Motto:
”...Cartea este viața unui om,
iar omul este o carte în continuă scriere”.
(i.m.gepianu)
Misiunea
Poeziei este infinită!
(Cuvinte ale
unor scriitori de seamă)
”...Poezia
a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășitorul libertății cu care ea
este așa de strâns rudită”, ne dezvăluia Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse
vieții.
”...Poezia
să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul
soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”- ne asigura N.Iorga la vremea sa.
În cuvinte potrivite și înțelepte a mai
creonat și Tudor Arghezi rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în
sufletul adolescentului, al omului matur și a bătrânilor, peste durere,
dezamăgire și suferință. Poezia e însăși viața”.
Iar legea fundamentală a poeziei și despre
poezie ne-a precizat-o pentru totdeauna, poetul de geniu dar și poetul
suferinței lui Hristos,
Mihai Eminescu:
”E
ușor a scrie versuri,
Când
nimic nu ai a spune,
Înșirând
cuvinte goale,
Ce
din coadă au să sune”.
E ușor, așadar, a scrie versuri, când toți
te mângâie, când, asemenea berbecuțului
scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de sânzâiene. Nu-i
prea ușor însă când vrei să fii poetul adevărului. Când ”viclenia, lingușirea,
binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții, în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate
aceste daruri care scot din întuneric și asigură succesul atâtor
mediocrtități”- ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului poeziei
românești. Adevărul va da însă celui ce se vrea poet o cruce însângerată.
Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care
o port prin lume, și pentru că o simțeam alături întotdeauna la piept, azi o
găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și
Divinului ceresc.
Conștiința
mea îmi spune că poetul adevărat este al Neamului său și al omenirii chiar, și
nici decum al unei grupări restrânse sau unui partid între altele, care cu toate
în istorie, răsar și apun precum stelele de pe cerul noros.. Fiecare avem o cruce.
Eu lupt să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, cu
iubire de oamenii din jur, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o
niciodată lingușind-o pentru glorii deșarte. La o întrebare cine m-a făcut pe
mine poet, răspund simplu: Dumnezeu și
Eminescu, și cum spunea un Fiu-Cetățean de Onoare al comunei Gepiu, Pr.
Gheorghe Nemeș: Ionică, pe tine te-a făcut poet pădurea satului nostru natal”.
Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le
socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă
credință.
Iubitului
cititor doritor să pătrundă cât de cât taina poeziei, îi recomand să observe
doar sinceritatea versului pentru receptarea adevărului rostit de un poet, pentru
că poezia nu poate transmite minciuni. Fiindcă dacă se intră într-un labirint
al falsificărilor de adevăr, va fi foarte greu să ne orientăm a găsi calea ieșirii
spre adevăr, spre calea ce duce la organizarea unei vieți umane, de fericire și
iubire între oameni, intre Neamurile trăitoare pe această Stea-Pământul.
Poezia adevărată, curată și frumoasă este o
muzică a sufletului, ritmul și rima o face precum o sculptură vie, care are
glas și inimă!
Să învățăm generațiile tinere să scrie și să iubească Poezia românească, să citească cât mai multe cărți. Cartea are valoarea ei de neprețuit. Să nu se lase creierul și gândirea să se lenevească, să recităm versuri, să memorăm și tabla înmulțirii pe care să o înțeleagă copiii, fiindcă a lua orice răspuns din telefon mobil și internet, micșorează activitatea naturală a ființei umane. Și pentru că acel motto așezat de mine mai sus, se referă la valoarea cărții, desigur mă refer și la biblioteca privată a familiei mele botezată de mine cu numele Luceafărului Mihai Eminescu, o gândeam o împlinire faptică înspre poezie și literatură română, aici am crescut eu, aceasta va avea trăinicie, viitor, fiind ca o ființă în Limbă Românească. Mulți cititori au trecut pe la bibliotecă, azi mai puțini, cum zic, fiindcă tehnologiile noi le dă orice răspuns, și rapid. Multe dăruiri de cărți a primit această bibliotecă din partea românilor, românilor-australieni și nu numai. Și e știut din tradiția noastră creștină că darurile nu se vând pe bani, deci nici eu nu gândesc a o vinde, ci după vorba veche – ce e din dar, dar se face - și cum noi nu știm ceasul trecerii acelei linii de aur, la viața de dincolo, iar eu nu departe de pragul celor 80 de ani, voi respecta tradiția dăruirii, astfel asemenea unor flori vii, probabil cărțile bibliotecii vor supraviețui precum într-un altar de biserică în casele familiilor de români-australieni prin Dăruire.
Ioan Miclău-Gepianu
*
Un vers a lui Eminescu
”...Un vers a lui Eminescu mi-a pătruns în
ființa mea de copil. Acum pășesc în pragul celor 81 ani, și încă îmi amintesc
cu emoție sentimentul pe care l-am încercat atunci.
Cite-am
din poeziile lui Mihai Eminescu, de data asta poezia, ”Pe aceeași ulicioară”.
Și
acum să o iau în ordine. Profesorul meu de Limba Română, dl. Parghel
Constantin, Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea
Drepților, avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei,
să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care
le citeam în timpul liber. Domnia sa la întrarea în clasă, primul lucru pe care
îl făcea era să ne explice deci sensul etimologic a fiecărui cuvânt notat de
elevi cu creta pe tablă.
Eu am notat într-o zi cuvântul ”zaplaz”.
Domnul Profesor după ce privi la tablă zise zâmbind: ”Cine a scris acest cuvânt
cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, ”Pe aceeași ulicioară”. Eu am rămas
fascinat, uluit, cum poate profesorul nostru după un simplu cuvânt să
recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am
recunoscut că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și
început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: ”Pe aceeași ulicioară /
Bate luna în ferești / Numai tu de după gratii / Veșnic nu te mai ivești / Și
aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz / Numai zilele trecute / Nu le faci să fie az /(...).
Mi-amintesc
cum Domnul Profesor răspunse doar atât: ”Frumos”. Apoi explicația; zaplaz – gard.
Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mie însă mi-a rămas în minte pe veci
plăcutul vers eminescian, ”Și aceiași pomi în floare / Crengi întind
peste zaplaz /, doar mai târziu am simțit eu frumusețea artistică ieșită
din acest vers atât de simplu dar atât de real. A fost o mare scântee
pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu
acea navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam,
nu mi le puteam explica; dar baza trainică a imaginației mele prinse o
embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o
simplitate anume prin care izvora valoarea reală a versului meu autentic.
Așa încerc eu a crede a fi ajuns la
poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”. Și, de atunci, o viață
întreagă alergai după muza mea și prin lume!
Dar, de sfântul pământ al Ardealului, cum
îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat, și in aceeași măsură deci de
acea perlă geografică naturală Crișana, de acel oraș istoric Oradea unde mi
s-au născut copiii și am avut căsuța noastră de pe Aleea Călinului.
Cu drag și mereu ales respect
poeziei românești.
Ioan Miclău-Gepianu
5/10/2021
RESTITUIRE:
MI-I DOR
(Parodie în ”grai bănățean”,
după Ioan Miclău-Gepianu
Cringila/Australia)
Ionel Iacob
Bencei
~*~
Mi-i dor de satul meu cu prau
Și de bagrini
ascunși în floare;
Ciar și dă
puncea a dă brad
Încovoiată supt
pișoare.
Mi-e dor dă
paorii sfătoș
Și dă givanu
lor frumos,
Ca dă copiii
sănătoș
Cu râsu lor al
zgomotos;
Și dă săceni
mergând la coasă,
Și dă muieri cu
poale-n brâu
Când bat pogan
cu maiu ca să
Își spele țoale
la părău;
Și dă bătrâni,
dă cineri care
Să duc la
Sfânta Liturghie.
Duminica și-n
sărbătoare
Punându-și flor
la pălărie,
Să duc la joc,
că le mai cântă
Tăt moș Adam cu
lauta lui
Și pân la urmă
să-nfierbăr
Tătă suflarea
satului.
Mi-i dor de
toți și dor de tot,
Mi-i dor de
satul meu al drag,
Și îi iubesc,
da-nu se poace
Ca să îi mut la
mine-n prag.
O să rămână
multă vreme
Ca o icoană, cu
puceri,
Pân-o să vină,
să mă ceme
Măritu Domn la
El în șeri.
~*~
Cele 10 porunci
ale poporului roman - 1930
Cele 10 porunci ale poporului Român dintr-un ziar din 5 Octombrie 1930...
"1. Daţi copiilor voştri nume românesc!
2. Păstraţi-vă graiui, portul şi obiceiurile cele vechi româneşti, pentru că acestea sunt temeliile întregii naţii româneşti.
3. Limba românească este o moştenire din bătrâni şi totodată o avere care nu trebuie să se piardă niciodată.
4. Adunaţi toate scrierile precum şi toate poeziile, cântecele, chiuiturile, basmele şi proverbele româneşti, ca nu cumva să se piardă, daţi-Ie de Ia gură la gură ca să le ştie fiecare.
5. Păstraţi-vă legea ortodoxă, bisericile precum şi toate lucrurile din vechime.
6. Nu uitaţi la orice pas sau lucrare, că sunteţi Români. Cumpăraţi tot ce vă trebuie numai de la Români.
7. Fiţi mândri dacă sunteţi în stare de a învăţa pe alţii a vorbi limba cea frumoasă românească.
8 Fiţi mândri de poporul românesc, pentru că el este unicul care a luptat cu toate liftele păgâne pentru a păstra graiul românesc moştenit din vechime.
9. Ajutoraţi totul ce simte adevărat româneşte.
10 Ca buni români nu uitaţi niciodată de Dumnezeu, pentru că numai prin credinţa Iui s-a păstrat binele întregii Românii Mari de azi."
Cele 10 porunci au fost primite de la ADRIAN MUNTEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu