Brâncuși vs. SUA

 

Brâncuși vs. SUA

 

Foarte interesante detaliile procesului “Brâncuși vs. SUA” – un proces care a redefinit înțelegerea artei.

Octombrie1926: la o săptămână de la îmbarcarea lor din Franța, cutiile din lemn în care se aflau o serie de sculpturi ale lui Brâncuși ajungeau, în sfârșit, la New York. Plecaseră din Paris însoțite de Marcel Duchamp, un apropiat al sculptorului român, și urmau a fi expuse în Galeria Brummer, una dintre galeriile renumite pentru promovarea avangardismului.

“Chestia asta e… o pasăre?!”

La vamă, funcționarii au desfăcut cutiile și, spre surprinderea lor, au descoperit 20 de “obiecte ciudate” – în formă de discuri, ouă sau flăcări – confecționate din lemn, metal sau marmură. Dintre toate, unul avea să-i lase perplecși: o structură subțire și galbenă din bronz strălucitor, înaltă de aproape 1,5 metri, puțin umflată la mijloc, purtând numele de “Pasărea în spațiu”. Cum lucrul acela nu arăta absolut deloc ca o pasăre, vameșii au refuzat să o considere operă de artă și, prin urmare, să o scutească de taxe. Așa că au taxat-o cu 40% din valoarea ei de vânzare, obligându-l pe Brâncuși ca, în cazul în care dorește să reintre în posesia sculpturilor, să plătească 240 de dolari (sumă care astăzi ar echivala cu aproximativ 2.500 de dolari), la categoria ”ustensile de bucătărie și echipament spitalicesc”

Firește, Brâncuși – care în acel moment se afla deja în SUA pentru a pregăti expoziția – a fost indignat. La fel și Duchamp și Edward Steichen, fotograful american care cumpărase sculptura și care spera că, după ce aceasta va fi expusă, să poată intra în posesia ei. În scurt timp, în rubricile de artă ale unor ziare au prins să apară articole care înfierau “sculpturile fără sens” ale lui Brâncuși. Însă cum Brâncuși era deja cunoscut în SUA (de la expoziția la care participase în 1913) și avea deja mulți prieteni și admiratori, “cealaltă parte a presei” a prins a-i lua apărarea și a condamna ignoranța funcționarilor vamali. Și astfel, sub presiunea media și a admiratorilor lui Brâncuși, vameșii au catalogat sculpturile drept “ustensile de bucătărie și echipament spitalicesc” și au făcut astfel posibilă expunerea lor în cadrul galeriei Brummer din New York, iar apoi în cadrul Clubului Artei din Chicago.

Ambele expoziții au fost un succes. Cu toate acestea, în februarie 1927, evaluatorul vamal F.J.H Kracke avea să întărească primele încadrări ale colegilor săi și să decidă că orice sculptură  vândută de Brâncuși în SUA va fi supusă taxelor:

 

“Mai multe persoane foarte respectate în lumea artei au fost rugate să-și exprime opiniile și astfel să ajute Guvernul în această privință… Una dintre aceste persoane ne-a declarat că «dacă asta este artă, atunci eu sunt zidar». Iar o alta ne-a spus că «punctele și liniuțele sunt la fel de artistice ca orice lucrare a lui Brâncuși». Opinia generală a fost că Brâncuși a lăsat prea multe pe seama imaginației.” (F.J.H. Kracke, în cadrul unui interviu publicat de New York Evening Post, februarie 1927). Iar acestea fiind spuse, mai multe lucrări ale lui Brâncuși au fost luate în custodia vămii, urmând să stea acolo până când vor fi plătite taxele cuvenite “obiectelor”.

 

Proba nr. 1: împricinata “Pasăre în spațiu”

O lună mai târziu, în martie 1927, Edward Steichen a depus actele prin care Brâncuși contesta în instanță decizia reprezentaților guvernamentali ai Statelor Unite. Și astfel începea procesul Brâncuși vs Statele Unite. Un proces in care arta avea să fie judecată.la tribunal, în mod oficial.

Dezgustat de circul mediatic în care fusese târât, Brâncuși a refuzat să apară la proces: a preferat să rămână în atelierul său din Paris și a lăsat soarta procesului în mâinile lui Edward Steichen, ale avocatului Maurice Speiser, un iubitor de artă care acceptase cazul fără a solicita vreun onorariu și al lui Charles Lane, avocatul personal al lui Vanderbilt Whitney, cea care mai târziu avea să fondeze renumitul Whitney Museum of American Art.

Prima înfățișare a avut loc pe 21 octombrie 1927. Iar în fața judecătorilor George Young și Byron Waite aveau să se prezinte, pentru a pleda cauza lui Brâncuși, unii dintre cei mai respectați oameni de cultură americani din acea perioadă: sculptorul Jacob Epstein; Forbes Watson, redactor al publicației The Arts; Frank Crowninshield, redactor la Vanity Fair; William Henry Fox, directorul Muzeului de Artă din Brooklyn și criticul de artă Henry McBride. Din partea guvernului american au depus mărturie sculptorii Robert Aitken și Thomas Jones, doi artiști care astăzi sunt uitați de mult, dar care în epocă se bucurau de o mare recunoaștere academică.

În sala de judecată era prezentă, de asemenea și ea, împricinata, “Pasărea în spațiu”.

Așezată pe o masă și denumită, profesionist, “proba nr. 1″, aruncându-și lucirile de bronz galben spre tavan în timp ce avocații dezbăteau dacă au de a face cu o “sculptură originală” sau cu “un obiect sau articol metalic care nu intră sub incidența legii din 1922 privind scutirea de taxe vamale”.

“Dacă ai fi văzut-o în pădure, ai fi ghicit că este o pasăre?”

Pentru ca Pasărea să se poată încadra sub incidența legii americane, avocații trebuiau să demonstreze că Brâncuși este un sculptor profesionist, că Pasărea este o lucrare de artă, că era o lucrare originală și că nu avea o întrebuințare practică.

În 1927, după patru expoziții personale la New York, nu exista niciun dubiu că Brâncuși, pe atunci în vârstă de 51 de ani, era un sculptor profesionist. Sigur, se putea spune că este un artist controversat, dar, în același timp, era un artist deja foarte cunoscut.

De asemenea, nu exista niciun dubiu asupra faptului că Pasărea nu avea nici o utilitate practică, deși vameșii o trecuseră în categoria ”ustensile de bucătărie și echipament spitalicesc”.

Probleme erau în a demonstra că este o lucrare originală de vreme ce Brâncuși, doar la expoziția de la galeria Brummer, expusese alte patru versiuni ale sculpturii. Și, de asemenea, mai erau probleme în a dovedi că este o lucrare de artă de vreme ce nimeni până atunci nu mai văzuse ceva asemănător.

În timpul audierilor, judecătorii Young și Waite au pus un mare accent pe denumirea lucrării: chiar dacă legea din 1922 nu specifica faptul că lucrările de artă ar trebui să fie realiste, exista o decizie a Curții (dintr-un proces din 1916, care astfel devenea un precedent) în care se specifica faptul că o sculptură se încadrează în categoria operelor de artă doar dacă este o “imitație dăltuită sau cioplită a unui obiect natural, și mai ales dacă reprezintă un corp uman, în proporțiile sale naturale”.

 

Prin urmare, tactica judecătorilor a fost de a pune presiune pe Steichen.

Waite: Cum numești acest lucru?

Steichen: Folosesc același termen pe care l-a folosit și sculptorul: «oiseau» – pasăre.

Waite: Ce te determină să o numești pasăre? Seamănă cu o pasăre?

Steichen: Nu seamănă cu o pasăre. Dar simt că este o pasăre. Și este caracterizată de artist ca fiind o pasăre.

Waite: Simplul fapt că el a numit-o pasăre o face să fie pasăre pentru tine?

Steichen: Da, onorată instanță.

Waite: Dacă ai fi văzut-o pe stradă, nici nu ți-ar fi trecut prin minte să o numești pasăre, nu-i așa?

Steichen:…Young: Dacă ai fi văzut-o în pădure, ai fi ghicit că este așa ceva?

Steichen: Nu, onorată instanță. “Dacă aceasta este o pasăre, împușcați-o!”

 

În pledoariile lor, avocații au arătat că, la începutul carierei sale Brâncuși sculptase anatomic. Că Jupuitul (sculptura din imagine; da, este un Brâncuși!), ecorseul pe care artistul l-a realizat în 1900 – 1902, era atât de realist încât Spiru Haret, ministrul român al Educației, îl cumpărase pentru a fi expus în școli. Că Brâncuși urmase faimoasa Școală de Arte Frumoase din Paris și că însuși marele Rodin îl invitase să lucreze în atelierul său și că artistul român refuzase politicos, motivând că“nimic nu crește în umbra marilor copaci”.

Firește, presa savura întregul proces: în timp ce The New York Mirror titra “Dacă aceasta e o pasăre, împușcați-o” și publica o fotografie a sculpturii întrebându-se dacă nu cumva este vorba de o pasăre pe care judecătorii au stropșit-o cu ajutorul unui ziar împăturit, Warren Times Observer ironiza judecătorii în cadrul unui articol cu titlul “Unchiul Sam nu reușește să o vadă”, afirmând că, potrivit acestora, “cea mai perfectă operă de artă este mulajul din ghips al unui picior pe care medicii îl pot folosi drept proteză”.

 

La rândul lor, apărătorii lui Brâncuși au argumentat că denumirea lucrării este un lucru “minor și irelevant din punct de vedere al calității artistice” și că mult mai importante sunt “armonia  proporțiilor” și “minunatul simț artistic”.

Însă, de partea cealaltă, Thomas Jones, pe atunci Universitatea Columbia a afirmat că Pasărea este “prea abstractă și reprezintă o folosire eronată a termenului de sculptură”, iar Robert Aitken, celălalt martor guvernamental, a spus ca “arta ar trebui să stârnească o reacție emoțională și simțul estetic”, reacții pe care, “în mod evident, Pasărea nu a reușit să le stârnească”. “Rodul muncii mele legitime”

În același timp, originalitatea sculpturii a fost pusă la îndoială, judecătorul Waite suspectând faptul că toate cele cinci variante expuse de Brâncuși în cadrul expoziției din Galeria Brummer erau identice sau copii ale aceleiași creații. Ca răspuns la aceste acuze, Brâncuși a scris o scrisoare lui Duchamp:

“Funcționarii vamali fac eroare de a crede că toate Păsările pe care le-am expus sunt la fel toate și doar titlul diferă. Pentru a sfârși cu acestă eroare ar trebui să le expunem public pe toate, iar abia atunci își vor da seama ce greșeală fac. Vor realiza atunci că acestea sunt rodul muncii mele legitime și că scopul meu nu a fost acela de a produce articole de serie pentru a face profit”.

La rândul lui, Steichen a depus mărturie în fața Curții că știe că Brâncuși lucra la acest concept de peste 20 de ani, că îl văzuse lucrând în atelierul său exact la lucrarea aflată în discuție și că “nu exista nicio o altă lucrare în bronz de aceeași formă și dimensiune”. În plus, în cadrul unei mărturii trimise Consulatului American pentru a fi folosită în proces, Brâncuși declara următoarele:

“Am avut pentru prima dată ideea acestei forme din bronz în 1910, iar de atunci am reflectat pe marginea ei, şi am studiat-o îndelung. Am conceput-o ca o creație în bronz, şi am făcut un model în ipsos. L-am dat apoi la turnat, împreună cu formula pentru aliajul de bronz și alte indicații necesare. Când am primit forma turnată, a trebuit să astup găurile de aer și miezul, să corectez defectele de turnare și să șlefuiesc bronzul cu pila și cu un șmirghel foarte fin. Toate acestea le-am făcut singur, manual; finisajul artistic presupune foarte mult timp și este similar cu a lua totul de la început. Nu am permis nimănui să facă finisajul, deoarece acest bronz era propria mea creație specială și nimeni în afară de mine nu ar fi putut să-l facă suficient de bine încât să mă mulțumească”.

Verdictul unui proces care a redefinit înțelegerea artei:

Și, chiar dacă Marcus Higginbotham, unul dintre avocații Vămii a încercat să spună că “Brâncuși este un minunat șlefuitor al bronzului, dar această calitate nu îl transformă într-un sculptor”, în data

de 26 noiembrie 1928, judecătorul Byron Waite avea să citească verdictul. Un verdict în favoarea lui Brâncuși:

“Obiectul luat acum în discuție este frumos și simetric în formele sale și, chiar dacă pot exista unele dificultăți în asocierea sa cu o pasăre, nu este mai puțin plăcut de privit și de apreciat din punct de vedere ornamental, iar acum că avem dovezile că este produsul original al unui sculptor profesionist și că, de fapt, este o sculptură și o operă de artă în conformitate cu declarațiile persoanelor mai sus menționate, susținem protestul și decidem că are dreptul la intrarea în țară fără a se supune taxelor vamale. (…) Școala numită «de artă modernă» se dezvoltă pe tendința de a reprezenta idei abstracte în loc de a încerca să imite natura.

Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu aceste idei noi și școlile pe care le reprezintă, noi credem că existența lor și influența lor asupra lumii artistice trebuie recunoscute de către instanțele de judecată”.

“Brâncuși vs SUA” a fost extrem de important pentru istoria artei de vreme ce a fost primul care a început să schimbe formele prin care era legiferată arta modernă. Este procesul care a influențat decisiv creșterea interesului pentru investițiile în artă, chiar dacă a fost doar un prim pas dintr-un drum destul de anevoios: de pildă, în 1931, o serie de tapiserii au fost taxate de către vameșii americani pentru că erau confecționate din lână; iar în 1971, șase sculpturi din lemn destinate împodobirii unor uși dintr-o biserică au fost taxate pentru că, dacă urmau a fi  încastrate în uși, înseamnă că erau “obiecte utilitare”. În cele din urmă, așa cum avea să declare Steichen după proces, “Pasărea însăși a fost cel mai bun martor al său. A fost singurul lucru cu adevărat neprihănit din curtea de judecată. Și strălucea ca un giuvaer.”

Cât despre Brâncuși… 25 de ani mai târziu avea să-i fie contestată din nou calitatea de artist.De această dată în România, propria țară.

 

Sursa: ILM