Ana Trestieni – versuri tulburătoare de Ileana Costea

Ana Trestieni – versuri tulburătoare

de Ileana Costea

20 Septembrie 2016, Paris

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Soarta dură aduce uneori surprize neaşteptate. Forţaţi de regulile spaţiului locativ din comunism, când fiecare avea dreptul la 9m², sora mamei, la care locuiam şi noi, mama şi cu mine, a trebuit să închirieze jumătate din apartament. Şi a venit un cuplu tânăr cu doi copii, un băieţel cu un an mai mic decât mine (azi Mihai Vasilescu care a lucrat la BBC şi Europa Liberă sub numele de Edgar Shelaru, autorul romanului “Refugiaţii”) cu care am împărţit aceiaşi profesori la Liceul Spiru Haret şi cu care am o prietenie de o viaţă; şi o fetiţă, care s-a născut la noi în apartament, Anişoara, cu 4 ani mai mică decât mine, despre care amintirile cele mai vii pe care le am sunt când, bebeluş, se târa pe parchet … printre noi (acum poeta şi traducătoarea Ana Trestieni) şi pe care am văzut-o doar odată în ultimii 43 ani de când sunt plecată din România, într-una din vizitele mele la Bucureşti. 

Am regăsit-o pe Ana Trestieni în iulie 2016 printr-o convorbire la telefon despre noua ei carte “Să lăsăm  cuvintele să cadă/ Laissons tomber les mots” (editura Vremea, 2014) pe care am citit-o “cu inima la gură”(folosesc această expresie pentru a-mi exprima mai bine trăirea). Şi am descoperit “cu deliciu” în această convorbire cu Ana Trestieni spiritul viu, cultura enciclopedică, simţul umorului pe care i le cunosc bine fratelui ei.

Ana Trestieni la Salonul de Carte din Paris, 2016

Volumul acesta recent al Anei Trestieni (bilingv, în română şi franceză) a fost prezentat la Salonul de Carte din Paris, în Martie 2016. Este o antologie cu poezii minunate, ale poeţilor ei preferaţi (Lucian Blaga, Ana Blandiana şi Nichita Stănescu) şi ale ei proprii, foarte frumos traduse în franceză de ea însăşi. Ana Trestieni scrie poezie de mult, din 1974. A debutat în revista Familia cu un grupaj de cinci poezii în iunie 1988. Cu studii de matematică şi informatică, Ana Trestieni are luciditatea caracteristică omului de ştiinţă, dar şi o sensibilitate specială, scriind plin de simţire, cum reiese din spusele Anei Blandiana la lansarea unui volum anterior de poezii al Anei Trestieni, “Imortele” (Editura Vinea, 2013), că sunt “versuri grave şi graţioase, tulburătoare”. 

Am întrebat-o pe Ana Trestieni “Cum de te-ai apucat de scris ?” şi mi-a răspuns cu hazul ei specific “Ar trebui să mă întrebi cum de am studiat matematica ?”… implicit făcându-mă să-i înţeleg pasiunea dintotdeauna pentru literatură. Scrie şi proză scurtă “căci lumea azi e grăbită” şi acele povestiri sunt fiecare “o perlă neagră”, lucitoare şi valoroasă, cu umor puţin întunecat, suprarealist. Sunt povestiri de pe Strada Speranţei unde am locuit în acelaşi apartament… povestirile ei readucându-mă în cartierul copilăriei mele, noastre, ale ei şi ale fratelui ei, Mihai. 

==

Poezii de Ana Trestieni

Concert

Pe clavecin se odihnea o mână.

Din harpă, sunete lichide,

S-uri de şarpe eşuat din labirint.

Frunze albastre, râuri interioare,

Pietre mari plutind

Erau ferestre spre o tăcere

Dincolo de este.

În spatele cascadei

În spatele cascadei

Plânge un înger.

Năvalnic tropot albit în spumă

Îi ascunde glasul.

Deopotrivă chipul.

* * *

Apus de soare la mare

Ana trestieni

Mi-am înnoptat părul.

Braţele le-am rotunjit în valuri.

Ca o piatră şlefuită îndelung de apa mării

Mi-am schimbat trupul.

Pentru tine.

Sclipirea spumei albe am prins-o între gene,

Ca să ţi-o scap pe pleoapă.

Tu te-ai retras ca un crab după bolovanii cuvintelor.

Gura ta poartă urma sărutului meu

Preţ de o secundă albastră.

Nisipul ud are urma piciorului meu

Până îl linge verde marea.

Apusul însă pare interminabil.

Purpuriul se scurge peste toată zarea.

Îşi face numărul peste câmpuri uscate.

Părând să uite că îl înghite noaptea.

Ce mări visate

Ana Trestieni

Ce se întâmplă,

Cu sunetul mării

Pierdut în falduri somptuase de somn

Dacă nu-l pot visa ...

Ce mări îmi voi aminti

Într-o frumoasă, îngheţată dimineaţă şi geroasă.

Ce mări visate?

Ce corăbii?

Cu buze sărate

Ce stele de mare voi pronunţa?

N-am ştiut, cuvintele

Cum se aşează ele, unul apoi celălalt

Sunt asemenea unui drum pietruit

Pe care calci până când

Somnul furiş te prinde de mână.

Îmi apropiu urechea de-o scoică

Şi caut fraza mării

Nisipul cuvintelor

Şi lumina suprafeţelor mişcătoare

Caut ritmul

Perioada

În care să-mi rotesc sângele

Amintindu-mi.

La capătul digului

Ana Trestieni

La capătul digului,

Unde legăturile cu lumea sunt mai pure

Şi orice rană este îndulcită de vânt,

Bine ascunsă fu moartea.

Sub pietre imense invadate de apă,

Respiraţia sa înspăimântătoare

Şi setea sa terifiantă mă căută.

I-am lăsat, căzând, prosopul.

Ca o aripă albă,

Într-o clipită

Se pierdu.

Absorbit de o sete incredibilă

Dispăru.

La capătul digului,

Unde legăturile cu lumea sunt mai pure

Şi amintirile sunt îndulcite de vânt,

Înconjurată de profunzimea unui Iris de apă

Leneşă, moartea îşi încerca şansa.

La munte

Ana Trestieni

Uitasem aproape zborul uliului,

alunecarea norului, spaţiul numit cer.

Mi-am atârnat insomnia de vârfurile brazilor,

de crenelurile muntelui.

Şi mi-am amintit de ursul din poiana Coştilei.

Cum m-a rugat Aurel să-i mai spun odată

Că glasul fiarei, straniu mă striga pe nume

Şi zglânţâia bradul.

M-am apropiat de zborul unui uliu

de alunecarea unui nor, de spaţiul numit cer

de glasul fiarei din Poiana Costilei.

S-o ridic la nivelul unui zâmbet n-am reuşit

Ana Trestieni

Părea că se cufundă în tristeţe.

Am apucat-o de mână,

Ca pentru a o ridica la nivelul unui zâmbet.

Atunci ea mi-a citit lucruri ciudate scrise pe un petic de hârtie.

„Mi-am înecat amarul cuvintelor în pahar,

Am sorbit tot aerul din pahar, ca să-mi îngrop acolo cuvintele.

Să le fac mute şi transparente ca aerul.

Ca atunci când ajung la tine cuvintele mele

Să poţi privi prin ele fără nici un obstacol.

Să vezi ce minunată e lumea.

Şi nimic din ceea ce vezi să nu-ţi amintească de mine. ”

A sampling of French surrealist poetry