joi, 17 septembrie 2015

Colocviile de Marţi – Diavolul în istorie

miercuri, 16 septembrie 2015





Primarul Sectorului 2 are deosebita plăcere să vă invite Marţi, 29 septembrie 2015, orele 17.00, la evenimentul cultural Colocviile de Marți - DIAVOLUL ÎN ISTORIE Evenimentul va avea loc la Centrul Socio-cultural „Jean - Louis Calderon”, Str. J.L. Calderon nr.39, tel. 0213156670

Recital Viorica Vatamanu

Spectacol lectură
Sorin Petrescu : Atenţie, se închid uşile
Distribuţia: Julieta Strâmbeanu-Weigel, Ioana Calotă, Profira Serafim, Puiu Mărgescu
Regia: Vasile Manta

Comunicări
Vasile Andru: Cum se pisează dracii în Polinezia
George Anca: Alessandro Tassoni – Ion Budai-Deleanu
Puşi Dinulescu: Mefisto
Viorel Speteanu: Tratatul de frontieră româno-bulgar, 1940

Teatru de poezie

Ioana Calotă: Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu
Gabriela Tănase: Nichita Stănescu, Dan Botta şi Emil Botta
Aexandru Philippide Jr.: Alexandru Philippide
Versuri în lectura autorilor: Angela Spica-Djigola, Maria Timuc

Lansare
Victoria Milescu: Cenuşa verii, eLiteratura, 2015, versiune franceză de Ion Roşioru

Coordonator: Dr. George Anca

La eveniment participă scriitori, actori, ziarişti şi membri ai Centrului.
În speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă aşteptăm cu drag.

Țiganiada
deIon Budai-Deleanu
Cântecul I

Păn Vlad Vodă pe țigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ș' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă ce lui Omir odinioară
Cântași Vatrahomiomahia,[1]
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia,
Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,
Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă,
Un vodă-în țară ș-o stăpânie,
Cum, uitându-și de viața dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate
Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară
(Căci nu să nărăvea depreună),
Toți cari-încătrò fuga luară
Lăsându-și țară vodă și corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcașul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuș', pe furiș', câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase
Urgia (precum spun) blăstămată
Ce văzând cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare[2]
Care pe spate-ți, cu voie bună,
Toată-înțălepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe,
Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!...
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaște-începe.
Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc (precum scrie la carte)
Cărùi zic filosofii haòs,[3]
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!...

O zână rea țara stăpânește,[4]
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică și desunește,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ș-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolò privind corbiș' la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele țigănești înarmate
Cu săcuri, ciocane și baroase;
Precepând apòi ce va să fie,
Mai că nu leșină de mănie!...

Căci nu rabdă năsâlnica zână
Ca rând bun oamenii să păzască,
Și temându-să ca să nu vină
La cevaș' rând gloata țigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună
Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,
Toate spulbără, frânge ș-oboară.
Însuș' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-așa iute și mare.

Iar' deacă stete fără sfială
Naintea négrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpânește-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeață,
Zisă-amenițând celùi în față:

„Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Și de n-aș fi-întii născută ție
(Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),[5]
Necăutând că-aceasta-i a ta țară,
Aș grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu viețuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eși numai, afară,

Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...
Încă și țiganii mișei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-și ciocane și laută
Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ș-atuncia iadul tău ce va face?
Unde-ți va fi slava și mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înțălesu-m-ai acum, Sătană!..."

ION ELIADE RĂDULSCU
ZBURĂTORUL
"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind.Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,
Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie,
Când plopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: "Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi..." Dar e un vânt uşor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor."

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.
Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e--să nu mai fie! vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas --ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!"


Alessandro Tassoni

SECCHIA RAPITA

CANTO PRIMO.
________

ARGOMENTO.

Del bel Panaro il pian, sotto due scorte,
A predar vanno i Bolognesi armati;
E da Gherardo altri condotti a morte,
4Altri dal Potta son rotti e fugati.
Gl’ incalza di Bologna entro le porte
Manfredi, i cui guerrier co’ vinti entrati
Fanno per una secchia orribil guerra,
8E tornan trionfanti alla lor terra.
I.1

Vorrei cantar quel memorando sdegno
Ch’ infiammò già ne’ fieri petti umani
Un’infelice e vil secchia di legno,
12Che tolsero ai Petroni2 i Gemignani.
Febo che mi raggiri entro lo ’ngegno
L’orribil guerra e gli accidenti strani,
Tu che sai poetar, servimi d’aio,
16E tiemmi per le maniche del saio.
II.3

E tu, nipote del rettor del mondo,
Del generoso Carlo ultimo figlio,
Ch’ in giovinetta guancia e ’n capel biondo
20Copri canuto senno, alto consiglio;
Se dagli studi tuoi di maggior pondo
Volgi talor per ricrearti il ciglio,
Vedrai, s’ al cantar mio porgi l’orecchia,
24Elena trasformarsi in una secchia.


III.

Già l’aquila romana avea perduto
L’antico nido, e rotto il fiero artiglio
Tant’ anni formidabile e temuto
28Oltre i Britanni, ed oltre il mar vermiglio:
E liete, in cambio d’arrecarle aiuto,
L’italiche città del suo periglio,
Ruzzavano tra lor non altrimenti
32Che disciolte poledre a calci e denti.

IV.

Sol la reina del mar d’Adria, volta
Dell’oriente alle provincie, ai regni;
Dalle discordie altrui libera e sciolta,
36Ruminava sedendo alti disegni;
E gran parte di Grecia avea già tolta
Di mano agli empi usurpatori indegni:
L’altre attendean, le feste, a suon di squille
40A dare il sacco alle vicine ville.

V.4

Part’ eran ghibelline, e favorite
Dall’imperio aleman per suo interesse:
Part’eran guelfe, e con la Chiesa unite,
44Che le pascea di speme e di promesse.
Quindi tra quei del Sipa5 antica lite
E quei del Potta6 ardea; quando successe
L’alto, stupendo e memorabil caso
48Che ne gli annali scritto è di Parnaso.

VI.

Del celeste Monton già il sol uscito,
Saettava co’ rai le nubi algenti.
Parean stellati i campi e ’l ciel fiorito,
52E sul tranquillo mar dormieno i venti:
Sol Zefiro ondeggiar facea sul lito
L’erbetta molle e i fior vaghi e ridenti;
E s’udian gli usignuoli al primo albore,
56E gli asini cantar versi d’amore.


VII.

Quando il calor della stagion novella,
Che movea i grilli a saltellar ne’ prati,
Mosse improvvisamente una procella
60Di Bolognesi a’ loro insulti usati.
Sotto due capi a depredar la bella
Riviera del Panaro usciro armati:
Passaro il fiume a guazzo, e la mattina
64Giunse a Modana il grido e la ruina.

VIII.

Modana siede in una gran pianura
Che dalla parte d’austro e d’occidente
Cerchia di balze e di scoscese mura
68Del selvoso Appennin la schiena algente,
Apennin ch’ivi tanto all’aria pura
S’alza a veder nel mare il sol cadente,
Che sulla fronte sua cinta di gelo
72Pare ch’incurvi e che riposi il cielo.

IX.

Dall’oriente ha le fiorite sponde
Del bel Panaro e le sue limpid’acque;
Bologna incontro; e a la sinistra, l’onde
76Dove il figlio del Sol già morto giacque:
Secchia ha dall’aquilon, che si confonde
Ne’ giri che mutar sempre le piacque;
Divora i liti, e d’infeconde arene
80Semina i prati e le campagne amene.

X.

Viveano i Modanesi alla Spartana,
Senza muraglia allor nè parapetto;
E la fossa in più luoghi era sì piana,
84Che s’entrava ed usciva a suo diletto.
Il martellar della maggior campana
Fe’ più che in fretta ognun saltar dal letto.
Diedesi all’arma; e chi balzò le scale,
88Chi corse alla finestra, e chi al pitale;8


XI.

Chi si mise una scarpa e una pianella,
E chi una gamba sola avea calzata;
Chi si vestì a rovescio la gonnella,
92Chi cambiò la camicia coll’amata:
Fu chi prese per targa una padella,
E un secchio in testa in cambio di celata;
E chi con un roncone e la corazza
96Corse, bravando e minacciando, in piazza.

XII.

Quivi trovar che ’l Potta avea spiegato
Lo stendardo maggior con le trivelle;
Ed egli stesso era a cavallo armato
100Con la braghetta rossa e le pianelle.
Scriveano i Modanesi abbreviato
Pottà per potestà sulle tabelle:
Onde per scherno i Bolognesi allotta
104L’avean tra lor cognominato il Potta.

CHARLES BAUDELAIRE
Les Litanies de Satan
Ô toi, le plus savant et le plus beau des Anges,
Dieu trahi par le sort et privé de louanges,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Ô Prince de l'exil, à qui l'on a fait tort
Et qui, vaincu, toujours te redresses plus fort,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi qui sais tout, grand roi des choses souterraines,
Guérisseur familier des angoisses humaines,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi qui, même aux lépreux, aux parias maudits,
Enseignes par l'amour le goût du Paradis,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Ô toi qui de la Mort, ta vieille et forte amante,
Engendras l'Espérance, — une folle charmante!
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi qui fais au proscrit ce regard calme et haut
Qui damne tout un peuple autour d'un échafaud.
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi qui sais en quels coins des terres envieuses
Le Dieu jaloux cacha les pierres précieuses,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi dont l'oeil clair connaît les profonds arsenaux
Où dort enseveli le peuple des métaux,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi dont la large main cache les précipices
Au somnambule errant au bord des édifices,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi qui, magiquement, assouplis les vieux os
De l'ivrogne attardé foulé par les chevaux,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi qui, pour consoler l'homme frêle qui souffre,
Nous appris à mêler le salpêtre et le soufre,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi qui poses ta marque, ô complice subtil,
Sur le front du Crésus impitoyable et vil,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Toi qui mets dans les yeux et dans le coeur des filles
Le culte de la plaie et l'amour des guenilles,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Bâton des exilés, lampe des inventeurs,
Confesseur des pendus et des conspirateurs,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Père adoptif de ceux qu'en sa noire colère
Du paradis terrestre a chassés Dieu le Père,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!
Prière
Gloire et louange à toi, Satan, dans les hauteurs
Du Ciel, où tu régnas, et dans les profondeurs
De l'Enfer, où, vaincu, tu rêves en silence!
Fais que mon âme un jour, sous l'Arbre de Science,
Près de toi se repose, à l'heure où sur ton front
Comme un Temple nouveau ses rameaux s'épandront!
— Charles Baudelaire
VADIM TUDOR
Ultima cafea

Hai, Moarte, sa bem o cafea
Ti-o fac cu caimac, aromata
Mai leapada-ti coasa cea grea
Si mantia asta ciudata.

Te rog sa iei loc in fotoliu
Nu ma supara daca fumezi
Dupa cine esti, Moarte, in doliu?
De ce tot suspini si oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grabi, ca te frigi
Mai lasa-mi pe cer, inca, steaua
Daca eu am sa mor, ce castigi?

Ai venit sa ma iei in persoana
Prea mare onoare imi faci
Din toata specia asta umana
Numai pe mine ma placi?

Hai sa-ti ghicesc in cafea
E bine sa stii ce te-asteapta
O cumpana grea vei avea
Dar tu te descurci, esti desteapta.

Esti tot timpul in criza de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce sa fim noi dusmani?
Eu te-nteleg cel mai bine.

Lumea te aplauda de departe
In zvon de corrida, ole!
Fii buna si-ntoarce-te, Moarte
Sa vad: dupa tine ce e?

Acum esti captiva la mine
Am vrut sa-ti arat, draga mea
Ca nu-mi este frica de tine:
Ti-am pus soricioaica-n cafea.
Versurile au fost postate pe Facebook Vadim Tudor pe 7 septembrie.

Puși Dinulescu


ȘI FAUST, ȘI POPESCU...
dramă comică în versuri și proză
2015
PARTEA ÎNTÂI
Într-un bloc vechi din București, o cameră de birou generoasă, ticsită cu cărți, dar mai degrabă un atelier, care poate fi și de alchimist, pentru că nu lipsesc de aici tot felul de instrumente pentru alchimie și alte lucruri ciudate, în orice caz și un schelet uman, busturi, animale împăiate, eprubete și retorte, câte și mai câte, tot felul de lucruri vechi, inutile și de speriat pentru un om modern. Iar lângă fereastră este o lunetă mare, cu stativ, îndreptată către cer.
Într-o ținută de casă, care să-i accentueze postura de moșneag decrepit, dar de aleasă noblețe, Faust Popesu, bătrân de peste 80 de ani, răsfoiește printr-un teanc de fotografii.
E noaptea târziu, la ora vrăjitoarelor și a strigoilor.

Faust
Viața mea pe nesimțite s-a tot dus...
Tot înainte... da... și nu s-a dus în sus,
Ci tot mai jos, forând ca sonda, în pământ,
În succesiunea clipelor deschis mormânt...
A! Da! Sunt mare doctor, mare-nvățător
Și-nvățăceii-mi cântă osanale-n cor,
Dar nu mai pot acum nimic, nici vin să beau,
Ca-n zilele ce lin ca vinu-alunecau...
Nici nu mai sorb și eu, ca omul, din țigară...
Iar la femei privesc așa, doar într-o doară...
Și uite, mi-aștept, în fiecare clipă, chiar,
Pieirea și parcă fiecare zi e-un zar,
Rostogolit în jocul meu cu neființa,
Cum e ea, perfidă și dacă-și dă silința,
Oricând poate să-mi joace-un renghi și să-ntoarcă
Tot și să-nceteze firul să-mi mai toarcă
Și să mă lase fără vorbe, fără corp și fără gânduri,
Fragmente fără noimă... să mă-ndes în rânduri
Cu alte suflete de morți, gonind spre infinit,
Când eu încă-mi doresc să fiu bărbat, să fiu iubit,
Să fiu un Cezar, un Alexandru sau... un Don Juan!
Și să călătoresc din Polul Nord și până-n Kurdistan...
Să am putere și să am femei și aur mult...
M-am săturat să fiu sărac... Chiar dacă-s foarte cult,
Vreau bani, ca să-i împrăștiu pe unde vreau, când vreau,
Cu cine vreau! Și nici o socoteală să nu dau!
Să încetez să mă mai uit la frumuseți cu jind,
Condiția vârstei și-a sărăciei mele fiind
Dezastrul... Nici cu magia, nimic n-am reușit ...
Resursele de suflet și nervii s-au sfârșit...
Nu se mai poate nimic în viața asta face?
Mi-ndrept privirea către cer și cerul tace...
O cale totuși trebuie să fie, o, Doamne, unde ești?
O izbăvire spre tainele de sus, cerești,
La tine n-am găsit-o, nici în mine, în singurătate,
Nici pe pământ și nici în astrele îndepărtate...
Aș vrea să fiu iar tânăr, eliberat de-al vârstelor zăvor
Din floare-n floare ca un fluture să zbor...
Și să fur, dacă am chef, pe fiica unui rege
Iar pofta mea să fie pentru dânsa lege...
Și mai frumoși ca secolele-apuse să simțim
Puterea tainelor, în templul mare din Ierusalim...
Și pe a cerului de lumi de vis puzderie
Să nu ne pese nici de groaznicele găuri de materie!
(Stinge lumina și se duce spre ferastră. Se uită cu luneta)
Ce face oare-n noaptea asta Sirius? Dar Regulus?
Prin alte galaxii care-i politica? Cine cu cine se-nhăitează?
Și cine pe cine mai trădează?
Dar, vai, uite-acolo pe una, care tocmai se dezbracă...
Oh! Fir-ar a dracului! Tocmai acolo și-a găsit o cracă
Privirea să-mi împiedice! Când dracu’ a crescut?
Și când s-a pus acolo privirii mele scut?
(Se-ntoarce de la lunetă cu pași șovăitori)
Nici asta nu mi-e dat! Măcar doar cu privirea s-o îmbrățișez!
Și viața mea, a dracului să fie, nu are niciun chichirez!
Ce ține oare prizonier în mine rodul atâtor nopți de-nvățătură,
Atâtea zile cu învățăceii și cu ceilalți învățați din universitatea
Asta mediocră, în care până și rectorul plagiază, ca ultimul
Student, în țara asta de cine oare blestemată și nenorocită?
(Se ridică, amestecă febril niște substanțe. Un fum gros începe să se ridice din amestecătura lui de prafuri și deodată se aude o bubuitură zdravănă, are loc și o explozie, haina lui Faust se aprinde, o aruncă repede pe jos, călcând-o cu furie, stingând-o. Din fumul gros, care se împrăștie apare o fată goală, de o frumusețe răpitoare)
Fata-Duh
Iată-mă! Sunt dracul gol și am venit
Să-ți îndeplinesc porunca!
Faust
Porunca? Ce poruncă? Piei, drace!
De ce-ți bați joc de mine?
Fata- Duh
Nu-s singură! Așteaptă! Va fi bine!
(Bate din palme. Apare un tânăr gol, splendid și el, cu o frunză de viță în dreptul sexului. Duhul și Tânărul se sărută, într-o îmbrățișare voluptoasă)
Faust
Ce-i porcăria asta? Vă bateți joc de un bătrân?
Mefisto
Eu voi fi tu, bătrâne, dacă te-nvoiești!
Mefisto mă numesc și trupul meu va fi al tău!
Faust
Și capul? Ce se va-ntâmpla cu capul?
Adică, vreau să spun, conștiința...
Sau identitatea, dacă vrei...
Mefisto
Capul vei fi tu! La propriu şi la figurat!
Faust
Și cu figura mea cu tot!? Figura mea de-acum?
Fata- Duh
Ah! Din păcate, da! Altă soluție nu e!
Dar eu voi fi a ta, de vei dori!
Mă voi iubi cu trupul lui, dar voluptatea
Va intra în capul tău, bătrâne învăţat!
Faust
Dar asta-i prostituţie, nu iubire! Fugiţi de-aici,
Voi, demoni din adânc de iad! Fugiţi de-aici!
Fata-Duh
(se-apropie mult de el)
Să fug? Sau vrei mai bine să rămân, să fiu femeia ta?
Faust
Visez? Ori am băut prea mult? Dar n-am băut nimic!
De șapte ani ficatul meu nici vin , nici vodcă, nici
Măcar o bere, de-atuncea n-a mai încercat!
Fata-Duh
Va fi la tine slobodă și băutura și fumatul,
Ba chiar s-ar dezlega la marijuana,
La cocaină, la hașiș, la opiu şi la aspirină...
Doar heroina, cred c-ar fi mai bine să n-o-ncerci...

Faust
Ei, bine, da-s bătrân! Sunt infectat de vârsta mea!
De-aici, din vârsta asta, nu pot ieşi decât murind!
Plecaţi, vă rog, nu mă mai chinuiţi! Lăsaţi-mă!

Mefisto
Plecăm acum... Ai două zile, doar, ca să alegi,
Mai ai un an ca să trăieşti cinstit şi-apoi să mori
Şi să te duci cu linişte în paradisul veşnic... Ori, de faci
Pactul cu noi, vei mai trăi cin’zeci de ani, cu trupul
Meu, un trup perfect, frumos şi tandru. E trupul
Ce l-a avut cândva viteazul rege Alexandru!
Faust
Macedoneanul blond cuceritor în Africa
Și în Orientul Apropiat, până departe, hăt, În Indii?

Fata- Duh
Şi-acum destul cu-atâta vorbă! Eşti între da şi nu,
Ca echinocţiul toamnei între vremuri de arşiţă
Şi adierea de blândeţe-autumnală...

Faust
Dar staţi puţin! Nu-i asta vreun pariu, ca-n Faust
Al lui Goethe, între divinul Creator şi scârba de
Lucifer?
(Bubuituri. Întuneric. Fulgere. Apoi, liniște. Faust aprinde o veioză de birou. Duhul şi Tânărul au dispărut)
V-ascundeți undeva sau ați plecat de tot?
Ce s-a-ntâmplat? V-ați supărat de-o vorbă
Scăpată, poate și cam necugetată? Doar vorb-a fost!
Doar vorbă! Până la faptă mai este încă drum...



RODICA ANCA

Statui I

Mă simt ca o statuie
de marmoră cenuşie şi rece
într-un parc părăginit şi pustiu,
pe aleile căruia,
de multă vreme
nu se mai plimbă nimeni.

Statui II

Cât de triste erau aseară
statuile tăcute, în sălile goale ale muzeului!
Parcă strigau, uitate,
după creatorul lor care
le părăsise de ani şi ani
pentru cine ştie ce altă lume.
Aşa cum şi noi îl chemăm
pe Creator
când suntem disperaţi.
Oare el, sculptorul, le aude?
Oare, pe noi, El ne aude?

Ti-aş spune (pastel) (septembrie 1966)

Ţi-aş spune că sunt tristă,
că mă doare depărtarea asta
şi că m-am dedublat:
sufletul lângă tine,
lutul aici.
Ti-aş spune o poveste
pe care nu mi-ai spus-o tu,
cu o prinţesă
şi cu nişte trandafiri galbeni,
firavi şi palizi.
Cântă greierii toamnei prin grădini.
Ei şi ploile nesfârşite
de până azi
îmi aduc aminte că
am trecut vara asta
mai mult unul fără celălalt.
Că vine o toamnă
plină de nostalgii
şi singurătăţi.
O toamnă tristă,
ale cărei culori îmi par
lipsite de sens
şi impertinente!
Pe ici, pe colo,câte un castan mai grăbit
s-a şi îmbrăcat în rugină,
crezând că o să mă bucure!
Prefer ploaia
monotonă şi cenuşie,
prefer gândurile amorţite,
prefer apatia.
Le vreau pe toate din jurul meu
fără culori,
fără forme,
mohorâte,
înstrăinate.

Zadarnic

Degeaba îmi fac eu iluzii şi planuri,
câ nu-mi mai găsesc elanul,
puterea şi voinţa
să-mi dovedesc că
sunt şi eu în stare de ceva pe lumea asta!
Nu-s! Nu-s! Nu-s!
Asta mă înnebuneşte de-mi vine
sâ urlu ca un lup flămând în mijlocul iernii.
Am în cap o bulboană de mâl
care mă trage la fund, la fund,
care îmi întunecă judecata
şi îmi macină nervii!
Nu poţi, pentru nimic în lume,
să nu-ţi mai închipui scârboşenii despre mine?
Crezi, cu adevărat, că sunt
un cuib de vicii şi de prefăcătorii?
Nu mă crezi în stare de nimic bun?
Mi-am pierdut complet echilibrul.
Mă răsucesc bezmetică
cu toate îndoielile astea
care mă otrăvesc,
mă obsedează şi
dau cu mine de pământ.
Ce să fac? Ce să fac?
Cum să mă calmez?
Îmi vine să urlu!
Mi-e groază, înţelegi?
Mi-e groazăăăă!

Toamnă

Ce soare e afară!
Dar e frig şi bate vântul.
Dacă ai fi acasă, am merge undeva,
în pădure
să ascultăm cum cad frunzele.

Gânduri (pastel)

M-aş tăvăli prin ierburi
uscate şi arse,
dar pe care piatră să-mi culc capul
şi cu care rădăcini să-mi împletesc mâinile?
În care apă să-mi spăl ochii de ceţuri?
Şi glasul cărei păsări să-mi alunge spaimele
ce-mi izbesc atât de dureros tâmplele?
Pe ce cărări neştiute să alerg prin tăcerea asta,
să caut urmele paşilor
din alte vieţi, trecute, mai bune,
în care eram cerb,
sau, poate, veveriţă?
Şi cum să pot să strig
fără să mă audă nimeni?
Să strig ce?
Tăcerea?
Zbuciumul?
Te-aş striga pe tine,
dar am eu glasul pe care
să-l poţi auzi tu,
Numai tu,
nimeni altcineva?

Regret

Rilke. N-o să-l găsesc
şi chiar de-aş da de el,
pe ce să-l iau?
Mai bine nici nu mă duc prin librării
ca să nu rămân cu regretul
că trebuie să-l las din mână!

Lună

Pe seară,
când veneam spre casă,
mi-a ieşit înainte
o lună ireală,
mare cât roata carului de argint
al lui Apollo.
Rece. Fără nici o nuanţă caldă.
Mi-a fost frig şi frică.
Te-am vrut atunci lângă mine
şi am mers împreună,
târându-ne picioarele prin
foşnetul frunzelor îngălbenite
de pe trotuoar,
cu ochii la ea,
la lună,
până în poarta casei.
Înăuntru te-ai aşezat în spatele meu
şi ai privit peste umărul meu
să vezi ce-ţi scriu.
Şi m-a cuprins un dor
tot atât de curat ca cerul,
tot atât de aprins ca frunzele toamnei,
tot atât de tulburător ca luna!

Nehotărâre

Mă rup în două:
Plec
şi rămân!
Nehotărându-mă, ieri
am fumat o Dumunică de ţigări...

Ploaia (pastel)

Singură acasă, mă uit pe geam
şi-mi amintesc că acum două seri
ploua şi bătea vântul,
afară toate se învârteau bezmetice,
ca şi gândurile mele.
Imi închipuiam că
vântul îşi suieră blestemele
la urechea pământului;
că norii îşi plâng cine ştie ce
păcate originare;
că pomii îşi ciocnesc crengile
ca pe nişte oase ale lor -
albite şi spălate cu apa ploilor
de sângele frunzelor.
Şi vedeam în geamul luminat
de felinarul din stradă
umbrele crengilor ca degetele unei
mâini fantastice ale
cine ştie cărui Hamlet,
care-mi făcea semn să-l urmez,
de parcă eu aş fi fost
„nefericitul prinţ”.
Şi cine jelea
un mort neştiut,
pe vremea asta
câinoasă?
N-am putut să-mi dau seama.
Desluşeam însă,
printre şuierâtura vântului
şi curgerea ploii
un sunet straniu, trist,
neidentificabil,
care aducea a bocet.
Şi mi-au venit în gând
sufletele sinucigaşilor.

Azi însă, e atât de calm
de parcă stă să ningă.
Cerul, ca o burtă de vacă,
moale, lăptos, păstos
îmi pare că vrea
s-o pornească la vale,
spre noi.
N-ar fi exclus ca
mâine să-l găsesc
pe trotuare.

Vioara

Aş vrea să fiu vioară,
pentru a-ţi putea spune
ceea ce cuvintele nu pot.

Aş vrea să fiu o vioară,
numai aşa
aş putea exprima
iubirea pentru tine.
Iubire pentru care
vorbele sunt palide şi puţine.

Vis

Ce vis ciudat!
Aveam corpul din lut
modelat de mine însămi.
Adică nu din carne şi oase
ci din lut eram.
Undeva, la braţul stâng
aveam o crăpătură
pe care încercam s-o acopăr
folosindu-mi cealaltă mână,
dojenindu-mă că n-am
udat bine armătura
înainte de a pune lutul.
Cum oi fi făcut acest lucru?
Eram deja gata când visam.
Nu eram o copie din afara mea,
ci chiar eu mă făcusem.
E absurd!
Cu care braţe am lucrat
de vreme ce încă nu mi le făcusem?

Oare...

Să fie oare toate
aşa cum se vorbesc
şi să fi fost eu invinovăţită
să le trăiesc?
Să fiu eu cea care
nu-mi fac nici cântece,
nici câmpii?
Mai puţin decât dulceagă,
mai mult decât înfricoşată?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu