Rugã pentru pãrinți si bunici

Puiu Popescu

11/26/2015

In fiecare zi se naste un copil, noi misiuni îsi întind rãdãcinile pe acest Pãmânt. Ca un copac care-si întinde rãdãcinile, creste si se dezvoltã.

Copiii sunt creaturi ale viselor si idealurilor pãrintilor lor. Prin imaginea copilului sãu, un pãrinte îsi aduce la desãvârsire propria-i viatã. Sã cresti un copil echivaleazã cu o misiune sacrã.

Pãrintii nostri au avut grijã de noi, cu dragoste, cu dãruire, poate dintr-o pornire instinctivã de a construi o lume perfectã prin intermediul nostru, al viitorului pe care îl reprezentam.

Pentru ei n-au cerut prea multe, cãci le-a ajuns mândria de a fi numiti pãrintii care au reusit sã construiascã o viatã mai bunã, sã însemne ceva pentru ceilalti. Dacã ar putea, s-ar jertfi la nesfârsit, pe acelasi altar al dãruirii, al rãbdãrii si al perseverentei, iar bratele lor, oricât de mult ar îmbãtrâni, n-ar obosi sã tinã între ele acelasi cuib cald în care ne-am refugiat de fiecare datã când am simtit frigul înstrãinãrii de noi însine si de lume.

Toate sentimentele sunt la fel peste tot în lume, dar ele se repetã pentru fiecare cu o intensitate extraordinarã. Legãtura dintre pãrinti si copii, chiar si cu acea prãpastie dintre generatii, este una imuabilã, inexprimabilã adeseori în fapte si cuvinte, dar absolut minunatã.

Si cu cât viata ne depãrteazã de ei, ne amintim tot mai mult acele mãruntisuri care-i fac speciali si iubiti, care-i fac asa cum sunt, întelegând cã noi suntem o tortã menitã sã ducã mai departe flacãra iubirii lor.

Existã o sansã în plus-de apropiere sufleteascã între generatii atunci când pãrintii devin bunici.

Ei au mai mult timp pentru a aprecia, pentru a fi folositori, pentru a dãrui, pentru a-i ajuta pe copiii lor si pe nepoti.

Multi dintre noi sunt pãrinti si bunici.

Dacã vremurile când am fost pãrinti au fost uneori întunecate de convulsii sociale, istorice, când grija si dragostea noastrã nu am dãruit-o atât cât ne-am fi dorit, avem sansa, ca bunici, sã ne îndreptãm dragostea noastrã cãtre nepoti. Si prin ei ne mai achitãm de o sarcinã pe care o avem fatã de copiii nostri.

Intelepciunea bunicilor, experienta lor de viatã sunt nepretuite.

Bunicii oferã familiei dragostea lor, bunãvointã, sprijin si asteaptã foarte putin, un gest, o vorbã tandrã, poate putinã protectie.

Nici nu vã închipuiti ce înseamnã pentru pãrinti si bunici o cât de micã atentie : un Multumesc, un vechi dar necesar : Sãrut mâna.

Aceste gesturi frumoase le însenineazã chipul si le prelungesc viata.

Viata este tristã pentru pãrintii si bunicii rãmasi singuri, departe de familie, care seara se culcã rostind rugãciuni pentru copiii si nepotii lor si se trezesc dimineata cu speranta cã vor avea ocazia si puterea sã-i mai si vadã.

Cât de uitati se simt multi dintre bãtrânii nostri! Ca niste copaci care pânã mai ieri au fost falnici, la umbra cãrora ai gãsit adãpost si sprijin ...

Cât de pãrãsiti sunt ei în preocupãrile noastre, în aducerea aminte a sufletelor noastre!

Si cât de vãduviti, de secãtuiti trebuie sã fim noi, de pierderea comuniunii permanente cu ei!

Sã nu uitãm cã, mai curând sau mai târziu, fiecare tânãr poate fi pãrinte sau bunic, iar grijile si bucuriile vor fi aceleasi.

Sã ne gãsim vreme pentru un gest de iubire si pretuire, pentru pãrinti si bunici, fie cã sunt aici, cu noi, sau la mare depãrtare...

Pentru cã iubirea lasã o parte din noi însine în fiintele pe care le iubim.