sâmbătă, 6 martie 2021

IOAN MICLĂU-GEPIANU: ION CREANGĂ ȘI UMORUL HUMULEȘTEAN

 



 

Motto:

Iubite cetitoriu,

Multe prostii ăi fi cetit de când ești.

Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vede că

nu-ți vine la socoteală, ie pana în mână și dă și

tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am

priceput și atâta am scris.

   Ion Creangă – Povești, Amintiri, Povestiri

 

 


IOAN MICLĂU-GEPIANU: ION CREANGĂ ȘI UMORUL HUMULEȘTEAN

 

”...M-am tot gândit și eu despre acest titlu dat acestei scrieri fiindcă pare într-un fel prea mult promițător, ceea ce de fapt s-ar și aștepta dragul meu cititor, însă trebuie să recunosc de la bun început căci imboldul meu vine doar de la câteva observații ce m-au atras din umorul humuleșteanului Ion Creangă. Desigur prea bine cunoscut povestitor în literatura românească, deci, cu ce ași putea eu veni acum nou, și a tot bate apa în piuă, vorba noastră din bătrâni.

    Dar, totuși ași avea ceva nou, nouă fiind și idea ce mi-a răsărit și mie prin minte, citind din poveștile și povestirile marelui humuleștean cu obârșie tot de ardelean.

      Așadar, știm că Mihai Eminescu era un bun prieten dar și admirator al povestirilor sale, al snoavelor și amintirilor sale nu lipsite însă de acea pătrunzătoare înțelepciune ce scânteie prin  talentul deosebit cel caracteriza pe autor. Apoi graiul colorat al oamenilor simpli din popor îl observăm peste tot.  Însăși Eminescu fiind om al pământului bucovinean moldovenesc, avea sufletul legat de toate cele ce Creangă povestea cu atâta măiestrie.

     Eminescu se veselea, fapt ce la și determinat să-l prezinte pe Ion Creangă,

Socieetății ”Junimea” din Iași, unde humuleșteanul deveni repede un foarte bine primit, tocmai prin umorul povestirilor sale. Însăși Eminescu spunea plin de admirație, cât de deosebit om este acest Creangă. Deci, din acestea toate, chiar Mihai Eminescu Inspector Școlar fiind la acea vreme, poet și scriitor totodată, trebuia să fi primit o oarecare influiență din cele ale umorului și folclorului humuleștenilor.

    Este  aci o logică pe care mă și bazez în această scriere!

   Și să mă țin și eu de calea începută, recunosc sfatul lui Nichita Stănescu despre  opera lui Ion Creangă, ce se cere singură a fi mereu recitită. Așa luai eu din raftul bibliotecii mele cartea -Pagini Alese- a autorului humuleștean. Fiind eu un octogenar de vârstă, încep să-mi placă iar poveștile, mai ales că are omul ajuns bătrân, deseori două calificative cam ciudate: - ori fi deosebit de înțelepti, ori a fi lovit cu leouca-, un fel de  sminteală la cap.

     Cât despre mine nu prea ma-și lipi nici de una nici de alta. Doar că am și eu o stare a mea prin care îmi mai relaxes spiritul, ba uneori revăd poveștile și eroii lor, fie cât de antice, a fi parcă identice zilei mele prezente. Amu o fi aci ceva sminteală poate, dar este un adevăr care seamănă cu sunetul unui diapazon muzical, adică a aduce reflectare în gândirea multor oameni atrași de miracolul timpului purtător al istoriei omenești veșnic curgătoare.

  Iată-i dar, Ion Creangă scufundat în umorul humuleștenilor vremii sale, iar Eminescu ascultându-i povestirile sale pline de haz și desigur specifice copilăriei, dar și foarte specifice pentru  umoristul sensibil de a îmbrăca realitatea zilei sale în această haină comică și satirică a umorului, fapt ce îl înveselea mult pe poetul bucovinean după cum se știe.

   La un moment dat Creangă ni-l arată pe Moș Nichifor Coțcariu necăjit, cu o roată sărită de la căruța sa în drum spre Piatra. Vine un alt drumeț, care privindu-l îi zice într-un fel cam râzător: ”Așa-i că ți s-a rupt drumul la mijlocul căruței!”

Supărat cum era Moș Nichifor Coțcariul îl cheamă să-i ajute, dar acesta își vede de drumul său.

   Aci m-am oprit din citit, venindu-mi din conștient ori subconștient o intuiție ce mă împinse spre o mare întrebare:  Această nostimă adresare  pusă de Creangă pe limba trecătorului din poveste, poate fi socotită a fi zisă de un nebun? Ori sub acest umor plăcut cules din folclorul humuleștean să ne conducă la această nesocotită afirmare?

Nu, nici vorbă!  Așa în acest moment a hotărâri mele de ascrie aceste rânduri, mi-a venit în minte un vers al lui Eminescu, care-mi întărea o credință, desigur personală credința dar de care mă bucura-i: Iată memorabilul vers:

                                        ”Merg pe gard de drum mă țiu”

sau ”Nici un latră nu mă câine”. Aici Eminescu nu era nici bolnav și nici nebun, ci era imaginația lui venită din dragul de snoavele și umorul humuleșteanului

Ion Creangă. Creadă oricine ce vrea, dar eu rămân la credința mea, mai ales că avea genialul Mihai Eminescu la vremile sale opresiunile geloziilor veșnic ieșite din răutățile omenești! În general asupra oamenilor superiori care spun Adevărul!

     Doar din aceleași pământuri au crescut și s-au hrănit M. Eminescu și I.Creangă, au îmbrățișat Vatra, Limba și Istoria întregii Românii, vatră care ființează prin vremi, prin duh de artă a românilor  până în zilele noastre, și va ființa cât timpul și istoria vor exista.

   3/7/2021

   I.M.Gepianu








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu