Eliberarea
Transnistriei și Odesei (1)
Prof.
dr. Mircea Druc, ex Prim-ministru
10
Ianuarie 2024
Mai întâi, o precizare de ordin terminologic. Actualmente,
multă lume folosește noțiuni improprii
cu referire la cinci raioane de est ale fostei R.S.S.M.. Fâșia de pământ
din stânga Nistrului, denumită în rusă Pridnestrovie și în română Transnistria,
nu e decât o confuzie. Republica
moldovenească, proclamată la Tiraspol
în septembrie 1990 de către
„directorii roșii” și susținută de neo imperialiștii liberali-democrați din
Rusia, reprezintă doar o frântură din Transnistria. Această denumire istorică
a însemnat un teritoriu
între râurile Nistru și Bug, de la litoralul Mării Negre
până la apa râului Rov, dincolo de Jmerinka. O entitate
delimitată provizoriu prin acordul româno-german, încheiat la Tighina,
la 30 august 1941. Un acord ambiguu, ca o soluție ad hoc. României îi
revenea responsabilitatea pentru administrarea, valorificarea economică și
siguranța așa numitei Transnistrii. După
încheierea ostilităților, Germania urma să decidă asupra teritoriilor ocupate.
Deși în spațiul
geografic dinte Nistru și Bug se află din totdeauna o numeroasă
populație de etnie română, alias
moldoveni, acesta nu a aparținut niciodată statului modern român. Și,
incontestabil, guvernul României Regale n-ar fi acceptat o extindere
teritorială spre est cu prețul renunțării la o parte din Transilvania, ocupată
de Ungaria. Trecerea Nistrului a fost determinată de exigențe strategice și de
obligațiile ce decurgeau din participarea la un război de coaliție. Cu
siguranță, germanii aveau planurile lor. În Transnistria a circulat marca
germană, nu leul românesc, și activitatea portului Odesa era controlată de
militarii germani. Prezența militară și administrativă a romanilor în
Transnistria avea drept justificare politică „necesitatea de a proteja
frontiera pe Nistru și despăgubirea în urma ocupării sovietice a Basarabiei și
Nordului Bucovinei la 28 iunie 1940”.
În istoria modernă a românilor, Transnistria cu Odessa
reprezintă un capitol aparte. Un fenomen complex, dramatic și fascinant. Deocamdată, rămâne în vigoare o aserțiune
confuză, repetată de majoritatea exegeților autohtoni: „Armata Română nu avea
ce căuta dincolo de Nistru”. Adică, la 25 iulie 1941, după eliberarea
Basarabiei și Nordului Bucovinei, răpite de Uniunea Sovietică în iunie 1940, am
fi putut rămâne liniștiți pe malul drept
al Nistrului. Dar cei care au „întors
armele” (în august 1944) au continuat luptele,
împreună cu Armata Roșie, pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei până
la 9 mai 1945. De ce Armata Română nu s-au oprit (la 25 octombrie 1944) pe
linia Oradea - Satu Mare, după ce Transilvania de Nord a fost eliberată în întregime?
În vara lui 1972,
fusesem mobilizat ca ofițer rezervist la Odessa și am auzit o
frază: „Cu românii era mai bine!”. A
rostit-o un locuitor care a trăit patru ani „sub români”. Atunci mi-a încolțit
în minte ideea unei eventuale cercetări științifice. Doream să mă lămuresc ce a
însemnat și ce a făcut administrația civilă română în Transnistria. Ce ține de
legendă și care sunt faptele reale? Când, în ce împrejurări un luptător
basarabean pentru Marea Unire, înfăptuită la 1918, fost primar general al
Chișinăului în trei mandate, a ajuns capul orașului Odessa? Cum au trăit cetățenii sovietici, orgolioșii locuitori ai
perlei de la Marea Neagră, având în fruntea orașului un primar român, numit în
funcție de mareșalul Ion Antonescu? De
ce a fost condamnat la moarte profesorul universitar Gheorghe Alexianu,
guvernatorul Transnistriei?
La finele anilor '90, am revenit la întrebările mele axându-mi
cercetarea pe următoarea ipoteză: „Transnistria și Odessa nu au fost
ocupate, ci eliberate de către români”. Porneam de la ideea că
în 1941 trecuseră 24 de ani de la lovitura de stat
bolșevică, iar de la perioada NEP 12 ani. În Transnistria trăiau încă mulți
oameni, o întreagă pătură socială,
care știa ce înseamnă propriul
business. Afară de aceasta, românii au
efectuat restituirea: cine demonstra cu
acte că „până la revoluție” avea o hală de producție sau un magazin, redevenea
proprietar. Liberalizarea și inițiativa particulară dăduseră primele rezultate.
Peste două luni și ceva de la ocupație/eliberare, locuitorii Tiraspolului și
Odessei, de Crăciun, erau aprovizionați poate chiar mai bine ca în timp de
pace. Totodată, între Transnistria și Reichskomissariat Ukraine fusese instalată o frontieră în toată regula.
Locuitorii au simțit-o ca un factor
benefic, mai ales după fenomenala recoltă din 1942. Transnistria, în
comparație cu alte regiuni, era
arhiplină de produse agroalimentare.
Astăzi, nu fac altceva decât să promovez un adevăr
recunoscut de multă lume. Contrar istoriografiei oficiale sovietice, ruse și
ucrainene, am descoperit un fenomen atipic din timpul ultimei conflagrații
mondiale. Ulterior, am înțeles de ce unii istorici ruși investighează „un caz unic de oraș colaboraționist"
printre zecile de localități urbane, care figurează în mitologia sovietică cu
titlul de „oraș-erou". Jurnaliștii
și istoricii din Odessa au elucidat cazul și-l numesc „un adevăr amar
despre ocuparea orașului nostru de către români".
În limita posibilităților modeste, încerc și eu să
elucidez acel „adevăr amar” despre administrarea Transnistriei
de către români. Nu sunt istoric de profesie. Vreau, pur și simplu, să nu mai existe tabuuri. Nici teme
interzise, pete albe sau secrete de stat. Şi încep remarcând faptul că de-a
lungul deceniilor pașnice, în orice anchetă oficială ne agasa o întrebare: „Ați
locuit în anii războiului, personal sau rudele dumneavoastră apropiate, în
teritoriile ocupate?". Nu puteai răspunde scurt, cu da sau nu. Erai
obligat să precizezi, repetând: „Da, în anii războiului, eu și rudele mele
apropiate, am locuit în teritoriile ocupate” sau „Nu, nici eu nici rudele mele
apropiate nu am locuit în teritoriile ocupate”. Dacă indicai că doar unele rude
apropiate au locuit în teritoriile ocupate, ți se cerea, în anumite cazuri, să
concretizezi în scris unde, cine și ce. La ce serveau asemenea detalii?
Să fie clar: NOI, unioniștii români, nu rescriem istoria. Vrem să investigăm, să cunoaștem
adevărul, inclusiv despre viața populației din teritoriile ocupate în
anii războiului sovieto-german 1941-1945. Timp de o jumătate de secol am fost
obligați să operăm doar cu documente și informații cenzurate. Astăzi, niște
nostalgici de sorginte multiplă cer ca istoria Imperiului ideocratic bolșevic
să rămână așa cum au scris-o EI. Viziunea acceptabilă pentru EI, s-a format
timp de o jumătate de secol, sub presingul directivelor P.C.U.S., realismului
socialist și al cinematografiei sovietice. Însă, nu toata lumea e dispusă să
înghită la infinit tezele Ministerului Sovietic al Adevărului.
Cunoaștem drama scriitorului român-francez Panait
Istrati, de orientare socialistă. În 1927 și 1929, a călătorit în U.R.R.S., a
vizitat Moscova, Kievul, diverse regiuni, inclusiv R.A.S.S.M. A denunțat apoi
ficțiunea bolșevică în cartea „Spovedania unui învins". Remarca sa
proverbială la adresa regimului comunist: „Văd ouăle sparte, dar unde este
omleta?" a devenit celebră. Atunci, prietenii lui, comuniștii de
pretutindeni, l-au făcut „fascist", l-au anatemizat. Astăzi, nostalgicii
roșii neostaliniști, „rușii de profesie”, internaționaliști prin definiție și
„sufletiști” prin excelență, vor susține că mărturia lui Istrati n-a fost decât
o provocare ordinară, pusă la cale de dușmanii puterii sovietice.
Pe parcursul vieții m-am lămurit: indiferent de
domeniu, EI sunt alergici la spusele sau realizările românilor. De aceea,
apelez preponderent la surse străine - rusești, ucrainene, evreiești. Abordez
subiectul având drept suport lucrările semnate de autori ne-români. Meritul lor
excepțional constă în prezentarea unor mărturii ale foștilor cetățeni
sovietici, care descriu realitatea vieții cotidiene sub ocupație. Iar
majoritatea documentelor valorificate se păstrează în arhivele altor state
precum și în colecții particulare. Nu au mai fost publicate, expuse, vizionate
și, indiscutabil, prezintă interes atât pentru specialiști, cât și pentru
cercul larg de cititori. Viziunea acestor autori îmi permite să examinez
„Dosarul Transnistria" într-o paradigmă cu totul diferită de istoriografia
țaristă, sovietică, rusă, ucraineană și româno-comunistă. Studiind o serie de
date, documente și lucrări vizând prezența românilor în Transnistria (inclusiv,
sau în mod special, în Odesa),
descopăr tendințe de
abordare tot mai pluraliste. Putem vorbi
chiar de viziuni diferite ale
rușilor, ucrainenilor, evreilor și românilor, bineînțeles. Este semnificativ și
faptul că promotorii fiecărei abordări a subiectului respectiv sunt sincer
convinși că numai ei au dreptate.
La apariția
oricărui studiu obiectiv
referitor la administrația
civilă română în Transnistria prima
reacție a nostalgicilor după U.R.S.S. va fi una categoric negativă: „Nimic nu-i
adevărat! După Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917, norodul sovietic
construia de zor socialismul. Locuitorii regiunii Odessa erau fericiți, ca toți
cetățenii Măreței Uniuni Sovietice”. În fine, la o adică, aș putea admite orice
fel de argumente ale oamenilor sovietici: în perioada interbelică nu a existat
în Ucraina, inclusiv Transnistria, nici război civil, nici teroare roșie, nici
epurări consecutive, nici un golodomor;
în 1941, Transnistria și Odessa au fost ocupate de fasciștii germano-români.
Dar vreau, totuși, să înțeleg de ce „mint" atâția
ruși, ucraineni, evrei? Cine-i obligă pe
foștii cetățeni sovietici, unii chiar martori oculari, locuitori ai
Transnistriei și Odessei, să aprecieze pozitiv măsurile luate de administrația
civilă română în perioada 1941-1944?
Nostalgicii roșii argumentează: „Poate că românii or fi tratat populația
Transnistriei omenește, dar asta pentru că Regatul România intenționa s-o integreze”. De parcă
ocupantul, de regulă și rapid, odată cu acapararea teritoriului străin, îi
asigură, bunăstarea. În 40 și 44, Basarabia și Nordul Bucovinei au fost
„eliberate” și integrate în URSS dar nu s-a produs imediat nici un
miracol, precum s-a întâmplat în Transnistria. Descendenții „eliberatorilor”,
gâștele colhoznice vorbesc în continuare de fericirea adusă de tancurile
sovietice, când de fapt a urmat holocaustul roșu: exodul populației, execuții, deportări, mobilizare
totală, foamete, colectivizare forțată, deznaționalizare brutală și
silențioasă.
Despre perioada românească în istoria Odesei există o
cantitate enormă de articole, cărți, memorii și investigații. „Este puțin
probabil că s-ar fi scris mai mult despre un alt oraș, care nu s-a aflat sub
controlul Kremlinului în perioada conflictului sovieto-german din 1941-1945.
Artefactele mai prezintă și astăzi un obiect de speculă exagerată și câștig
ușor, care cedează la preț doar fată de cele germane din aceeași perioadă. Se
organizează expoziții, unde colecționarii expun asemenea artefacte. Şi, cu toate
acestea, o descriere veridică a perioadei românești este practic imposibilă. Se
întâmplă aceeași istorie ca și cu U.R.S.S. în epoca lui Brejnev. Or, aceasta a
fost nu chiar atât de demult. Cinci persoane separate scriu despre viața de
atunci cinci articole. Le citești și vezi că toate spun adevărul, deşi
articolele sunt absolut diferite. Același lucru și cu românii. De aceea nu prea
am încredere în articole. Mai exact, le acord încredere în măsura în care
conținutul lor nu diferă de ceea ce am auzit de la mulți, foarte mulți oameni.
De la rudele mele, în primul rând. Am aflat și de la o jumătate din curtea
noastră veche, vecini care au trăit pe timpul românilor. Interesant, n-am auzit
nici o exclamație - „Ce oroare!”. Toate părerile aveau un caracter abstract-respectuos.
Se reduceau, în fond, la două teze: a) pe timpul românilor erau de toate; b) pe
timpul românilor toate mergeau. Vă amintiți de fraza rostită de Goțman, un
personaj din filmul „Lichidarea”: „Cu românii era mai bine!”? Asta e, cuvinte proverbiale,
o expresie devenită aforism” (Michael A. de Budyon)[1].
Personal, mă ghidez după principiul că nimeni nu are
dreptul să pună la îndoială, a priori, mărturiile și faptele. Oricât de
subiective ar părea acestea în anumite situații concrete. Un principiu valabil
și pentru istoria Transnistriei. Numai locuitorii acestei regiuni, indiferent
de eticheta sau stigmatul ideologic (albii sau roșii) au dreptul să decidă,
dacă în 1941 au fost ocupați sau eliberați. Totodată, nimeni, absolut nimeni,
nu poate respinge, a priori, adevărul celor care neagă eliberarea Transnistriei
de către Armata Română. O singură condiție pentru ambele tabere: să fi trăit cu
toții evenimentele pe viu.
Cercetez fenomenul și deocamdată nu am motive ca să
pun la îndoială atât documentele oficiale, cât și mărturiile participanților la
evenimente. Bunăoară, următorul extras din Raportul Delegației Comitetului Internațional de Cruce Roșie –
Geneva, întocmit de Carles Kolb,
asupra vizitei în Transnistria, efectuată în perioada
11-21 decembrie 1943: „În cursul
vizitelor menționate, am putut discuta cu un
mare număr de evrei originari din
Transnistria, cetățeni ruși. După spusele lor, trăiesc în condiții foarte bune
cu deportații din România, cărora le-au acordat permanent sprijin. Din proprie
inițiativă, ei au lăudat administrația română și pe reprezentanții acesteia. Am
fost mereu abordat de acești evrei ruși, care mi-au cerut să intervin pe lângă guvernul
român pentru a li se acorda
autorizația de a părăsi
Transnistria împreună cu coreligionarii lor români și a se stabili în România.
Ar accepta chiar să fie ținuți ostateci,
în lagăre de concentrare, mai degrabă
decât să revină sub administrație
sovietică...”[2].
Și încă un extras din articolul apărut în Revista Centrului de Documentare evreiască
Contemporană din Paris: „Convingerea că orice contribuție la stabilirea și arătarea adevărului constituie o
datorie morală și cunoscând direct
situația exactă, m-a determinat să relatez despre fapte și evenimente care
dovedesc că, în România, nu a existat
nici o manifestare a intenției unui
genocid sau holocaust, ci, din contră,
s-a salvat viața miilor de evrei din teritoriu
cât și a celor care, fugind din întreaga Europă de groaza și
furia nazismului, și-au găsit refugiul în România de unde a existat, cu aprobarea autorităților de atunci, posibilitatea și
singura cale care mai exista – drumul pe
mare din porturile românești spre
Palestina”[3].
Referitor la legitimitatea aflării românilor pe
teritoriului U.R.S.S. şi justeţea termenului „ocupaţie”, Michael A. de Budyon,
filozof şi publicist, născut la 25 august 1971, la Odessa, R.S.S.U., afirmă
următoarele: „Odesa, în general, a fost bastionul anti-bolşevismului, lucru remarcat de
foarte mulţi scriitori ruşi. Acest oraş era prea prosper, pentru a trece
de partea „revoluţiei”. Cu tot numărul mare de evrei. Cine i-a chemat pe roșii
la Odesa? Nimeni. Dar, pe români i-a chemat cineva la Odesa? De asemenea,
nimeni... Dar dacă folosim drept normă principiul „are dreptate acel care este
mai puternic”, atunci toţi acei care au condus acest oraş sunt administratori
legitimi. Mai mult ca sigur, aşa consideră actuala putere: pe site oficial al
orașului Odesa, în lista generală a capilor oraşului, începând cu anul 1794,
figurează și Gherman Pântea. Înaintea lui a condus Odesa președintele
Sovietului orășenesc I. K. Cerniţa (1939-1941). Succesorul acestuia este
primarul general Gherman Pântea (1941-1944), după care urmează preşedintele
Sovietului orăşenesc V.P. Davîdenko (1945-1947). Cu alte cuvinte, Gherman
Pântea este la fel de legitim ca toţi ceilalţi”[4].
În octombrie 1941, „scumpa și iubita Armată Roșie” a
părăsit Odesa, distrugând în întregime infrastructura vitală. Evident,
bolșevicii trecuseră la pierderi peste trei sute de mii de oameni. Așa, simplu,
ca și cum ai muta cu arătătorul niște bile negre pe un abac sinistru. Ar fi banal să spui: situaţia era grea, penibilă. Sau, extrem de complicată.
Imaginaţi-vă! Vine iarna. Un oraş mare rămâne brusc fără produse alimentare.
Fără apă şi curent electric, fără mijloace de transport (nici măcar hipomobil).
Practic, cu toate comunicaţiile şi legăturile telefonice distruse. Din
instituţiile sanitare au dispărut toate utilajele şi instrumentele medicale.
Iar în catacombele Odesei stau la pândă comandourile N.K.V.D.-iste programate
să arunce în aer oricând și orice…
În același octombrie 1941, Gherman Pântea şi cei 16
funcţionari sosiţi odată cu el aveau de îndeplinit o sarcină precisă: într-un
termen record, să organizeze viaţa în această urbe naufragiată. Către luna
iulie 1942, nivelul de trai în Odessa în multe privințe (posibil în toate) era
mai ridicat față de cel antebelic. Evghenii Tverskoi, locuitor al Odesei
ocupate de români, scrie: „Populația sovietică care a trăit două decenii sub
regimul lui Stalin, se înțelegea de minune cu noua putere. Nu a fost înregistrat
nici un act de sabotaj, nici o deraiere de trenuri. Iar primarul orașului
Gherman Vasilievici Pântea se ducea singur pe jos prin piețele agroalimentare,
discuta direct cu oamenii și se interesa
de nevoile lor. Auzind despre asemenea viață, în zona română de ocupație se
refugiau locuitori din Ucraina și Rusia”...
- Va urma -
------------------------------------------------
[1] Michael A. de Budyon - Недовыжженная
земля. www.budyon.org
[2] document 108, arhiva CICR, G59/2 -
Editura Hasefer, 1998.
[3] Revista „Le Monde Juif”, nr.105, din
ianuarie-martie 1982, articolul „România și salvarea din holocaust”.
[4] Michael A. de Budyon. „Недовыжженная
земля”, 2013. www.budyon.org
[5]„Таймер”, „Одесса. Комментарии”;
www.comments.ua 21-04-2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu