Ioana D’Arc - fecioara lui Dumnezeu
Grid Modorcea, Dr. în arte
11 Martie 2021
Viziunea cea
mai terifiantă asupra cazului Ioana D’Arc a avut-o Carl Dreyer în filmul pe
care i l-a închinat acestei fecioare a lui Dumnezeu, care a făcut minunea de a
pune capăt Războiului de 100 de ani, de a scăpa Franța de invazia engleză și de
a-l încorona pe Delfin (viitorul regele Carol al VII-lea). Ea a făcut toate
aceste minuni în numele lui Dumnezeu, al semnelor care i s-au arătat, al
vocilor interioare care i-au spus ce să facă. Ori tocmai acest misticism a
făcut să fie adulată de popor. Capii bisericii însă au ars-o pe rug, fiindcă ea
nu recunoștea autoritatea bisericii, dimpotrivă, spunea că prelații îl trădează
pe Dumnezeu. Ea nu concepea nici un intermediar bisericesc, ea vorbea direct cu
Dumnezeu. Și fiindcă spunea că aude voci și și-a tăiat părul, au taxat-o drept
schizofrenică. Datorită acestei atitudini, biserica a judecat-o și a dat
verdictul că este eretică și a ars-o pe rug într-o piață din Rouen, la 30 mai
1431.
În centrul
filmului lui Dreyer se află tocmai această judecată, pe care el o tratează cu
mijloace inchizitoriale. Inchiziția este văzută ca o ghilotină, comparată cu
holocaustul nazist. Chipurile călăilor Ioanei sunt scoase din bolgiile dantești
sau din tabloul „Purtarea crucii” de Bruegel, în care imaginile celor care îl
duc pe Hristos la răstignire, cu crucea pe umeri, arată ca niște monștri umani,
ca fariseii pe care i-a prezentat în toată goliciunea lor și Mel Gibson în „The
Passion of the Christ”. Filmul lui Gibson a fost acuzat de lipsă de măsură
privind violența supliciului, a Golgotei. Dar filmul lui Dreyer asupra
chinurilor Ioanei D’Arc, numit chiar „The Passion of Joan of Arc” (1928), sunt
mult mai violente. Imaginile alb-negru, lipsa de cuvinte (film mut), dau o
expresivitate extraordinară, pe care filmul vorbitor nu o poate da. Nu știm
dacă Gibson a avut ca model filmul lui Dreyer, dar, oricum, aceste două filme
fac parte din aceeași familie.
Într-o
dispută indirectă cu modelul Dreyer s-au antrenat mulți regizori, precum Victor
Fleming, care a realizat și el o Ioana d’Arc în 1948, cu Ingrid Bergman în
rolul Ioanei, nominalizată la Oscar, dar filmul a foat încununat cu trei premii
Oscar, pentru imagine, costume și producție. Dar pe urmele lui Dreyer a fost
mai degrabă Robert Bresson, care a făcut un film în stilul lui Pasolini când a
abordat viața lui Iisus, adică cu actori neprofesioniști. De la filmul lui
Georges Méliès, din 1900, și până azi s-au realizat peste 20 de filme dedicate
acestei eroine a Franței, supranumită „Fecioara din Orleans”, ceea ce dovedește
interesul enorm pentru acest mit al Franței. Nu uit marele eveniment din timpul
Festivalului „George Enescu”, ediția 2019, când s-a prezentat „Oratoriul «
Jeanne d’Arc au bucher »” de Arthur Honegger pe libretul lui Paul Claudel, cu
Orchestra Națională din Lille și cu Marion Cotillard în rolul Ioanei. Un moment
memorabil în istoria festivalului. Acest Oratoriu a constituit și baza unui
film realizat de Roberto Rossellini în 1954. Și-au încercat puterile pe acest
subiect mulți alți regizori faimoși ai cinematografului, ca Otto Preminger,
după piesa lui George Bernard Shaw „Sfânta Ioana”. Cele mai recente producții
sunt două filme ale lui Bruno Dumont. La fel, actrițele care au jucat acest
personaj, și-au făcut gloria cu el, precum Sandrine Bonnaire, într-o versiune a
lui Jacques Rivette.
Dar o cu
totul altă viziune avea să aibă regizorul Luc Besson asupra cazului Ioanei în
filmul pe care i l-a dedicat. Besson este și el un caz în istoria filmului
francez și mondial, filmele sale fiind unicate. Cine poate uita seria „Nikita”,
„Léon, Lucy” și „Al cincilea element” sau fantezistul suprarelaist
„Extraordinarele aventuri ale lui Adèle Blanc-Sec”? Tot ce face este diferit, e
ca o rara avis față de stolul disciplinat al regizorilor lumii. „The Messenger:
The Story of Joan of Arc” este realizat în 1999, la doi ani după „The Fifth
Element”. El o distribuie în rolul Ioanei pe Milla Jovovich, care pe acea vreme
îi era soție, al Delfinului, pe John Malkovich, în Iolanda de Aragon, pe Faye
Dunaway, iar în rolul The Conscience, al Conștiinței Ioanei, care este de fapt
Satana, pe Dustin Hoffman, deci o distribuție deloc franceză. E o co-producție
Columbia Pictures și Gaumont. Și este vorbit în engleză și latină. A avut un
buget imens, de 85 milioane de dolari!
Procesul și
judecata Ioanei aproape că frizează comicul. E un contrast formidabil între
răspunsurile subtile și simple ale Ioanei, și întrebările sofisticate,
dogmatice, ale judecătorilor ei. De fapt, focusul nu este Ioana, ci lupta
dintre francezi și englezi de a avea drepturi asupra Ioanei, de a-și disputa
osândirea ei. Și victoria francezilor apare atunci când episcopul o convinge pe
Ioana să semneze un document. Ea nici nu știe să citească, nici să scrie, dar
semnează cu o cruce. Și abia apoi i se explică:
- Știi ce ai
semnat?
- Nu!, zice
ea.
- Ai semnat
că te dezici de Dumnezeu. Adică ai recunoscut că ești eretică.
Și francezii
o ard pe rug cu mare fast, ca pe o victorie a eliberării de un coșmar.
Dar cine îi
explică Ioanei acest dedesubt, cursa în care a căzut? Însăși Satana. Aici e
noutatea absolută pe care o aduce Luc Besson în acest caz, cel mai vestit din
istorie, crima cea mai ilustră a bisericii, care avea să-și recunoască vina
abia după 500 de ani, când a canonizat-o pe Ioana D’Arc!
Din momentul
când Ioana este făcută prizonier și este trădată de rege, care îi explică
faptul că ea trebuie să iasă din istorie, că rolul ei s-a terminat, și-a făcut
datoria, acum trebuie să intre în scenă diplomația, fiindcă este mult mai
civilizată și mai ales mult mai economică decât calea armelor („de unde ai
acest instinct al violenței?”, o întreabă Carol, când ea îl judecă pentru
trădare), din acest moment, deci, Ioana nu mai aude voci, nu i se mai arată
semne, cum ar fi vântul, florile sau sabia pe care a găsit-o pe câmp, ceea ce
înseamnă că și Dumnezeu a părăsit-o, dovadă că apare în celula ei marele
inchizitor, cum ar spune Dostoievski, adevăratul judecător,
Conștiința
aka Satana (jucat extraordinar de Dustin Hoffman), care o ia la bani mărunți pe
Ioana și o judecă aspru, nemilos, cu argumnetele de azi ale regizorului Luc
Besson (și scenaristul filmului). Este demolat pas cu pas tot misticismul care
o ține pe Ioana legată de istorie. Și Milla Jovovich interpretează genial
declinul ei în lupta cu conștiința. Zbaterile ei interioare se află pe chip,
prin rănile de pe față, prin gura ei mereu deschisă ca un strigăt spre cer,
partitura ei este cumplită, de la planul mistic, al pașilor alături de
Dumnezeu, la planul disperării, al neputinței de a înțelege de ce este
părăsită, așa cum nu a înțeles nici Iisus pe cruce, când a strigat: „Elie,
Elie, lama sabahtani?”
Sigur,
logica de fier a Ioanei este bătută de o logică superioară, a timpului, a
perspectivei istorice. Ba chiar și de nemilosul ateism al comandantului englez,
care îi spune că el nu crede nici în Dumnezeu, nici în Satana, fiindcă nu vrea
să-și facă iluzii, adică să aibă deziluzii.
Besson
demitizează legenda, rațiunea învinge misticismul, da, dar realitatea rămâne.
Ioana a existat. Așa cum a existat și Iisus. Până la un punct, paralela este
valabilă, atunci când vorbim de mit și realitate. Ioana a făcut toate acele
fapte istorice pe care le prezintă și legenda, ea a fost arsă pe rug și a fost
canonizată peste 500 de ani. Satana dovedește că faptele Ioanei nu se datorează
nici unei forțe supreme, nici unor voci interioare, nici unor semne mistice,
acele semne sunt simple întâmplări, ca în ipotezele pe care i le prezintă, ea a
făcut toate acele fapte în numele ei, ca om, ca un om crud, care a ucis și
oameni în luptă, ca o dorință de
răzbunare pentru că englezii i-au violat și ucis sora, pe Catherine, așa cum
recunoaște chiar ea atunci când i se spovedește Satanei, căci nici un preot,
nici episcopul nu vor să o spovedească. Satana apare cu o glugă de călugăr,
deci el face parte din tagma bisericească.
E cumplit ce
se întâmplă. Pe de o parte, englezii și francezii își bat joc de Ioana, o
sfârtecă pe dinafară, îi smulg și hainele de pe ea și o îmbracă în haine
bărbătești, ca să arate nesupunerea față de judecători, iar pe de altă parte,
în celulă, îi este judecat interiorul, sufletul. Nici sufletul nu și-l poate
salva. Și arde, e mistuită de flăcări, dispare ca un fum.
Cazul Ioanei
d’Arc ne demonstrează că eroii nu pot fi demitizați, că popoarele au nevoie de
ei. Ioana d’Arc a hrănit întotdeauna naționalismul francez, a fost un simbol
patriotic, mai ales în sec. al XIX-lea. Cercetările moderne arată că ea n-ar fi
participat la lupte, dar legenda învinge știința și istoria. Oamenii au nevoie
de mituri. Ioana D’Arc este unul dintre miturile nemuritoare ale lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu