Gheorghe Constantin
Nistoroiu
FECIOARĂ - Numele Tău este Izvorul dumnezeirii!
FEMEIE - Numele Tău este Psalmul de foc al Iubirii!
MAMĂ - Numele Tău este Viaţa sfântă a
nemuririi!
Prin mistica
traco-dacă a Prinţesei Dochiei, Femeia creştină exprimă fenomenul frumosului
românesc în diversitatea lui ortodoxă.
Femeia sărbătorită străluceşte sublim ca
nimbul frumuseţii regale.
Cu unduirile
sale majestuoase Femeia dacă, pare o
cascadă ce se reverberază într-un torent al fiorului cosmic românesc.
Femeia se aseamănă unui flux muzical
care răpeşte în comunicare, care te înalţă purtându-te într-o viziune sacră de
extaz.
În nuanţele
graiului dulce, Femeia te
însufleţeşte, te aşează pe ritmul gândului, inspirându-ţi tăcerea ei profetică.
Înflorită ca o
ramură din veşnicie Femeia e însăşi
eternitatea.
În Femeie înmugureşte verdele
perfecţiunii, viaţa celorlalţi, ca sfânt izvor al sentimentului unei armonii
celeste.
În natura Femeii suspină sublimul şi surâde
admirabilul.
Femeia este Ideea care s-a întrupat în frumos dând formă cugetului.
Sufletul ei pogoară din străfundurile siderale
ale etnicităţii noastre.
Din ea s-a întrupat spre veşnicie
Pantheonul tracic, nemuritor.
Femeia dacă este cea dintâi cugetare a
tradiţiei româneşti străbune.
Originea ei cosmică suprapusă peste existenţa
divină dă expresie pământului într-un susur universal de energii vibratorii.
Femeia sălăşluieşte în ritmul vieţii,
în sânul iubirii, în sălaşul creării universale unde se ţese frumuseţea
dragostei feciorelnice.
Femeia are conştiinţa participării ei
la frenezia sufletului lumii, torcând rostul existenţei umane în firul geniului
naţional.
Contemplându-se
în actul creator de Dor, în emisfera cunoaşterii serafice, Femeia trebuie pusă deasupra tuturor existenţelor create: aşa cum Fecioara Maria urmând Calea Iubirii a
atins desăvârşirea peste întreaga Creaţie devenind Crăiasa Cerului şi a
Pământului.
Femeia evadează din linia existenţei
liniştite pentru intensitatea spirituală spre a crea: poezia, ruga, arta,
muzica, dansul, comunicarea.
Femeia este cel mai viu sentiment, cel
mai totalitar fior al existenţei.
În corolarul
existenţei sale sălăşluieşte haric
sentimentul nemuririi.
Trăind iubirea, Femeia a spus prin sentimente
dumnezeeşti, că sufletul ei este viu, este dragoste şi nemurire.
Numai cei
singuratici sunt muritori şi singuri.
În Femeie trăiesc şi înfloresc toate
miresmele: gândul, bucuria, idealul, amintirea, viaţa, sufletul nostru,
puritatea, frumuseţea, cugetul, conştiinţa, atitudinea, credinţa, cerul
suflului mistic, jertfa pământului.
Dacă Bărbatul este o constatare a vieţii, Femeia
este un permanent compliment frumos al trăirii existenţiale, al fiecărei clipe.
În fiinţa Femeii curge un continuu eveniment în
zâmbet cu soarele, în unduire cu apa, în diversificare cu frumosul, în acord cu
muzica, în tresărire cu dansul, în revărsare cu dorul.
Femeia dând măsură şi sens
armoniei, asimilează miracolul.
Fiind Altarul
marelui Dor, Femeia inspiră forma cea mai sensibilă, cea mai
angelică, de parcă ar fi Sufletul tuturor.
Femeia este cea mai lirică expresie în
care sufletul ei cântă.
Chiar şi când
este rănită maiestatea ei rămâne de
neatins.
În privirea ei undele apelor albastre se deschid
cuprinzând adâncurile cerului înstelat cu aura dacă a veşniciei sfinţilor.
Curajul ei semnifică înălţarea către acel
spaţiu al esenţelor pure.
Trăieşte
permanent în frumos, iar când acesta lipseşte îl concepe.
Femeia are conştiinţa severă a
frumuseţii rodirii sale.
Femeia exprimă prin dragoste o
infinitate de femei, fiecare fiind rezultanta
perfecţiunii unei iubiri.
Şi în lipsa ei, care de fapt este absenţa
bărbatului, aşează misterul expresivităţii acelei inimi care răsfrânge fluidul
mistic asupră-ne.
În căldura
sufletului ei îşi modelează spiritul
provocând o reciprocă fascinaţie între ea şi creatura ei, bărbatul, ca o taină
care se exaltă de cântarea întregii ei fiinţe miraculoase.
În valenţa
sentimentelor ei, Femeia compune o
simfonie perfectă.
În inima Femeii sunt o mie de intenţii de har,
de dor şi de graţie.
În toate
fibrele fiinţei ei, cântă Poemul
divin al cântării.
În specificul ei corporal se înfrumuseţează natura
bărbatului.
În cremenea
bărbatului, în coaja ţărânei lui, Femeia
se înscrie ca un dans ritmic de nimfă, ca o sirenă de infinită legănare, ca
o licărire de stea, ca un suspin de lună, ca o răcoare aburindă de mai, ca o
adiere serafică ce se prelinge ca absolutul în rai, pe coapsa adoratei Eva.
Femeia e o revărsare a muzicii, un
izvor de poezie mistică, un răsărit al idealităţii sborului, o definiţie a
formei în extaz spre lumina ce dă nesaţiu Dorului.
Fecioara este chipul divinităţii în
contemplare cu răsăritul fiinţial.
Femeia este un tremur de baladă spre sânul
zenitului poleit cu azur.
Mama este o Icoană în care pulsează
frumuseţea vieţii de negrăit.
Dochia, prima legendă afirmă că Prinţesa
moştenitoare a Marelui Decebal a încercat în fruntea armatei ei să despresureze
Cetatea Sarmisegetuza pentru a-şi elibera tatăl din încercuirea romanilor. După
primul asalt reuşit Dochia cu armata sa a fost apoi respinsă. Atunci s-a retras
cu oastea rămasă spre răsărit în munţi, în vederea unui alt atac surpriză.
Urmărită aprig de străinul cotropitor de ţară, care fusese fascinat de
frumuseţea, curajul şi vitejia ei deosebită şi simţindu-se în mare primejdie a
ordonat armatei s-o lase singură avântându-se spre culmile Muntelui Ceahlău şi
ascunzându-se după o stâncă. Se roagă bunului Zamolxe s-o apere de duşmani.
Stânca se deschide îmbrăţişând prinţesa la pieptul ei. De sub pieptul stâncii a
ieşit un izvor ce curge lin şi rece până astăzi, susurând lacrimile şi suspinul
Dochiei pentru Dacia sfârtecată de vrăjmaşii cotropitori.
Altă variantă
privind soarta prinţesei urmărite arată că după ce Dochia s-a ascuns după
stâncă rugându-se, Zamolxe a prefăcut-o într-o păstoriţă bătrână, de aici
expresia Baba Dochia, cu un cârd de
oi. Urmăritorul s-a oprit în faţa bătrânei ciobăniţe întrebând încotro a fugit
prinţesa. Baba Dochia i-a arătat cu toiagul spre sud. Prigonitorul a plecat pe
urmele ei, iar Dochia a rămas stăpână până astăzi în ţara ei.
Dochia, spune o altă legenda culeasă de
Gheorghe Asachi este moştenitoarea lui Decebal care l-a înfuntat pe
samavolnicul invadator Traian. Fiind urmărită de cel care i-a ocupat vremelnic
o parte din Regatul tatălui ei, s-a travestit
în păstoriţă reuşind să ajungă cu turma de mioare până la poalele Muntelui
Cehlău. Aici au ajuns-o urmăritorii lui Traian cu el în frunte. Atunci
Păstoriţa-Dochia s-a rugat la Marele Zamolxe şi Maicii Precista care au
prefăcut-o cu oi cu tot în stânci. Aproape de vârful Ceahlăului se află şi
astăzi în mijlocul unei pajişti micuţe, ieşită o stâncă de statura unui om
înconjurată de stâncuţe rotunjite ce preînchipuie pe Păstoriţa-Prinţesă cu
mioarele sale. Locul acesta mioritic l-am văzut în vara anului 2013, de la
poalele Cetăţii Durău-Neamţ.
Dimitrie
Cantemir spune că termenul CEAHLĂU vine
de la protodacul PION, care înseamnă: stâlp, coloană a cerului, axis mundi. Fiind cel mai înalt munte al
Moldovei are vârful în formă de turn înalt. „În vârful acestui turn se
vede o statuie foarte veche, înaltă de cinci
stînjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de 20 de oi, iar în partea
naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă. Statuia
aceasta nu este înfiptă în nici o bază, ci formează una şi aceeaşi masă compactă
cu restul stâncii, însă de la pântece în sus este liberă, înconjurată de
pietrele care semnifică oile ei.” (Romulus Vulcănescu –Mitologie Română.
Ed. Academiei R. S. R.,Bucureşti 1987, p. 268-269)
IMN închinat FEMEII
Fiecare zi însorită
cu foc i se roagă,
Fiecare vorbă a ei e dulce, de fragă,
Fiecare iubire e dragostea întreagă.
Fiecare seară senină
smerit i se închină,
Fiecare floare spre
pământ i se înclină,
Fiecare fior al ei e o lacrimă de lumină.
Fiecare mugur de dor
în sufletul ei creşte,
Fiecare frunză din
ram în inimă-nverzeşte,
Fiecare rază de sus
în priviri îi zâmbeşte.
Fiecare mireasmă pe
chipul ei se aşterne,
Fiecare vis în vis
spre împlinire se cerne,
Fiecare chemări sunt
trăiri şi doruri eterne.
Fiecare susur de apă
în inimă-i vibrează.
Fiecare adiere
angelică o înmiresmează.
Fiecare
cântare divină o înfrumuseţează.
