Prețul Lacrimii
~*~
Iată un Erou care s-a bătut viața
toată,
și nu s-a bătut niciodată.
Nici pentru pământul lui, nici pentru
casa lui, nici pentru onorurile lui câștigate.
Nici pentru hainele lui cele purtate,
nici pentru bogățiile adunate.
Nici pentru toate câte sunt și și-au
fost și vor fi - încuiate.
Iată un Erou care a-nvățat de mic să
se-nalțe.
Și strălucea între înălțătorii lumii
cei mai de seamă.
Care se minunau de-așa pasăre.
Cum poate ea, din ce sămânță de
seamă,
să adune atât? Și să le-ntoarcă din
vorbitoarea ei pană?
Atât de urmărit de atâta de mic?
De invidia, și ura, și teama, și
lăcomia umană?
Că ar putea locul oricărui Prea Mărit
cățărător,
peste umerii altora, să îi ia
Olimpului, laurii? Și ofrandele?
În tot ceea ce poate oferi Pământul,
și Universul acesta, și Timpul, ca putere și slavă?
Iată un Erou care s-a bătut infinit.
Și nu a rănit, n-a ucis, n-a zdrobit,
torturat, judecat, și închis – pe nimeni, vreodată.
A avut doar cuvântul, ca armă.
Răbdarea, ca blid.
Ca ciubote, tălpile goale.
Perna lui au fost pietrele.
Patul, sub arșiță, ger, și sub vânt.
Scaunul lui, pasul peste pământ,
peste mare, în aer.
Limba lui, limba tuturor celor ce
sunt.
Trupul lui, dat tuturor de pomană.
Sufletul lui, pe roata horelor
tuturor sufletelor oamenilor frânt.
Și cea mai mare recunoștință și
neîndoială de seamă.
În tatăl pe care necunoscându-l, l-a
cunoscut.
Era un copil înțelept și bun, urmărit
de rău și turbare, și singur, de atâta istorie umană.
Încât merita și un tată. Și o mamă.
Și atunci, l-a luat copil de trupă,
într-un război văzut, nevăzut – o mare armată.
Și l-a purtat, alături, să-l ferească
și crească. De toată urgia naturii, și cea omenească.
Ca să-și facă – cum poate – din
luptele – toată - purtate – regatul – Împărăției fără de capăt.
De care să nu-și bată joc – unul și
altul. Atâți eroi fără prihană și pată. Și armură neîngenuncheată. Care
zdrobesc limbile, pământurile, copilăriile, și sufletele altora. Din același arbore de cugetare și
cunoștință umană.
Și mai era în El, Prea Înaltul.
Șoptitul. Suflatul. Adierea mângâierilor tuturor bucuriilor. Și neîmplinirlor.
Pentru care se cădea să fie chiar el, vinovatul.
Nici nu-i de mirare, că El a rămas în
cele din urmă, tot singur.
Părăsit de toate armatele lumii.
Și de toți copiii lui, de aproape.
Nu-i de mirare, că lumea a ales tot
timpul, alți eroi. Ca să bată. Să se bată.
Pentru viața lor, minunată.
Nu-i de mirare că el a rămas – și în
oglinda apelor.
Lumii toate.
Și în oglinda cea mai înaltă.
Nu-i de mirare că el a rămas și în
oglinda copilăriei. Alături de mamă.
Nu-i de mirare că lumea se rătăcește
și pierde. Și revine, câteodată, la matcă.
Ca ieșită dintr-o furtună.
Din care, ce mai adună?
Sufletul. Sufletele lor.
Împăcate.
Nu-i de mirare că am avut și noi,
eroii noștri.
Care n-au avut încotro.
Ca să se apere.
Și au ridicat chiar și sabia.
Chiar și limba. Și oasele.
Chiar și umbra. Ca să învie Zidirii,
Ziditei, foloasele.
Voievozi, bărbați, și martiri.
Au atâtor și-atâtor, și acestei
iubiri.
De a nu muri vreodată.
De a nu scrie ultimul vers,
niciodată.
Scrie-l, tu, Doamne, cu pana ta
minunată.
Căci numai Tu știi, ce se cuvine,
fiecărui ,
ca plată.
*
28 mai 2020
~*~
Cu deosebit respect,
Jianu Liviu.Florian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu