două mari culturi. Tocmai libertatea de gândire a făcut ca „actul noetic” grecesc să nască o metafizică multiplă şi numeroase şcoli filosofice mai ales post-socratice.

V.G.: De ce totuşi post-socratice şi despre care nu discutaţi în lucrarea de faţă?

P.I.: Cum se ştie, primul capitol poartă numele de „Rudimente metafizice” ceea ce înseamnă că am dorit să scot la iveală unele elemente pregătitoare întemeierii acestei discipline filosofice. Or, acest lucru s-a întâmplat odată cu întemeierea egologiei sau raţionalismului socratic, care precede doctrinele platonică şi aristotelică, dar stă la temelia lor. Din acest moment apar numeroase şcoli filosofice care nu mai poartă numele cetăţilor ca anterior, ci şi-l întemeiază pe fondul de valori cognitive şi axiologice pe care-l promovează.

Deci, nu se mai numesc şcoala ioniană sau mileziană, ci stoicism, scepticism, şcoala cinică, cisendică etc. Aceste şcoli, chiar dacă uneori au anumite idei morale şi filosofice apropiate, ele vor constitui părţi distincte ale întregului spiritualităţii greceşti, căruia îi vor da diversitate în unitate. Ele sunt şi vor rămâne mereu şcoli filosofice de sine stătătoare şi prin ele se va închega metafizica, iar prin Platon şi Aristotel va fi desăvârşită ca disciplină filosofică. De fapt opera celor doi mari filosofi sunt rădăcinile ei perene, înfipte adânc în solul gândirii greceşti.

V.G.: Dumneavoastră folosiţi conceptul de metafizică în sens de disciplină filosofică şi nu de metodă, aşa cum este distribuit şi operaţional în anumite scrieri. Este vreo diferenţă între aceste sensuri?

P.I.: Ca  gândire speculativă asupra existenţei sau a principiilor existenţei, ea apare ca ontologie în sensul aristotelic, întrucât Andronicos din Rodos a considerat că metafizica vine după Fizica lui Aristotel. Metafizica apare ca şi metodă opusă dialecticii, chiar în antichitate, deoarece ar privi procesele şi fenomenele izolat şi cantitativ, negând calitatea acestora.

Însuşi Kant, pornind de la aceste elemente, va considera metafizica întemeiată ştiinţific şi o va defini, în Prolegomene, ca orice ştiinţă a viitorului.

Aceste aspecte nu trebuie să ne împiedice  să folosim metafizica în aplicarea ei ontologică, curăţată de zgura care o acoperă de atâta vreme. Orice concept are viaţă şi evoluţia sa istorică, devenind, prin îmbogăţirea conţinutului şi lărgindu-i sfera, operaţional.

Modelarea conceptuală a existenţei mai ales prin formalizare şi axiomatizare reprezintă darul de mare preţ al contemporaneităţii în adâncirea cunoaşterii lumii, chiar dacă prin aceasta se pierd sau scapă unele elemente reale, de natură ontică. Însă numai aşa gândirea poate pătrunde în cele mai subtile ţesuturi ale existenţei.

V.G.: Aţi inclus în lucrare câteva aprecieri despre filosofia românească şi aţi detaliat unele structuri metafizice din gândirea lui Lucian Blaga. Cum aţi califica fenomenul filosofic românesc: ca unul de împrumut sau de sine stătător, naţional şi hibridat? Vă întreb, pentru că unii, chiar români fiind,  dar şi unii vecini, consideră că nu prea avem o filosofie românească şi că ar trebui să fim mai modeşti în aprecieri.

P.I.: Lucrurile evidente totdeauna sunt greu de gândit şi mai ales de descoperit, să presupunem că aceştia s-ar afla în situaţia de a trece peste un râu ale cărui maluri adânci sunt unite printr-un pod larg şi de mare siguranţă. Acum spuneţi-mi, dacă ei au văzut podul? Dar dacă erau în situaţia de a trece râul fără să aibă vreun pod? Atunci ar fi început să gândească fel de fel de variante pentru a ajunge dincolo, pe malul celălalt.

Filosofia românească este tot atât de evidentă precum existenţa podului, numai că orbii văzători nu prea o văd din anumite considerente de ordin intelectual: ori vor să strice podul, pentru a nu mai trece nimeni pe el, ori îl consideră prea mare faţă de mintea lor extrem de îngustă şi obtuză.

Eu însă pot să spun un lucru evident demonstrat de străvechimea noastră etnică şi culturală: avem o bogată filosofie românească, pe undeva, dusă dincolo de antichitatea greacă, o filosofie care este naţională şi în care sunt încrustate numeroase cristale poetice şi religioase de îndelungată tradiţie.

V.G.: Aţi spus naţională şi mi-aţi sugerat să vă întreb: dacă există şi filosofii universale?

P.I.: După umila mea părere, doar conceptele de maximă gneralitate sunt universale, în rest toate creaţiile culturii spirituale şi materiale poartă pecetea specifică unui popor sau unei naţiuni, chiar dacă influenţează ori sunt folosite şi de alţii.

V.G.: Şi credeţi că noi suntem atât de originali şi nu avem nimic străin în structurile noastre conceptuale ori comportamentale?

P.I.: Departe de mine acest gând! Am vrut să spun că nici o naţiune nu trăieşte şi supravieţuieşte prin „împrumuturi intelectuale”. Chiar cei care au venit mult mai târziu în istorie şi s-au hrănit din împrumuturi, au o anumită protospiritualitate specifică.

Protomitologia şi prototeologia noastră ne recomandă printre primii contributori la istoria spirituală şi civilizaţiei europene.

Că, în timp, am asimilat prudent şi selectiv elemente din alte culturi, este o cu totul altă problemă.

Însă gândiţi-vă că în istorie niciodată n-am fost lăsaţi să ne prăşim ogorul la timp şi până la capăt darmite să mai culegem şi roadele. Pământul acesta a atras prin bogăţiile lui toate hoardele euro-asiatice şi această hărţuire nu ne-a lăsat prea mult răgaz să şi mai scriem ceea ce gândeam şi purtam în spiritualitatea noastră. Duceam totul în oralitate, lucru pe care îl confirmă şi Miron Costin. Noroc de arheologie şi de scrierile greco-romane care ne-au consemnat, umeri cu mare patos, existenţa aici.      

V.G.: Ştiu că acest „Atlas orientativ de arheologie metafizică”, cum plastic îl numiţi, nu este nici o istorie a filosofiei, nici un tratat exhaustiv al acesteia. Atunci, ce este el?

 P.I.: Este un itinerar sau incursiune în gândirea filosofică pentru a scoate la lumină parcursul în care au prins viaţă şi au evoluat anumite concepte şi structuri metafizice. Toate acestea urmărite prin prisma interpretării Fiinţei (existenţei în ansamblu).

V.G.: Dar nu apare nimic despre epoca romană sau medievală?!

P.I.: În mare parte romanii au mediat cunoaşterea culturii greceşti de către europeni, limba latină fiind principala limbă a culturii europene în acea vreme Minţile strălucite ale romanilor se vor afirma nu în filosofie, ci mai ales în retorică şi construcţia dreptului. Iar perioada medievală nu reprezenta un interes deosebit pentru tematica abordată.

            Metafizica nu poate fi odată teologie iar altă dată ontologie. Neotomistul J. Maritain va recunoaşte că metafizica se ocupă cu studiul naturii (existenţei), recunoscând pe Dumnezeu, dar fără să-l poată cerceta şi descoperi.

V.G.: Luând în discuţie acest itinerar, credeţi că există o migraţie a fenomenului filosofic la nivel continental?

P.I.: Sunt de acord, cu câteva rezerve: 1. fiecare popor are propria lui mentalitate şi structură spiritual-morală şi 2. nu putem îmbarca într-un vapor „fenomenul filosofic” şi să dăm fiecăruia câte o porţie. Putem considera însă că în renaştere şi modernitate, prin deschiderile de comunicare, lumea s-a făcut mai mică, popoarele s-au apropiat fără să-şi părăsească teritoriul, cu excepţia barbarilor migratori şi a imperiilor! În acest caz, încep marile confluenţe dintre culturi şi civilizaţii, ceea ce va avea drept consecinţă, favorabilă apropierea şi conlucrarea. 

            Grecia a construit abstracţia ştiinţifică şi filosofică care, apoi, s-a reflectat în mod specific în viziunile din România, Italia, Franţa, Anglia şi Germania care, odată cu Leibniz şi Kant, se va transforma în „ţara filosofiei”.

Chiar dacă s-au manifestat numeroase curente realiste sau idealiste, totuşi singurele care s-au amplificat şi au adus mari beneficii Europei au fost raţionalismul şi empirismul – amândouă trăgându-şi seva din antichitatea greacă.

V.G.: Într-o lucrare a dumneavoastră aduceaţi în discuţie faptul că, în timp ce India descoperea omul, Europa descoperea lumea. Dar oare gândirea europeană va descoperi şi omul?

P.I.: În Europa, omul va fi descoperit mult mai târziu de Renaştere şi modernitate. Un lucru interesant: în timp ce India a descoperit omul, Europa a creat un mediu cultural şi de civilizaţie pentru ca el să se autodescopere, nu numai ca fiinţă biologică, ci mai ales ca demiurg, creator integrat în „dinamismul istoric”, aspect prin care el îşi proiectează existenţa dincolo de prezent şi intră în timpul social şi istoric.

Arta renascentistă îl va ridica la perfecţiune – după idealul grecesc; Blaise Pascal îl va vedea ca „trestie meditativă”, dar în profunda lui natură contradictorie; empirismul inductivist îl va coborî  printre lucruri, iar raţionalismul îi va da aripi „să zboare” şi îl va învăţa totuşi relativismul existenţei sale şi al cunoaşterii.

Deci, în timp ce India educă meditaţia contemplativă şi ascetismul, Europa va cultiva activismul şi năzuinţa de a crea şi de a cunoaşte, întrucât cunoaşterea, ştiinţa este cea mai mare putere a omului – cum spune Fr. Bacon.

V.G.: De ce în acest „Atlas...” v-aţi oprit în ordine, la: Aristotel, Lao-tzi, Leibniz, Kant, Heidegger şi Lucian Blaga şi nu asupra altor filosofi? Din preferinţă sau din necesitatea acoperirii temei propuse?

P.I.: Din amândouă punctele de vedere, prin prisma unui criteriu bine stabilit care să acopere drumul parcurs de la apariţia ei ca obiect metafizic şi până la marile construcţii metafizice moderne şi contemporane! Am considerat că aceşti filosofi marchează cel mai bine etapele în construcţia conceptului de metafizică.

V.G.: Aveţi premoniţia că această lucrare va stârnit interes – critici şi aprecieri – în rândul specialiştilor sau al cititorilor ne-filosofi?

P.I.: Nu mi-am pus şi nici nu-mi pun această întrebare. O mamă, când îşi naşte copilul nu-şi pune problema dacă acesta va deveni mai frumos sau mai urât, mai deştept sau mai prost, mai onest sau mai necinstit, ci pur şi simplu l-a născut şi trebuie să-l crească şi să-l educe cât mai bine.Cartea pe care am construit-o o consider un dar şi pentru cel învăţat şi pentru cel care vrea să înveţe şi care deja sunt „aşezaţi în esenţa” lor umană.

V.G.: Dintre lucrările dumneavoastră, care credeţi că vor persevera spre longevitate existenţială?

P.I.: E o întrebare complicată, mai ales că lumea se schimbă de la o zi la alta. Publicistica este o pată (şi o palmă ruşinoasă) pe tragica existenţă contemporană. Poate uneori am greşit la marginea visului crezând că va fi mai bine. Este marele meu regret că am visat aşa ceva. 

În ceea ce priveşte poezia, poate câteva poeme să aibă destin mai lung, chiar dacă viitorul apare atât de prozaic şi fără sinceră sensibilitate. Banul înlocuieşte omul şi-l simplifică, îi devorează calităţile şi îl transformă într-un biet rumegător! Traversăm un timp al dez-humanizării şi al lipsei de apetit pentru valori spirituale!

            Referitor la lucrările de filosofie, aş îndrăzni să fac o precizare mai optimistă şi mai plină de speranţă! Însă şi aici am îndoieli, întrucît a început să se degradeze masiv spiritul de creaţie şi suntem invadaţi de analfabetism şi răutate până în cele mai înalte fotolii! Dar îmi mai rămâne ceva speranţă că se va mai găsi o forţă naţională care să ne salveze de la această cădere în subistorie şi primitivism. Nu ştiu! Poate greşesc, însă trebuie să exprim şi să trăiesc şi acest gând frumos!

            Şi cred, cum spunea Ungaretti, că nu va dispare şi „Puritatea munţilor / înălţată / în globul / domesticit / al vremii”.

            Timpul nu se cumpără, ci ţi se dă o singură dată şi dacă l-ai ratat, adio! Pentru totdeauna şi de-a pururi! Vremea poate fi domesticită prin valori spirituale obiectivate şi instituite ca operă identitară prin care se dobândeşte calitatea de timp istoric şi de non-anonimitate! Un fel de dâră creionată şi încrustată în globul vremii, o domesticire a acesteia!

            Poate sper prea mult ca să arunc o punte în incertitudinile viitorului. În orice caz, cei care mă vor căuta, mă vor găsi în câteva repere: Interpretarea metafizicii lui Lucian Blaga şi Al. Boboc, în Pluralismul ontologic, în tipologie experienţială şi, de ce nu?, în Pasărea măiastră şi Flori de tei pe care le-am rugat şi le rog mereu: „Şi-ngropaţi în taină zarea / Unde-ascult murindu-mi marea!”. Despre viitor nu poţi decât să povesteşti la trecut! Şi aşa cum spunea Hegel „Este tot atât de nebunesc a-ţi închipui că o filosofie trece dincolo de lumea contemporană”.

V.G.: Şi acum o întrebare care transcende dialogul tematic: ce credeţi că se va întâmpla cu noi, vorbesc ca popor şi naţiune?

P.I.: În ultimii ani, ţara a început să moară bucată cu bucată, însă am reuşit o mare performanţă: am statuat la rang de principii supreme patologia puterii şi acefalismul politic.

            După ce ne-am omorât cultura şi demnitatea – ultimele care se mai zvârcoleau să supravieţuiască, am hotărât să aruncăm la coş şi revolta! Şi stăm ca nişte Crişti ţintuiţi şi aşteptăm să vină alţii să ne recupereze istoria.

            Unii mai murim, alţii mai plecăm în lume şi lăsăm capetele seci şi pleşuve să profaneze în continuare, ca pe-un stârv anonim, această ţară tristă şi vlăguită.

            Am ajuns să ne înşurubeze Berlusconi, un alt dement ieşit din ciubota de saltimbanci, degetul în tâmplă, iar la reuniuni europene, cleptomanul nostru ori doarme dus ori e ţinut ca lacheu şi cotârlă în spatele coloanei oficiale, duhnind a rachiu şi ronţăind seminţe!

            Ne-a izolat de lume şi ne-a înstrăinat de noi înşine, iar el îşi scrie numele pe conturi în străinătate şi pe clopote de biserică.

Dacă încă mai sper să ne trezim din această mahmureală politică! Orice om şi orice naţie trăieşte mereu în perspectivă, într-o proiecţie continuă. Asta pentru că, dincolo de ceea ce este, trebuie să mai fie ceva. Şi acest ceva ne somează să-l căutăm şi să-l atingem mereu pentru a transforma „gările” în amintiri.

            Or, ţara asta, prin „vajnicii” săi politicieni, navighează mereu într-un trecut aproape ancestral în care numai şi numai ei au un viitor luminos!

V.G.: Permiteţi-mi, o ultimă întrebare: regretaţi că vă despărţiţi de această frumoasă construcţie?

P.I.: Răspunsul meu este lapidar:

            La despărţire

            Nu se plânge

            Se plantează cuvinte

            Şi cu aripi de păsări în zbor

            Se scrie duios pe covorul inimii

            Unul se ascunde puţin

            Iar celălat îl caută

            Până se ascunde şi el

            Şi peste ascunderea lor

            Ţăranul trage brazde reavăne

            În care sădeşte

            Viitoare armonii vegetale

            Şi cu aripi de păsări în zbor

Scrie citeţ pe cerul albastru.

V.G.: Vă  mulţumesc şi vă doresc multă lumină şi ... creaţie!

Un fiu ales al Daciei Mari – Gabriel Artur Silvestri

Gheorghe Constantin Nistoroiu

„Sunt conştient de natura mesianică a Credinţei ortodoxe şi vreau să slujesc acestei Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea. Îi iubesc pe oameni şi, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii”.

(Sfântul Valeriu Gafencu)

Zorii primăverii anului 1953 a adus familiei de munteni creştini din Vlaşca, Alexandru şi Georgeta-Elisabeta, un Mărţişor divin, un suflet cu har: pruncul Gabriel. Toată copilăria sa a fost o Dumbravă minunată a bucuriei. Educaţia i-a fost călăuzită de fiinţele cele mai dragi: Mama şi Bunica-Dăscăliţele de mare vocaţie, care i-au sădit în suflet dorul de Dumnezeu, de ţară şi de carte.

Ca elev şi student a fost eminent, dar a avut şi privilegiul unor Dascăli minunaţi, precum şi spiritul tatălui-scriitor care a ars pentru el toată viaţa.

Cunoscut sub pseudonimul literar Al. T. Drăgănescu, tatăl său ne mărturiseşte: „Aşa cum îl ştiu pe Gabi din primele clipe conştiente ale vieţii sale şi din toţi anii în care a scris şi a publicat, îşi dorea o Românie cunoscută în lume, o Românie în care scriitorii să ocupe locul ce-l merită. O Românie liberă-aşa cum istoria străveche o atestă”. (Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut. Vol. 1, Ed. Carpathia, 2010, p. 234)

Tinereţea petrecută la Revista Luceafărul alături de bunii săi colegi de litere, de condei, consacraţi, l-au umplut de lumină, de bunătate, de farmec, de ambiţie, de mărinimie, uneori de tristeţe, de succes, de curaj, de rafinament, de bucurie, de responsabilitate, dar şi de dor şi cinstire pentru Marele său Neam.

Măreţia unui Om ales înfloreşte din aura Chipului în care se reflectă harul Duhului Sfânt prin care odrăslesc virtuţiile morale  ale Asemănării întru Atotcreator, prin mireasma îndumnezeirii sale: din Adevărul lui Dumnezeu spre slava Neamului Dacoromân, din sânul poporului spre sufletul său, din conştiinţa Naţiunii spre raţiunea sa, din credinţa Străbunilor spre nădejdea sa, din jertfa Strămoşilor spre dragostea sa, din înţelepciunea Logosului divin spre darul său creator, din Milosârdia Fecioarei spre frumuseţea Patriei dragi, din Răscumpărarea Mântuitorului Hristos spre învierea vieţii în cadrul Cetei Alese:

„Viaţa noastră nu a fost făcută ca să ne plângem şi ca să ne gândim, precum cei ce aduc prigoana, răul şi destrămarea, la toate cele trecătoare, ea ni s-a dat ca să ne străduim să devenim, în felul nostru, model şi exemplu, iar numele bun şi fapta bună, oricât ar fi, în proporţie, de măruntă şi oricât de indefinită, sunt cele ce ne vor salva de la uitare şi de la Moartea Definitivă. Noi am aflat – câteodată fără să avem nevoie de cuvinte, căci poate doar ni s-a şoptit sau există în tiparul ce ne-a făcut posibili-că dincolo de lumile amestecate ce ne înconjoară, există şi stăruieşte o Românie Tainică, de unde am ieşit la o vreme şi unde ne vom întoarce şi noi, la o vreme, adormind până când suna-vor trâmbiţele Judecăţii de Apoi. În acea lume sunt toţi cei despre care, în şoaptă sau în gând, facem adesea pomenire, căci sunt Părinţii noştri, oameni buni...” (Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut. Vol. 1, Ed. Carpatia, 2010, p. 17)

Prietenul drag care l-a vegheat, l-a alinat, l-a alintat, l-a încurajat, l-a sprijinit, l-a iubit, Mariana Brăescu-Silvestri îi ţine permanent aprinsă candela sufletului lui: „Cu eforturi sisife se străduia să înlăture uriaşa stâncă a nepăsării, a delăsării, a ignorării valorilor naţionale, a deznădejdii marginalizaţilor oricât de valoroşi, a căror vină nu era decât aceea că nu făceau parte din corul corect politic indiferent faţă de cine, indiferent faţă de ce moment. Artur Silvestri s-a stins ca un martir, ca un călugăr laic care îşi luase de bună voie asupra sa povara greşelilor timpului său şi sub această povară care până la urmă l-a strivit, încerca îndreptarea”. (Artur Silvestri-Fapta Culturală. Ed. Carpathia, 2009, p. 8)

Nu, Doamnă Mariana Silvestri, Stânca nu l-a strivit, fiindcă el, Artur, devenise  muntele unde sălăşluia Călugărul Gabriel, cu spiritul, cu harul, cu lumina, cu ruga şi cu dăruirea sa, slujind Faptele Mari ale Omului Mare într-o Dacie Mare, şi îndemnându-ne pe noi Ucenicii lui să-l cinstim, să-l preţuim şi să le continuăm permanent cu demnitate şi onoare în Duhul Ortodoxiei strămoşeşti.

Un alt fiu al Daciei Mari, scriitorul Ion Marin Almăjan l-a surprins pe Artur Silvestri îmbrăţişat de Neam în aura de: „mare patriot şi cărturar român, scriitor, filosof al culturii, editor şi publicist de elită, creatorul reţelei de publicaţii electronice INTERMUNDUS Media”. (ibid. p. 24)

În comuniunea cu harul hristic, omul creştin îşi defineşte esenţa sa ortodoxă slăvind: adorarea lui Dumnezeu, cinstirea pentru Înaintaşi cei Mari, recunoştiinţa Elitelor spiritual-religioase, flacăra comuniunii întru iubire, mireasma misiunii întru adevăr, vocaţia alegerii în lumina crezului şi autoritatea conducerii de aţi asuma jertfa, vrednicia şi responsabilitatea întru zidirea Panteonului sacru al Neamului nostru: „Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa de a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iar faptul însuşi că acestea se nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii ce s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativ, căci important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur că vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ”. (ibid. p. 27)

Scoborâtor din zenitul demnităţii zamolxiene protostrăbune, Gabriel Artur Silvesti a re-aprins prin suferinţa, jertfa şi dăruirea sa pentru cultul şi cultura Neamului, flacăra în „Constelaţia Luceafărului”, în care să strălucească permanent şi dumnezeieşte Icoana României Tainice.

Un fiu strălucit al Naţiunii noastre, un trăitor profund al Bisericii celei Una, un ctitor de suflete, profesorul şi doctorul Pavel Chirilă, făcând radiogafia spirituală a Neamului se raporterază şi el şi ne raportează şi pe noi ce-i responsabili şi asumaţi hristic ca trăire, la o Românie Tainică, la o Românie Mistică: „Totuşi, România are încă un destin imprevizibil, datorită celui mai mare număr de biserici şi mănăstiri construite şi raportate la numărul de locuitori, faţă de alte ţări europene, datorită numărului mare de martiri din închisori, datorită pustnicilor care există în România (chiar mai mult decât cred ierarhii) şi care trăiesc în asceză maximă, dându-şi viaţa Mântuitorului în post şi rugăciune, datorită unor creştini simpli-marele anonim-care umplu bisericile Duminica, datorită unor preoţi săraci care liturghisesc cu bucurie şi fără cârtire în parohiile lor”. (Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă-Întâmplări din Biserică şi Spital. Dialog consemnat de Răzvan Codrescu. Ed. Christiana, Bucureşti, 2014, p. 93)

Criticul literar Nicolae Georgescu, un bun prieten şi colaborator de seamă al eruditului filosof al culturii, releva faptul că: „Artur Silvestri este unul dintre cei care au conştientizat, au individualizat un curent de idei, un grup alcătuit din indivizi care uneori nici nu se cunoşteau între ei. Este ceea ce, în sociologie, se numeşte o şcoală de gândire: intelectuali răspândiţi pretutindeni care se regăsesc în modul de a înţelege realitatea”. (ibid. p. 34)

   Sub „Lampadarul Luceafărului” unde Gabriel Artur Silvestri a aprins lumina în creaţia multor scriitori aflaţi sub vremea Orizonturilor roşii, asupra sa s-a abătut taifunul autocroniştilor, al paradoxului: cărţile lui trudite cu migală, cu bună întocmire, rămân nepublicate mult timp.

Gabriel Artur Silvestri-unul dintre descălecătorii protocronismului culturii vechi creştine şi a celei clasice valoroase a bătătorit potecile istoriei scotocind după chipurile luminate ale Elitei Neamului Dacoromân acoperite de lutul nepăsării, de negura uitării ori de îngroparea de către pigmeii şi epigonii Literaturii române, recuperând sau descoperind valorile nemuritoare ale spiritualităţii creştin ortodoxe, (cum mărturiseşte eminescologul Theodor Codreanu) ca: opera protoromânului  Martinus de Bracara (sec. VI d. Hr.) sau opera Voievodului Dobrogei-Ioancu (sec. XIV), s-a aplecat, asupra Arhetipului Călugărilor sciţi, a sprijinit cercetările şi traducerea Codexului Rohonczi de către Viorica Enăchiuc, a înfiinţat edituri şi publicaţii etc. Toate acestea i-au adus multe prietenii, a format în jurul său o adevărată mişcare naţională în cultură”. (ibid. p. 69)

Noul „Cristofor Columb” al Noii Geografii Literare, s-a regăsit pe sine în atitudinea creatoare îndrumându-şi paşii către Biserica neamului ctitorind în chipul Mitropolitului Ardealului Antonie Plămădeală, Modelul Omului Mare: „În lumea în care trăim (mărturiseşte Părintele Profesor Theodor Damian), unde valorile autentice se pierd pe zi ce trece, unde meschinăria, vulgaritatea, învârteala şi alte atitudini asemenea acestora sunt în plină ascensiunne, ideea de model în primul rând şi apoi cea de om mare, îmi apar ca fiind imperative morale absolut necesare azi, când societatea în care trăim este în derivă. Conceptul de model al omului mare sună a fi menit să salveze o civilizaţie, fie că Artur a intenţionat asta sau nu, fie că a spus-o şi deci a conştientizat-o, fie că doar a intuit-o”. (ibid. p. 76)

Reputatul sociolog, critic şi scriitor Adrian Dinu Rachieru îl conturează pe Micul Călinescu astfel: „Cu gust semi-profetic, Artur Silvestri palpa originismul cultural, umplea goluri, evidenţia <<orele astrale>> şi răspunsul autohton”. (ibid. p. 96)

Dincolo de jertfă şi iubire, într-un Peisaj lăuntric al unor Galaxii paralele, poeta şi prozatoarea Melania Cuc, brodează chipul Maestrului: „Artur Silvestri avea caracter, avea cuvânt de onoare şi se bucura cu adevărat să dăruiască, nu să primească... Veşnicirea lui este răspândită în monadele pe care le-a împărţit ca un nabab prin toată România Tainică-o Ţară care îi aparţine... Artur Silvestri a fost un semn de la Dumnezeu pentru a ne demonstra că totul ţine de noi, de verticalitatea cu care privim lucrurile esenţiale... S-a frânt ca o prescure, pentru noi, fiecare”. ( p.112-113, 125, 157)

Unul dintre Marii Duhovnici şi Mărturisitori ai Ortodoxiei, pătimitor al prigoanelor şi persecuţiilor atee din veacul al XX-lea, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc ne arată măsura trăirii creştinului autentic, a ortodoxului mistico-ascetic prin excelenţă: „Nu este vorba de cum trăieşti, ci ce trăieşti”, călăuzire care vine după îndemnul lăsat de unul dintre Stâlpii Bisericii lui Hristos, Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662): „Rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune tuturor oamenilor cu luare aminte, şi cu multă cercare, şi făcându-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare dintre voi”. (Arhimandrit Arsenie Papacioc-Singur Ortodoxia, Constanţa, 205, p. 82, 96)

Binecunoscutul istoric din Bremen-Germania, Viorel Roman, clarifică lucrurile în simplitatea lor profundă: „România Tainică a lui Artur Silvestri refuză în mod categoric formele fără fond, care domină şi astăzi piaţa ideologică de la Porţile Orientului. Convins că nu trebuie să ne ploconim pentru a avea dreptate, el căuta rădăcinile culturii şi civilizaţiei românilor şi lupta pentru depăşirea superficialităţii şi a occidentalizării fără noimă a ţării”. (ibid. p.130)

„Mulţi oameni de cultură, artişti şi creatori (remarca renumitul medic şi scriitor Dimitrie Grama), sunt limitaţi de un egoism feroce şi de invidie şi tocmai aceste manifestări nefaste Artur a încercat să le combată prin atitudinea sa altruist-superioară...M-a impresionat mult la Artur dragostea lui faţă de originea şi istoria românilor şi, ca o continuitate normală a acesteia, angajamentul lui în toate problemele de păstrare şi afirmare a tot ceea ce este frumos şi bun la români”. (ibid. p. 151)

Marele Pedagog român Virgiliu Radulian. colaborator şi susţinător al filosofului culturii, conchidea că: „Artur Silvestri avea sentimentul responsabilităţii vremurilor ce le trăim. Cred că a fost o făclie a contemporaneităţii noastre... A fost întotdeauna drept şi demn, om luminos, credincios, optimist şi senin sufleteşte, încrezător în puterea binelui şi a credinţei, smerit şi modest, muncitor şi harnic, dăruit total cauzei românismului, a naţiei noastre... L-aş compara cu Dimitrie Cantemir pentru spiritul lui enciclopedic, cu Eminescu pentru forţa sentimentului şi cu oameni de ştiinţă ca George Emil Palade, pentru asiduitatea studiului, a documentării...” (ibid. p. 158, 167)

Poetul, eseistul şi jurnalistul Lucian Hetco-redactorul şef al revistei Agero – Stuttgart – Germania, consemna la rându-i: „Având conştiinţa nemărginirii, a eternităţii, a tragismului intelectualului român, opera lui Artur Silvestri-şi nu mă refer aici doar la cartea scrisă, ci în special la fapta Omului Mare ce a fost-nu mai este astăzi nici tainică şi nicidecum ascunsă, ori de factură dizidentă, ci este de acum înainte un punct de reper pentru orice intelectual ce se respectă, chiar şi pentru cei ce i-au purtat sâmbetele”. (ibid. p. 175)

Poeta şi prozatoarea creştină Mariana Gurza, îl surprinde pe Artur în nimbul său mistic: „Avem nevoie de o <<hrană a spiritului>> şi Artur Silvestri a înţeles acest lucru. Într-o lume în care criza morală se adânceşte, dânsul a vrut să ne pregătească pentru suflet... Îl vedeam în noapte ca pe un călugăr venit din altă lume, aplecat spre cărţi vechi, spre chipuri domneşti ce au făcut istorie. O minte luminată ce încerca să vadă dincolo de noi, viaţa. Era ca o rugăciune în noapte pentru noi care trudeam în <<grădina>> sa. O voce puternică, un suflet cald, o modestie neînţeleasă decât la schiturile din munţi. Parcă începusem din nou să învăţ să merg, să văd, să citesc. Se crease o armonie a clipei care este unică. Eram mereu elevă în faţa dascălului gata să beau din apa fântânii plină de înţelepciune. Dragostea de neam, de ţară şi de loc mi le puteam exprima. Am putut să mă întorc în timp, pentru a vedea drumul moşilor mei marcaţi de trecerea timpului. Mereu găseam elemente comune. Ceva dincolo de om, dincolo de spaţiu şi timp... Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu... A <<zidit>> ceva în noi, a înveşmântat <<cetatea>> în straie ale biruinţei”.(Artur Silvestri-Aşa cum l-am cunoscut, op. cit. p. 201; Mărturii tulburătoare, Carpathia, 2009, p. 155-156)

Cunoscutul eminescolog şi poet Teofil Răchiţeanu referindu-se la lupta, elanul, zelul, buna credinţă şi conştiinţa de foc a Dacului ce ardea pentru Neam, pentru veşnicie afirmă: „Artur Silvestri a fost un om cu idei mari, o personalitate complexă, din stirpea marilor noştri enciclopedişti, de tipul lui Haşdeu, Pârvan sau Eliade”. (Op. cit. p. 206)

Torţa spiritului, vehemenţa luptei pentru cinste, dreptate, creştinism, onoare, adevăr, demnitate şi locul arhimeritoriu al Naţiei noastre în lumea Culturii ortodoxe universale, convingerea în puterea harului sfânt care nu i s-a luat Neamului drag, l-a angajat pe Românul Gabriel Artur Silvestri la o responsabilitate moral-religioasă prea înaltă, cât divinul Cehlău. Nu întâmplător Artur era fascinat şi mândru de acest Kogaion dac al nemuririi noastre.

„Scrierile sale, mărturiseşte scriitoarea noastră româncă din Canada-Elena Buică, adevărate străfulgerări de idei cu înţelesuri adânci în care binele este înfrăţit cu frumosul, impresionează şi prin demnitatea mesajului.

A fost un om profund religios. Religia a fost axa scrierilor şi a vieţii sale”. (ibid. p. 208)

Eseista şi poeta Maia Cristea-Vieru ne îndeamnă să-l îmbrăţişăm pe Artur Silvestri ca fiind: „a fost şi va rămâne un far, unul dintre cele mai minunate modele umane ale acestei epoci, în care tocmai modelele şi caracterele lipsesc”. (ibid. p. 216)

Ca o mlădiere a spiritului, Gabriel înflorea în oamenii pe care şi-i alegea cu migală, cu dorire, cu duh, îi sădea apoi în sufletul său pentru a înmiresma Marea Grădină a Maicii Domnului nostru.

Gabriel Artur Silvestri era conştient că Neamul nostru care făcea parte din prima Familie a lumii, din Zorii Creaţiei, binecuvântată de Bunul Dumnezeu prin înseşi numele care i le-a dat: pelasg, trac, scit, bes, agatârş, get, ilir, dac, român, nume care a odrăslit în întreaga omenire, re-nume care a cunoscut cel dintâi Scrisul, Cultura, Monoteismul, Monahismul, Mistica isihastă, Înţelepciunea Bătrânilor, Sibilele-profetese, Sihaştrii şi Schivnicele nemuritoare nu putea deci, să nu aibă Tezaurul Izvoarelor sale scrise, chiar dacă nemurirea sălăşluia pururea în faptele măreţe ale Marilor Daci.

Bunul Dumnezeu-Ziditorul a toate ne-a hărăzit ca Neam o Aură specială, cu harismele ei divine, deosebite de alte naţii şi anume: Autoritatea demnităţii spiritului ca apoteoză Domnească, de a conduce, de a călăuzi, de a dobândi iubirea dumnezeiască şi de a o împărţi tuturor. Nu aveam nevoie să devenim imperiu ca să o demonstrăm sau să o certificăm în scris. Trebuia doar să ne păstrăm fidelitatea faţă de Atotcreatorul, menirea şi dăruirea noastră în lume.

Măreţia noastră spirituală era atât de înaltă în omenire, încât ar fi fost dezonorant pentru Noi să râvnim la orice, altceva sau la oricine, altcineva.

Aleşii Fii ai Daciei Mari-iluştrii traco-dacologi şi urmaşii urmaşilor lor, începând cu: Hestia, Zamolxis, Orfeu, Burebista, Deceneu, Decebal, Socrate, Herodot, Sfinţii Apostoli: Andrei, Pavel, Ioan, Filip, Marcu, Matei, Luca; Marii sfinţi Părinţi şi Împăraţi: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Nicolae de Mira-Lichiei, Sf. M. Mc. Gheorghe, Sf. M. Mc. Dimitrie, Sf. M. Mc. Mina, Sf. M. Mc. Pantelimon, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Gherman, Timotei I, Alexandru Macedon, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare, Justinian cel Mare, Heraclius, Asan I, Petru şi Ioniţă Caloian-Asan; Marii Voievozi: Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Nicolae Mavrocordat, Grigore al III-lea Ghica, Regina Maria, Prinţii: Nicolae I, Alexandru Ghica, Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Mihail Sturdza, Gheorghe Brătianu, prinţesa Ileana-Maica Alexandra; Ierarhii de seamă: Niceta de Remesiana, Nicolae Olahus, Andrei Şaguna, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Melchisedec Ştefănescu, Visarion Puiu, Gurie Grosu, Bartolomeu Stănescu, Efrem Enăchescu, Irineu Mihălcescu, Justinian Marina, Nestor Vornicescu şi toţi ceilalţi dimpreună cu dânşii, trăitori şi jertfitori ; Marii cărturari, pedagogi, poeţi, filosofi, istorici, artişti şi preoţi: Xenopol, Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Gheorghe Lazăr, Mihail Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Paulescu, Vasile Pârvan, Al. Papiu Ilarian, Gheorghe Manu, Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moţa, Vasile Marin, Nicoleta Nicolescu, Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ioan Ianolide, Ion Banea, George Uscătescu, Horia Sima, Vasile Cristescu, Ion Nistor, Ioan Lupaş, Ion Moga, Ştefan Pascu, Dan. Rădulescu-Weg, D.D. Roşca, Constantin Papanace, P.P.Panaitescu, Simion Bărnuţiu, Simion Mehedinţi, Ciprian Porumbescu, Constantin Brâncuşi, Maria Tănase, George Enescu, C. Rădulescu-Motru, Faust Brădescu, Romulus Vulcănescu, Mircea Nicolau, Iordache Nicoară, Traian Golea, Dimitrie Găzdaru, Ion Claudian, Constantin Gane, Silviu Dragomir, Iuliu Moldovan, Platon Chirnoagă, Aristide Zdru, Dan Botta, Gh. Buzatu, Traian Cotigă, Gheorghe Furdui, Mircea Dumitrescu, Alexandru Popşor, Mircea Morărăscu, Gheorghe Grecu, Gheorghe Jijie, Zaharia Marineasa, Sf. Nicodim de la Tismana, Diac. Coresi,  Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, Pr. Ilie Imbrescu, Pr. Ilarion Felea, Pr. Vasile Ţepordei, Pr. Sergiu Roşca, Ierom. Gheorghe Ghelasie, Pr. Constantin Galeriu, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Arsenie Papacioc, Pr. Vasile şi Haralambie Vasilache, Ierom. Victor Bliţ, Nicolae Gaiţă, Dimitrie-Ciolanu, Antonie Grigoraş, Stavrofora Nectaria, Stavrof. Nicodima Vasilache, Stavrof. Veronica Gurău, Maica Mihaela Portase, Maica Mihaela Iordache, Arhim. Nil Dorobanţu, Arhim. Nicodim Măndiţă, Arhim Mina Dobzeu, Arhim. Iustin Pârvu, Pr. Vasile Boldeanu, Pr. Constantin Sârbu, Pr. Ioan Glăjar, Arhim. Ioanichie Bălan, Ieroschimonahul Daniill Tudor, Teodor M. Popescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ovidiu Găină, Ovidiu Papadima, Ioan Petru Culianu, Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Radu Mărculescu, Vladimir Dumitrescu, Vasile Conta, Ilariu Dobridor, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Pan. Vizirescu, Sextil Puşcariu, Gherghe Sofronie, Aurelian şi Traian Ionaşcu, Emil şi Iuliu Haţieganu, Eugeniu Speranţia, Maica Teodosia Zorica Laţcu, Anastasia Sica Popescu, Aron Cotruş, Ioan Alexandru, Vasile Posteucă, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Andrei Ciurunga, Dumitru Leontieş, Octavian Goga, Mihai Rădulescu, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Dan Lucinescu, Monahul Ioasaf, Pr. Gheorghe Dincă, Demostene Andronescu, Gheorghe Iscru, Ioan Scurtu, Radu Teodoru, Ion Vlăducă, Gh. Jipa Rotaru, Marin Naidim, Cornel Bîrsan, Dragoş Vasile Pâslaru, Mircea Platon, Tudor V. Cucu, Petre C. Baciu, Ion Coja, Ilie Tudor, Dan Puric, Aspazia Oţel- Petrescu, Dinu Zamfirescu, Vasile Parizescu, Vasile Danion, Pavel Chirilă, Costion Nicolescu, Răzvan Codrescu, Sorin Dumitrescu, Viorica Enăchiuc, Alexandru Nemoianu, George Roca, Gheorghe Şeitan, Adrian Botez, Pr. Mihai Andrei Aldea, Gabriel Boholţ, Mugur Vasiliu, Theodor Codreanu, Ion Măldărescu, Radu Mihai Crişan, Ben Todică, Radu Botiş, Dimitrie Grama, Florentin Smarandache, Ioan Miclău, Mariana Gurza, Aurelia Satcău, Dumitru Ionescu, Marius Finca, Maica Onufria Codreanu, Maica Gregoria, Vasile Manea şi atâţia alţii la fel de Mari, Mărturisitori şi Martiri, ştiau şi ştiu de marele atentat al Apusului, al Ocultei, care a încercat să frângă spiritul nemuritor al Daciei Mari, prin distrugerea Izvoarelor scrise care, atestau identitatea, cultura şi continuitatea spirituală a Neamului nostru Dacoromân, scăpând de la pieire doar părticele de fragmente împrăştiate în vasta operă clasică a omenirii. 

Duşmanii din lăuntru şi din afară au distrus cea mai mare parte a izvoarelor scrise, dar geniile, eroii, martirii, cuvioşii şi sfinţii au mărturia Neamului scrisă în ceruri, unde cei răi nu pot niciodată ajunge.

Marele General, om de ştiinţă, scriitor, pictor Vasile Parizescu i-a conturat cu mult sârg şi căldură sufletească portretul-icoană: „A strâns bucurie cu bucurie, fericire cu fericire, lacrimă cu lacrimă şi le-a prins în sufletul său dogoritor, însetat şi luminat ca izvoarele unui fluviu şi ca strălucirea unui răsărit, într-un ocean de ceruri, într-un imposibil finit al infinitului şi, toate, nu mărgăritare, nu diamante, nu stele, ci pământeşti împliniri, de la începuturi şi până departe, încoace, spre zilele şi timpurile noastre de oameni modeşti în aparenţă, dar cu suflete şi minţi luminate, oameni care au reuşit să strângă şirurile gândurilor scăpate, ca prin minune, din subconştientul lor, în istorii şi creaţii ale semenilor din moşi-strămoşi aflaţi pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului.

A strâns cu migală, ardoare şi răbdare toate gândurile bune legate de creaţia poporului nostru, de patrimoniul lui, de esenţa rădăcinilor lui şi de inima istoriei lui zbuciumate, pline de biruinţe nemaiîntâlnite în alte istorii, dar, din păcate, nescrise şi neştiute decât din rarele impresii cuprinse în marile cronici şi documente aşternute de puţinele personalităţi străine, care, cu multă dreptate în suflet, nu se temeau să scrie despre acel neam ce ocupa teritoriul de la Nistru până la Tisa şi spre nord ceva, şi spre sud mai mult, şi care întindea simbolica horă a sacrificiului propriu, pentru a stăvili năvala hoardelor sângeroase cu suflete crude de diavol.

A strâns cu pasiune, cu grijă de părinte, cu grijă de apostol, toate rândurile scrise de alţii-mari oameni dotaţi şi patrioţi-publicându-le unde reuşea, cu sacrificiul său material, numai şi numai să nu se piardă acele pietre preţioase ale românismului, ale noastre, ale tuturora şi care compuneau patrimoniul sfânt al oamenilor născuţi pe aceste meleaguri de peste douăzeci de secole-cunoscând matematic ce va fi în viitor, că naţiunea noastră nu va dispărea şi că acesteia trebuie să-i rămână simbolica avere, clădită împreună cu ceilalţi, şi de el-de acel om care, cu eforturile minţii sale şi-a transcris pe foaia albă, neştiutoare, valoarea scriiturii ce se va aşterne, înnegrid-o cu semnele venite de undeva, de un <<undeva>> neştiut, transmis de Unica voinţă Dumnezeiască celui ales pentru a întregi patrimoniul cu peste 200 de cercetări şi studii de istorie literară română, cu peste 50 de cărţi şi mai mult de 2 500 articole de promovare a culturii”. (Aşa cum l-am cunoscut. Op. cit. p. 98-99) 

Dimensiunea spiritului său multidimensional prin binecuvântarea şi harul Logosului l-a concretizat în ctitor al Culturii dacoromâne, conferindu-i autoritatea misionară de Apostol al spiritualităţii.

Omul de creaţie: Dascălul, Geniul, Duhovnicul, Sfântul, potriveşte, făptuieşte şi înnoieşte sensul spiritual al Culturii Naţiei sale, dându-i măreţia, funcţiunea şi dimensiunea unei ordini superioare universale: „În acest fel, sublinia Marele filosof creştin Ernest Bernea, a făptui înseamnă a fi activ interior, a rodi pe calea credinţei şi dragostei, înseamnă creaţie.

Fapta în înţeles de colaborare a omului la opera lui Dumnezeu este legată de sensul adânc şi permanent al trecerii omului prin lumea aceasta.

Omului nu-i este îndeajuns să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, nu-i este îndeajuns să aibă credinţă şi să de-a ascultare înnoirii, ci trebuie să lucreze neobosit, să fie <<un împlinitor cu fapta>>”. (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, p. 56) 

Urmând Calea care strălumina Modelul omului mare, Gabriel Artur Silvestri a mers până la capăt, redându-ne şi înfiindu-ne Frumuseţii României creştine cunoscute şi necunoscute în toată splendoarea ei: „Aşadar, precum o ţară are bogăţii naturale, spune marele Fiu creştin ortodox al României Tainice Dan Puric, tot aşa are şi bogăţii sufleteşti. Iar aceste bogăţii sufleteşti care ţâşnesc la suprafaţă în credinţa, tradiţia şi cultura  şi în final, în spiritualitatea unui neam, dau sens acestui popor în lume. Lovind în ele înseamnă că vrei să-l scoţi din istorie. Haideţi să ne luăm libertatea să le apărăm! Căci ce sunt, în ultimă instanţă, credinţa, tradiţia şi cultura noastră, dacă nu acele neclintiri sufleteşti de care ne-am agăţat disperaţi la vreme de furtună!?

Ele sunt acele rosturi adânc izbăvitoare care ne-au refuzat virtutea de a rezista politic la suprafaţă, în văzul lumii, pentru a ne dărui vocaţia strămoşească de a dăinui ca neam, pe dedesubt, în văzul lui Dumnezeu”. (Dan Puric-Suflet românesc. Bucureşti, 2013, p. 130)

În ceea ce mă priveşte mărturisesc că personal nu l-am cunoscut pe Gabriel Artur Silvestri-Părintele meu spiritual în Taina vocaţiei scrisului.

În sihăstria mea din Cetatea lui Bucur, comunicam în taină cu Dumnezeu, cu Neamul meu şi cu poporul drept măritor creştin prin adorarea Mântuitorului, prin supravenerarea Maicii Domnului, prin aleasa venerarea a Sfinţilor şi Martirilor, prin căutarea şi cunoaşterea Mărturisitorilor aflaţi în viaţă şi prin ei, a celor urcaţi la ceruri, prin cinstirea Marilor înaintaşi de pe fiecare treaptă de misiune, vocaţie, jertfire şi slujire a Neamului şi a lui Dumnezeu.

Referirile mele în scris, în manuscris, despre diversitatea lucrurilor şi a esenţelor lor, însumau cca. 3000 de pagini, după 30 de ani de informare, de căutare, de selectare a valorii, de găsire, de aflare a tuturor lucrurilor care sunt circumscrise Lui, în şi prin Hristos, manuscrise în stare latentă, spontană, puse la dospit poate, dar sub sigiliul smereniei.

Numai că, Dumnezeu a vrut altfel: l-a hărăzit pe ArturSilvestri să mă caute...

De fapt înainte ca Artur să purceadă la drum în aflarea mea, eu deja plecasem mai de mult în calea sa, prin interferenţa şi comuniunea cu multe locuri şi personalităţi pe care Dacul Gabriel Silvestri le-a îmbrăţişat cu căldură şi suflet.

Ceea ce pot spune în încheierea acestei prime părţi a studiului, responsabilităţii şi mărturisirii mele de credinţă ortodoxă-literară este următorul lucru:

Gabriel Artur Silvestri este permanent cu noi, alături de Marii Luminători ai Neamului nostru ortodox dacoromân, veghindu-ne, călăuzindu-ne, îndrumându-ne şi bucurându-se de bucuria noastră care se răspândeşte în tot mai mulţi Ucenici ai spiritului filocalic biruitor.

Bunul Dumnezeu să-i mântuiască sufletul. Amin!

Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei

(Brusturi-Neamț, 30 noiembrie 2014 - Sfântul Apostol Andrei)

Artur Silvestri, veșnică aducere aminte

Artur Silvestri a venit ca un fulger și a stârnit teama în dușmanii României, iar în români mândrie și drag pentru cultura română, pentru patrimoniul național, comori care ne legitimează ca națiune și ca proprietari ai acestor locuri. Direcția lui a pus pe gânduri vestul care deja înspăimântat de ideia parteneriatului cu România, o țară care s-a dovedit atât de ușor adaptabilă, trecând cu ușurință de la o țară cu profil țărănesc-agricol la una de industrie avansată, aliniată cu primele țări din lume și la un pas de arma nucleară, care i-ar fi asigurat loc la masa puterilor lumii, toate la un loc dovedind forța și capacitatea acestui neam. Toți ar fi vrut-o subjugată, demontată și împărțită, jefuită și înrobită. Artur Silvestri a înțeles pericolul care se prăvălea asupra țării și viguros a investit în promovarea literaturii române și a talentului neglijat de golul creat de după revoluție. Artur Silvestri precum Moise a avut revelația scoaterii neamului de sub vălul negru a lui Ramses care amenința identitatea românului. A hotărât să ridice și să promoveze talentul și valorile literare din toate colțurile lumii, să împletească și să împlânte adânc rădăcinile, să apere și să conserve istoria și monumentele neamului, lucru care i-a deranjat pe cei împotrivă. Însă, Artur s-a îmbolnăvit brusc și tot atât de fulgerător precum a venit în viața noastră ne-a părăsit într-unul din spitalele Vienei. Se împlinesc anul acesta șase ani de când a plecat în eternitate.

Artur Silvestri, 19 Martie 1953 – 30 Noiembrie 2008

Îi datorez momente de neuitat acestui brav român.

Odihnească-se în pace!

Ben Todică

***

Aproape în majoritate, conducătorilor din ziua de azi le e frică de adevăr și sinceritate. Se cutremură împotriva acestor acte și le iau drept nebunie. Românii nu mai au curajul la măreție, sunt intimidați. Mi-aduc aminte cu lacrimi de strigătul din El Zorab „Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu” – Doamne, câtă iubire și în Coșbuc!!! Adevărul a devenit aproape comic și iubirea de țară o mare povară. Silvestri a rămas ca Moise în eternitate iar românul continuă să parcurgă în tăcere exodul.

***

La vremea sa, mai zicea Tudor Vladimirescu: ”Patria se cheamă norodul, și nu tagma jefuitorilor”.

***

Jefuitorii, criminalii, trădătorii, asasinii sunt liberi.

***

Da, nu numai că mulți conducători nu iubesc adevărul, ei nu se mai iubesc și nu se mai respectă nici pe ei înșiși. Singura lor iubire e BANUL, pentru care sunt în stare să-și trădeze părinții, frații, … ce să mai spunem de țară!

Marii oameni se duc și tineretul nu prea mai are exemple vii de comparat și urmat. Încet, încet devenim o masă de mancurți [persoane care își pierd memoria (eu spun memoria națională, memoria demnității, a umanității) și devin robii stăpânului].

***

Istoria se repetă – intrăm în SCLAVAGISM?

Artur Silvestri, comemorare

ARTUR SILVESTRI

 (19 martie 1953 – 30 noiembrie 2008)

COMEMORARE

Se împlinesc, pe 30 noiembrie 2014, 6 ani de la decesul celui care rămâne în istoria literaturii române ca un important scriitor, critic literar, istoric al culturii, editor și generos promotor al valorilor patrimoniului național dar și un mentor, prieten, sfătuitor, sprijin la nevoie pentru  cei care l-au cunoscut, apreciat, iubit și care resimt și acum marele gol lăsat în urmă de cel plecat brusc și mult prea devreme spre eternitate.

Să-l pomenim creștinește, cu o rugăciune și o lumânare aprinsă și, dacă e posibil, participând alături de familie la

SLUJBA RELIGIOASĂ DE POMENIRE, SÂMBĂTĂ,

29 NOIEMBRIE 2014, ORA 9, la Mânăstirea PASĂREA,

locul odihnei sale de veci.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să-l odihnească în pace, în Împărăția Sa!

Cu aceeași  durere,

Mariana Brăescu Silvestri, soția împreună cu întreaga familie

Ben Todică, Diplomă de excelență

Secretul de lângă București

Auzisem de ceva vreme ca intr-o padure din Mogosoaia sunt ascunse vreo 5 trenuri ceva mai ... speciale. Asadar, iata despre ce e vorba in aceasta poveste: trenurile secrete ale Romaniei.

In Mogosoaia, inainte sa intri in Buftea, pe dreapta, dai de o padure destul de mica. Inainte sa treci de o cale ferata, faci dreapta pe o strada care a fost candva asfaltata, printre copaci. Pe stanga s-au construit intre timp case, dar in capatul stradutei vei ajunge la o poarta pazita, cu doua semne mari de trecere interzisa. E dimineata devreme, ora 6, dar este deja cald, chiar daca suntem in padure. Las masina pe stanga, unde se construieste o casa. Coboram amandoi si omul meu vorbeste ceva cu paznicul. E clar ca se cunosc. Trecem de poarta si o luam incet pe o alee care ne duce undeva in dreapta. Ajungem la hangarul cel mare, pe care il mai vazusem in niste poze de pe net.

Intram pe o usa laterala, ca toate cele 3 porti mari prin care intra si ies trenurile sunt inchise. Hangarul, sau remiza, cum se cheama in limbaj ceferenesc, are exact 200 de metri lungime. Are loc pentru 3 garnituri paralele, dar pot intra mai multe trenuri scurte aici. Intram si aprindem lumina, ca e destul de intuneric din cauza copacilor din jur, chiar daca soarele este deja sus si e fierbinte, ca doar suntem in august. Ghidul meu incepe sa-mi explice ce reprezinta acest secret de langa Bucuresti.

In hangar, departe de ochii lumii, zac adormite 3 trenuri si mai multe vagoane singuratice. Unul este trenul regal, comandat de Regele Ferdinand si finalizat in 1928. Mai sunt 2 trenuri care i-au apartinut lui Ceausescu. Si cateva vagoane cu adevarat secrete.

Trenul Regal, numit Calugareni,  a fost un mijloc de deplasare special conceput pentru familia regala. Partea interesanta este ca trenul, cu tot cu locomotiva, functioneaza ca in prima zi. Ba chiar se poate inchiria, pentru o suma de 15.000 / zi. Neinteresant pentru mine.

Cu Trenul Regal au calatorit Carol al II-lea si Regele Mihai, dar si de Gheroghe Gheorghiu Dej si Nicolae Ceausescu. Mai mult, trenul acesta a fost vizitat in plimbari prin tara si de Nikita Hrusciov, Gerard Ford si Henry Kisinger. Lux, eleganta, confort si mijloace de aparare.

In anul 1984, Ceausescu s-a cam saturat sa mearga cu demodatul tren tras de o locomotiva pe aburi si a comandat la Arad doua trenuri identice, special concepute pentru el. De ce doua? Pentru ca Ceausescu era in toiul paranoiei sale si a excesului de zel, asa ca el mergea cu un singur tren, in timp ce al doilea o lua in directia total opusa, ca sa ii deruteze pe eventualii atacatori.

Trenurile lui Ceausescu sunt trase de locomotive cu motoare Rolls-Royce, care au rol de generatoare electrice. Erau capabile sa atinga peste 160 de km/h. In rest, asa cum era de asteptat, doua dintre cele 17 vagoane sunt blindate si mai ascund si cateva bunatati.

In afara de clasicele vagoane restaurant, bucatarie, sala de conferinte, sufragerie, dormitoare si de relaxare, mai este un vagon la care nu are acces nimeni. Cu geamurile astupate, adica poti sa juri ca e ca toate celelalte, dar nu este. Mai degraba este un vagon desprins dintr-un film vechi cu James Bond.

In acest vagon care era montat mereu la mijlocul garniturii, lipit de vagonul blindat de dormit in care sforaia Ceausescu, putea fi transportat un Land Rover de teren. Se pare ca o laterala a vagonului se deschidea si masina putea sa iasa afara, daca era nevoie ca dictatorul sa o ia la fuga (de parca cu elicopterul nu-i mai placea...).

Mai mult, in fiecare colt al acestui vagon, exista cate un lansator de grenade, dar folosit ca aruncator de fumigene, in cazul unui atac. Acestea se vad si de la exterior.

Insa am intrat in vagonul lui Ceausescu, in care dormea alaturi de sotia lui. Dar avea si camera proprie. Camerele erau flancate de locuri in care dormeau pe paturi suprapuse angajati din Securitate, care protejau presedintele. Sunt dulapuri speciale pentru arme, pistoale si mitraliere, cate 8 din fiecare, dar si niste lazi rabatabile in care erau costume chimice si masti de gaz.

Ghidul meu imi mai arata si cateva secrete adevarate, pe care nu le stie multa lume. In camera de zi, acolo unde era spatiul de relaxare a dictatorului, dar si in vagonul restaurant, toate mesele mici aveau sub ele instalate sisteme de montare a unor revolvere.

In dormitorul lui Ceausescu totul este tapetat. Mobilier lucrat manual alb din lemn rar si tapiserie din matase. Undeva sub pat exista un compartiment secret. Cu ajutorul unui intrerupator ascuns in perete, care cica acum nu mai functioneaza, se deschidea un mic sertar in care erau doua pistoale. Acum sertarul este gol.

Cabinetul mic de lemn care sta sub o oglinda, tot in dormitorul lui Ceausescu, are 4 sertare. Al doilea sertar de sus este special facut cu o polita dubla, care se ridica. Aici cica erau just in case mai multe fiole de otrava. Cica nu se stie daca pentru a se sinucide, precum Hitler, daca este incoltit, sau daca o tinea pentru cineva. Cert este ca acest aspect a fost special cerut de Ceausescu.

La bordul trenului mai sunt si alte amanunte interesante. Linie directa la Casa Poporului, telefon mobil, acces la conducerea armatei prin telefoane de campanie, vagonul frigorific pentru alimente, un vagon pentru masina prezidentiala si 4 motociclete, un vagon special care urma sa fie decorat cu trofee de vanatoare, vagon cu sala de gimnastica si o mini-piscina.

In afara de aceste 3 trenuri, mai sunt si cateva vagoane separate, care se vede clar ca nu fac parte din nicio garnitura, ca au culori militare. Unul din vagoane, ceva mai ruginit, a fost folosit pentru a transporta prin tara, de la Magurele la granita cu Ucraina, prima (si pesemne ultima) bomba atomica realizata in Romania. Aceasta a fost dezvoltata la noi si vanduta rusilor, dar nimeni nu stie clar multe detalii.

Cam asta se intampla la o aruncatura de bat de Bucuresti. In spatele marelui hangar mai sunt 2 trenuri ce sunt si ele mai speciale, dar au importanta istorica, nu una... strategica. Insa nu am apucat sa ma urc si in ele.

De aceasta data am lasat la o parte intrarea in atmosfera, asa cum am facut-o la secretul de sub Bucuresti. Nu am mai vrut sa va simtiti langa mine acolo, traind LIVE orice detaliu. Si asta pentru ca acest secret cu trenurile nu este tocmai... secret. Pot fi vazute de multa lume, daca sunt in mediile corespunzatoare (CFR sau MAI). Si faptul ca sunt mii de oameni care stiu despre acest lucru, nu imi place asa de mult... Dar m-am bucurat ca am aflat cateva detalii picante si interesante, ce nu sunt spuse grupurilor organizate de vizitatori.

Daca mergeti acolo si vedeti trenurile secrete ale Romaniei, sa-mi dati un semn si sa faceti poze! Poate am ratat ceva, poate am ratat camera cu bara de striptease sau vreun vagon plin de nisip, cu sezlonguri si niste apa de mare... Nu m-ar mira sa existe si din astea!

Sursa: Gânduri Octanice