Alteța Sa regală – CALUL
(partea I-a)
„Dintre toate
animalele patrupede create,
CALUL
este cea mai aristocrată ființă!”
(VALAHIEL Monahul)
Doamne,
cât de minunat este zborul în lupta pentru Neam al Calului nostru carpatin!
Calul
pare să fi atins măreția Cavalerului Trac, vitejia
Eroului valah, jertfa Martirului carpatin, suișul înaripat al zeului Mithra și urcușul serafic cu caleașca
la Cer a Sfântului Ilie Tesviteanul!
În istoria
omenirii soarta Calului e intrinsec
legată de destinul Omului, respectiv al Călărețului: fie țăran, ostaș, amazoană,
rege, nobil, împărat, cavaler, general, haiduc ori sfânt.
Calul
a fost hărăzit de Dumnezeu, Omului creat, pentru diversitatea vieții, armonie,
familie, carieră militară, eclesială, princiară, monarhică, martiriu, urcuș
mistic, serafic, prin inteligență, fidelitate, curaj, rezistență, eleganță,
apărare, ajutorul de toate zilele, basm, baladă, folclor etc.
Calul
a fost partenerul de muncă, camaradul de luptă, de retragere, de biruință,
prietenul de ceremonial, de nuntă, de încoronare, de înmormântare, de
reprezentare iconografică.
Prima mare, regală cucerire a Omului în
istorie a fost îmblânzirea mândrului și nobilului armăsar, stabilindu-se o legătură de filiație Cal – călăreț, de care se va lega soarta și destinul lor
în vâltoarea vieții, a luptelor și în gloria biruințelor. Calul și călărețul
trebuie să aibe multe virtuți în comun: agerime, instinct, curaj, risc, intuiție,
putere, însuflețire, stăpânire de sine, asumarea riscului, neîngenunchere în
fața primejdiei, strălucire, măreție pe calea triumfală etc.
Deseori, în lupte, prigoane, Calul i-a
salvat viață stăpânului, contribuind la birunța încercărilor.
Alteța
Sa regală–Calul e nobila făptură ce renunță la sine și se jertfește pentru
stăpânul său!
Calitățile
cele mai dezvoltate ale Calului au fost instinctul și fidelitatea față de
stăpân. În antichitate Calul alb a
fost atributul profetului pelasg Apollo.
Mitologia ni-l înfățișează pe zeul Mithra
urcând la cer în carul soarelui, precum profetul Ilie, al aceleiași seminții
pelasge care s-a înalțat la ceruri într-un car de foc tras de bidivii săi cu
aripile ca văpaia. (4 Regi, 23,11)
În curgerea istoriei ne întâlnim și cu Steaua
INOROGULUI – Licorna albă, ca simbol
al fastului, al purității și al puterii. În China antică, Inorogul era emblema regală, imperială, simbolizând virtuțiile
monarhice. Prin cornul său din mijlocul frunții, simbolizează, „ săgeată spirituală, rază solară, sabia lui Dumnezeu... În iconografia
creștină, o reprezintă pe Fecioara Maria
adumbrită de Duhul Sfânt... În evul mediu devenise simbolul încarnării Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecoarei Maria.”
(Bertrand d’Astorg, Le Mythe de
la dame a la licorne, Paris, 1963)
Alteța
Sa-Calul alb, fiind imaginea frumuseții desăvârșite este simbolul măreției
patrupede!
Calul
alb, în general, aparține Cavalerului, Eroului, Cuceritorului, precum și la
alegerea de papă, care acorda privilegiu unui prinț sau unui monarh de a-i ține
calul de frâu, în veșminte pontificale, plimbat prin Cetatea eternă, sub aclamațiile unei mulțimi pestrițe
și derutate.
Calul alb este un cal de ceremonie folosit de un prinț la
încoronarea ca rege sau de un rege la încoronarea ca împărat ori de un Sfânt
când primește Coroana veșniciei de la Împăratul Hristos, precum Marele Mucenic dac
Gheorghe – purtătorul de biruință și
alți Sfinți.
Calul
alb este în mod expres călărit de Cel
numit Credincios și Adevărat, respectiv de Împăratul HRISTOS, însoțit de îngerii
Săi, călări pe cai albi, în viziunea getului Apostol Ioan. „Și am văzut cerul deschis și iată un Cal alb, și Cel ce ședea pe
el se numește Credincios și Adevărat și judecă și războiește întru
dreptate. Iar ochii Lui sunt ca para focului și pe capul Lui sunt cununi multe
și are nume scris pe care nimeni nu-l înțelege, decât numai EL. Și este
îmbrăcat în veșmânt stropit cu sânge și numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. Și oștile din
cer veneau după EL, călare pe cai albi, purtând veșminte de vison alb, curat...
Și pe haina Lui verde și pe coapsa Lui are nume scris: ÎMPĂRATUL Împăraților și DOMNUL Domnilor.” (Apocalipsa 19, 11-16)
La Întrarea
triumfală în Ierusalim, Mântuitorul Iisus
Hristos călărea un asin alb,
neprihănit, în semn de smerenie. La a Doua
Venire, Mântuitorul Hristos pogoară
pe un cal alb, ca autoritate imperială, absolută. În Catedrala Auxerre, o frescă tăiată de o cruce
ortodoxă Îl înfățișează, în mijloc,
pe Hristos călare pe un cal alb. EL ține în mâna dreaptă un sceptru
regal verde, semnificând puterea imperială asupra neamurilor. În cele patru
colțuri, Îl însoțesc îngeri, cu
aripile întinse și călări pe cai albi. Un
cal alb purtând o aureolă cu cruce înlocuiește Mielul la altarul subteran
al Bisericii Notre-Dame din Montmorillon.
Calul
constituie unul din arhetipurile fundamentale pe care omenirea și le-a înscris
în memoria ei universală. „Caii nu se
războiesc cu alte animale, nu se luptă între ei pentru hrană, trăiesc în
pace... Mare la trup, calul este dintre toate animalele cel mai bine făcut și cel mai elegant... Înălțându-și capul, calul
pare că vrea să se ridice deasupra stării sale de patruped; din această nobilă
atitudine, el îl privește pe om drept în față, ochii îi sunt vioi și bine
deschiși, urechile bine făcute și de mărime potrivită. Coama i se potrivește de
minune, îi împodobește gâtul și îi dă o înfățișare puternică și mândră; coada,
atârnând stufoasă, îi acoperă și îi termină trupul într-un mod foarte plăcut
privirii.” (Buffon, Pagini din
„Istoria Naturală”, Ed. Ion Creangă, p.15)
Instituția cavaleriei nu este o
inițiere cavalerească a Occidentului medieval, cum greșit s-a înțeles ori încă se
mai crede, ci a aparținut prin excelență Arhanghelului
Mihail – Voievodul Oștirilor Cerești, care a predat-o Traciei Mari, sub ipostaza
CAVALERULUI TRAC, aristocratul cel
mai nobil întru virtuțile cardinale, superior spiritual oricărui prinț ori
monarh.
Arhanghelul
Mihail e prin excelență protectorul adevăraților CAVALERI, dar și al
luptătorilor. Idealul cavaleresc este nedespărțit de o anume fervoare
religioasă, eroico-mistico-hristică. „Actul
de bravură al arhanghelului Mihail, scrie Hulzinga, a fost cea dintâi ispravă și
izbândă în lupta de cavaleri, făptuită vreodată; de acolo a purces taina cavaleriei.” (HUID, 78)
Bătrânul rege Merdran, îl aseamăna prin neprihănire pe
Cavaler cu măreția princiară a florilor de Crin, de Trandafir și de Duh Sfânt.
„Ești
crinul neprihănirii, trandafirul dreptății, floarea virtuții cea ca para
focului, întrucât flacăra Sfântului Duh arde în tine cu mare tărie.” (BEGG,
227)
Cavalerul
trac a fost arhetipul ales de prințul trac Gheorghe, sfântul mare mucenic
biruitor!
Cavalerismul
trac presupunea o eleganță aristocrată, o
autoritate regală și o dăruire serafică față de Dumnezeu, de Patrie și de Străbuni.
El aparținea unei vechi caste militaro-mistico-spirituale, a cărui deviză
cobora din prima lege a firii hărăzită de Atotcreatorul, primului mare neam
ales, al varainilor, ramaiașilor, militilor, hiperboreilor, pelasgilor,
geto-dacilor, care grăia: „Varain, să nu ucizi! Să învingi prin forța
spiritului tău!”
În curbura dintre Moldova de Sud și Muntenia
de Nord, afirmă Pavel Coruț, „a fost Țara
Varankilor sau Varainilor. Către
nord-vest, în munți, se întidea Țara Luanei (Vrancea de azi), iar din Bucovina până la curbura Carpaților,
se întindea Țara Ramaiașilor.”(Pavel Coruț, Lumina Geto – Daciei, Ed. Miracol, București-1994, p. 14)
Varainii, ramaiașii, hiperboreii, pelasgii,
traco-geto-dacii au fost aprigi și destoinici călăreți, dar Sciții s-au situat deasupra tuturor, ca
cei mai iuți, cei mai temuți și cei mai iscusiți luptători din întreaga
Cavalerie tracă, a lumii. Lor le-a urmat ramura babilonienilor, care foloseau
calul în scopuri războinice, „întâi
pentru tracțiune, apoi pentru călărie.”(Sir W. Ridgeway,Origin and Influence of the Toughbred Horse,
Cambridge,1905)
Cea mai înfloritoare apocă a Calului în istorie a început în Tracia
Mare. Bidivii traci ating apogeul în Dinastia carpatină a geto-dacilor. Considerat
a fi patrupedul favorit al Castelor și al zeilor/ profeți este recunoscut
pentru inteligența și frumusețea lui. El are personalitate și asemeni omului geto-dac
iubește libertatea. De aceea trebuie cucerit de fiecare dată.
Calul
aparține laturii eroice a vieții pământene, astfel că Omul și l-a făcut
prieten, camarad, devenind la rândul său CAVALER,
în jurul cărora s-au țesut mulțime de legende. Mitologia greacă îi atribuie
origine divină. „El s-a născut din unirea
a două mari divinități: Poseidon și Demeter. Primul cal se cheamă Arion; un
mare muzician îi va purta mai târziu numele... Confratele Pegas, născut din
capul Meduzei, s-a aliat cu muzele pentru a-i duce pe poeți spre înălțimile
imaginației, iar în teogonia lui Hesiod, el este cel ce îi aduce lui Zeus
fulgerul și trăznetul.” (P. Decharme, Mythologie
de la Grece antique, Paris, 1884, p. 327)
Ulterior pentru clasele privilegiate, Calul
de rasă, semn al bogăției a devenit apanajul nobleței. Caii carpatini – bidivii
iuți ca fulgerul făceau parte din marea familie a războiniilor și eroilor geto-daci,
care deseori i-au purtat spre biruință, continuitate, neatârnare și dăinuire. Richard
Lewinsohn, afirma fără exagerare: „Calul
a fost cauza căderii Imperiului roman de Apus...În lunga listă a marilor
conducători militari romani, se găsește un singur general de cavalerie
veritabil: Marc Antoniu.” (Richard
Lewinsohn, O istorie a animalelor,
Ed. Meridiane, p. 166)
Marele șef mongol Genghis Han a creat instituția
Yam, un serviciu poștal călare, „pentru a menține suveranitatea în domeniile
cucerite. Marco Polo, pretinde că acel serviciu era asigurat de trei sute de
mii de cai...” (Harold Lamb, Genghis
Han, Philadelphia, 1944, pp. 162-170)
Inițierea cavalerească a Apusului medieval prezintă
și ea analogii cu întreaga simbolistică a Calului
– Alteța Sa regală, care însoțește căutarea spirituală. Cavalerul dăinuie strălucitor
în literatura evului mediu, dar și în cea modernă. Chiar în afara istoriei
sale, ideea de Cavaler e un tip superior
de umanitate, de spiritualitate, chiar un element al culturii universale.
Inițierea cavalerească presupunea idealul cavaleresc, rezumat prin
lealitatea totală față de o credință, de un monarh sau de femeia adorată. „Cezar este cel care a desemnat prin
termenul de cavaleri – equltes,
întreaga clasă a războinicilor celți, opunându-i clasei sacerdotale-druides.” (Jean Chevalier/ Alain
Gheerbrant, Dicționar de Simboluri, vol.
1, A-D, Artemis-1994)
„Cavaleria
imprimă un stil războiului, la fel și dragostei și morții. Dragostea este
trăită ca o luptă și războiul ca o dragoste. Cavalerul se sacrifică și pentru
una și pentru alta, până la moarte. El luptă împotriva tuturor forțelor răului,
inclusiv a instituțiilor societății atunci când ele violează exigențele sale
interioare.” (ibid., p. 263)
În vremea Cruciadelor creștine, în deșertul
arid, caii mari ai europenilor apuseni au fost o adevărată povară pentru
cruciați. Au pierit în masă și unii și alții, spre satisfacția arabilor.
Pentru turniruri, adesea în onoarea
doamnelor aristocrate, au fost folosiți de asemenea cai masivi. Deși
întrecerile erau sângeroase, maniera luptei era cavalerească. Învingătorul,
primea calul, armura și răscumpărarea adversarului. Geoffroi de Preuilly, un cavaler francez din Touraine, a instituit
o Chartă a turnirurilor în veacul al XI-lea, pentru întreaga Europă feudală...
Pentru un astfel de turnir Henric al
II-lea, regele Franței a plătit cu viața în anul 1559. (A. Schultze, Das hofische Leben zur Zeit der Minnesanger,
Leipzig, 1889, vol. II, pp. 106)
Legendele trace vorbesc despre faimoșii
Cavaleri și Caii lor celebri, că aveau o frumusețe, o inteligență și o eleganță
asemănător de fascinantă și de izbitoare!
Între
ramurile călăreților s-a numărat și hoarda hunilor, descrisă de celebrul trac
din Antiohia, Ammianus Marcellinus: „hunii și caii lor erau de o urâțenie
respingătoare. Aveau corpuri diforme; se hrăneau cu rădăcini sălbatice; erau
țintuiți pe caii lor; puneau carnea crudă sub șa pentru a o încălzi puțin
călărind, fiindcă nu o frigeau niciodată... Caii erau osoși, păroși, cu corpul
lung și scund, cu trenul posterior jos, capul mic, picioarele scurte și
puternice... Din laptele iepelor hunii produceau kumys, o băutură fermentată și hrănitoare.” (Ammianus
Marcellinus, Historia Romana, XXXI)
Eseul este închinat în mod expres tuturor CAVALERILOR României Tainice, de
pretutindeni, iubitori de frumusețe și eleganță privind natura Alteței Sale regale - CALUL!
1 IANUARIE
2024 + Punerea numelui Domnului; Sf.
Ier. Vasile cel Mare
Gheorghe Constantin Nistoroiu
– Cavaler de Clio
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu