Pagini
de cãlãtorie din țara gheişelor
Visele mari au nevoie uneori de timp și rãbdare ca sã
le vezi împlinite. Așa s-a întâmplat și cu visul nostru de a cãlãtori în
Japonia, la care am lucrat câțiva ani adunând banii şi informațiile necesare,
stabilind itinerarul cu o agenție de turism, dar când totul a fost definitivat
ca sã cãlãtorim în noiembrie 2020, Covid-19 a adus cu el multe schimbãri,
inclusiv intrarea Terrei în carantinã. Evident, oamenii şi-au amânat sau chiar
tãiat de pe listã visele de cãlãtorie. Robert, soțul meu, și eu am hotãrât sã
amânãm cãlãtoria și am așteptat cu încredere momentul cel mai potrivit pentru a
reface planul (de data asta mai puțin ambițios) și pentru a porni la drum.
Cãlãtoria noastrã a început pe 8 noiembrie 2023. Cu douã ore înainte de miezul
nopții am aterizat în Osaka.
În cele 18 zile cât am cãlãtorit în Japonia, dintre
care 15 într-un tur intens, extraordinar de bine organizat de o companie din
Australia, ghidat de Ken (diminutiv de la Kentaro), un tânãr japonez foarte
informat și cultivat, cu o englezã excelentã, am vizitat temple și altare
antice, palate, grãdini, un muzeu al chimonourilor, muzee în aer liber, muzee
ale tragediilor umane cauzate de bombele atomice, parcuri ale pãcii, izvoare
termale, insule. Ne-am plimbat pe strãzi și cartiere extrem de aglomerate, pe strãzi
liniștite care au pãstrat ziduri și case ale samurailor, unele vechi de 300 de
ani, am admirat de pe fereastra autobuzului peisaje superbe ale dealurilor și
munților înveșmântați în simfonia de culori a toamnei sau, în apropierea
muntelui Fuji, în haina de herminã a iernii grãbitã sã-şi vesteascã rândul în
succesiunea anotimpurilor, Am observat atmosfera vibrantã seara, târziu, în
marile orașe Tokyo, Osaka, Kyoto, am admirat vederea panoramicã de 360 de grade
a capitalei din Tokyo Metropolitan Government Building, costumele tradiționale
ale japonezilor (foarte puțini le purtau) şi am gustat din mâncãrurile
recomandate de ghidul nostru, specifice zonelor unde cãlãtoream.
Am cãlãtorit cu autobuzul, de la Osaka, spre
sud-vestul Japoniei, la Kyoto, Takamatsu, Beppu, Nagasaki, Hiroshima, Himeji,
cu shinkansen (tren de mare vitezã, care poate atinge 400 de km la orã) înapoi
la Osaka, din nou cu autobuzul spre nord-est, la Kanazawa, Matsumoto, Muntele
Fuji, pânã la destinația finalã, Tokyo. De asemenea, am luat feribotul când am
vizitat insulele Shikoku şi Miyajima, cu vaporașul de agrement pe lacul
Kawaguchiko, în care muntele Fuji își reflectã mãreția și splendoarea în zilele
însorite, dar și cu metroul și cu trenul, în Osaka și Tokyo unde am petrecut
câteva zile în plus, pe cont propriu, fãrã grup.
M-am simțit binecuvântatã sã învãț câte ceva despre
cultura, istoria, viața contemporanã și frumusețile naturale ale Japoniei, la
ea acasã, primind informații în direct de la ghidul japonez, din pliantele
oferite la locurile vizitate şi din propriile experiențe.
Povestea cãlãtoriei filtratã prin prismele minții și
sufletului s-a scris, paginã cu paginã, în câteva capitole pe care doresc sã le
transcriu într-un scurt jurnal de cãlãtorie.
Voi începe cu frumusețile naturii, completate de
ingeniozitatea umanã pentru a crea grãdinile unice, care-ți taie respirația și
din care îți este greu sã pleci când timpul alocat de ghid se terminã.
Preponderente au fost peisajele din zonele de munte
vãzute prin fereastra autobuzului. Am trecut prin sute de tunele mai lungi sau
mai scurte, din cele zece mii construite în anii ’70 când Japonia a cunoscut o
perioadã de înflorire economicã. Pentru cã zona muntoasã este atât de extinsã
în Japonia, reprezentând 70 la sutã din suprafața țãrii, multe localitãți și
orașe au fost construite prin escavarea munților. Încorporate în poalele
munților, aceste așezãri se bucurã de un fundal uimitor care-și schimbã culorile
în funcție de anotimp.
Grãdinile japoneze, create la tot pasul în jurul
templelor, altarelor, palatelor, muzeelor sau de sine stãtãtoare, în spații
vaste, mi-au vrãjit sufletul. Din informațiile furnizate de Ken și din
materialele pe care le-am citit am aflat cã grãdinile japoneze au fost inițial
concepute sub puternica influențã a grãdinilor chinezești, ceea ce nu-i
surprinzãtor deoarece civilizația chinezã este cu 2000 de ani mai veche decât
cea japonezã. Dar treptat, de-a lungul timpului, designerii de grãdini japoneze
au creat o esteticã și un stil propriu, o formã de artã culturalã importantã în
sine materializatã în grãdini uimitoare prin frumusețea, complexitatea și
profunzimea semnificației lor. Astfel, în perioada Edo (1603-1867), grãdinile
japoneze au atins acel nivel de farmec, autenticitate și distincție, devenind
renumite și imitate în întreaga lume și, nu-i de mirare, de ce japonezii sunt
atât de mândri de ele.
Specific pentru grãdinile japoneze este the borrowed
landscape - peisajul împrumutat, de obicei munți şi dealuri. Grãdinile sunt
gândite și create cu mare grijã, și majoritatea au cele șase atribute: izolare,
antichitate (vechime), spațialitate, ingeniozitate umanã, apã și priveliști
pitorești. Alte surse spun cã trei dintre elementele esențiale folosite pentru
a crea o grãdinã japonezã unicã sunt piatra, care formeazã structura
peisajului, apa, reprezentând forța dãtãtoare de viațã, și plantele care oferã
culoarea și schimbãrile de-a lungul anotimpurilor.
Am observat cã grãdinile spațioase includ adesea în
secțiuni mici stilurile specializate de grãdini, cum ar fi grãdina de mușchi,
grãdina uscatã cu pietriș și roci, asociatã cu budismul Zen, grãdina roji sau
cea destinatã pentru ceremonia ceaiului, conceputã pentru a fi vãzutã doar
dintr-o cãrare scurtã și tsubo-niwa, o grãdinã urbanã foarte micã.
Am vizitat mai multe grãdini, dar o sã descriu câteva
care mi-au fãcut o deosebitã impresie.
În Kyoto, oraş considerat de mulți a fi bijuteria din
coroana Japoniei, şi unul dintre puținele care nu au fost distruse în cel de-al
doilea rãzboi mondial (reuşind astfel sã-și pãstreze intacte clãdirile,
grãdinile și vestigiile istorice și culturale), am vizitat grãdina templului
Tôfukuji (Tôfuku-ji’s Hôjô „Hassô” Garden). Am vãzut doar din exterior templul
Tôfukuji (un complex vast care include 24 de subtemple), unul dintre cele mai
vechi și mai faimoase temple din Japonia, în care s-au format mulți cãlugãri
celebri şi care e cunoscut ca unul dintre cele mai populare locuri pentru
admirarea culorilor frunzelor de la sfârşitul toamnei. Am trecut pe sub poarta
(Sanmon) mare de la intrare, cu o înãlțime de douãzeci și doi de metri,
construitã în 1425, cea mai veche din Japonia, şi care este o comoarã
naționalã. Multe dintre aceste clãdiri dateazã din perioada Muromachi și sunt
exemple strãlucitoare ale arhitecturii Zen a vremii. În dimineața vizitei
noastre, burnița, era frig, dar ce vedeai în jur nu te lãsa sã grãbeşti pasul,
aşa cã am tras cu ochiul în dreapta şi-n stânga şi-am fãcut poze în timp ce ne
îndreptam cãtre obiectivul din programul nostru, care era doar vizitarea celor
patru grãdini total diferite, fiecare orientatã într-o altã direcție, spre
fiecare punct cardinal. Pentru a le vedea, am intrat în Hôjô (sala cãlugãrului
de un rang mai ridicat), dupã ce am lãsat pantofii în fața celor câteva trepte.
Sala, reconstruitã în 1890, cu podea și plafon din lemn, arãta ca un coridor cu
mici terase deschise prin care puteai privi în fiecare laturã grãdinile care au
fost proiectate în 1939 de sculptorul peisagist Shigemori Mirei. Considerat o
simfonie a tradiției și abstracționismului artei moderne și un exemplu excelent
al grãdinii Zen contemporane, modelul lui Shigemori a fost introdus pe scarã
largã în lume.
În momentul vizitei, am privit cu atenție fiecare
grãdinã, și m-am uitat la detalii și elemente gândindu-mã cã unele dintre ele
ar fi arãtat bine și frumos în grãdina mea de-acasã. Dar mãrturisesc cu
sinceritate cã am înțeles ceea ce simbolizeazã fiecare grãdinã doar citind
pliantul care ne-a fost înmânat la intrare. De exemplu, Grãdina de Sud este
compusã dintr-un grup de patru stânci uriașe așezate pe un pat de pietriș pe
care este scrijelat desenul unei mãri învolburate. Stâncile simbolizeazã pacea
divinã a insulelor Hôrai, Hôjô, Eijû și Koryô. La vestul grãdinii, cinci
„munți” acoperiți cu mușchi simbolizeazã Gozanul (cei cinci munți sacri). În
Grãdina de Nord, combinația de pietre de fundație și mușchi formeazã un câmp
arãtând ca o tablã de șah cu pãtrate verzi și gri imperfecte. Fundalul pitoresc
al acestei grãdini este creat de arbuști tunși în formã de globuri de diferite
dimensiuni, cât și de copaci care-și schimbã culoarea frunzelor. Împreunã, cele
patru grãdini care alcãtuiesc Grãdina Hassô reprezintã „Hassô-jôdô”, adicã cele
opt aspecte ale vieții lui Buddha.
Grãdinile Zen japoneze, în care totul este gândit
minuțios, preocuparea pentru simboluri și atenția la detalii sunt o artã în
sine admiratã de mulți, dar cred cã esența ei este deplin înțeleasã doar de cei
care aparțin culturii budiste sau au studiat-o temeinic. Oricum, invitația la
meditație este deschisã tuturor și spiritul lui Buddha te poate atinge subtil
când sufletul percepe armonia și legãtura intrinsecã dintre noi și tot ce a
fost, este și va fi în Univers.
În Takamatsu, un oraş-port, situat pe insula Shikoku,
am vizitat Grãdina Ritsurin, deosebitã de grãdina templului Tôfukuji, dar cu
totul remarcabilã. Aceasta grãdinã tradiționalã rafinatã, etichetatã ca o
comoarã naționalã, a fost construitã timp de o sutã de ani în perioada Edo,
finalizatã în 1745, când Kyoto era un oraș-castel feudal controlat de clanul
Matsudaira. Grãdina, extrem de spațioasã, are cele șase atribute ale unei
grãdini perfecte. şase iazuri şi 13 dealuri amenajate au fost plasate în mod
strategic în fața priveliștii verzi, mãrețe și protectoare a muntelui Shiun-zan
(fundalul împrumutat), împreunã cu aranjamente de roci şi vegetaþie variatã.
Deși plinã de turiști, grãdina nu pãrea deloc aglomeratã, personal am
perceput-o ca pe o oazã de liniște și frumusețe divinã. La fiecare pas, peisaje
în schimbare, fie cã te plimbai pe marginea iazurilor tivite cu iriși, cu
oglinda apei spartã de flori de lotus și de pești mari în culori aprinse, fie
cã ascultai clipoceala apei în urma bãrcilor care pluteau pe iazul cel mai
mare, ori te opreai pe poduri pentru a avea o vedere de ansamblu mai bunã și a
face poze. Frumusețile naturii ni se derulau în faþa ochilor, precum superbe
imagini fotografice: cascada Okedoi no taki, pinii (1400 în total), 1000 dintre
ei îngrijiți de grãdinari. Unii pini au peste 300 de ani şi au crengile tunse
rotunjit ca la bonsai. Alþii sunt tunşi în diferite forme, de exemplu, a unui
cocor cu aripile fluturând, care pare cã stã pe spatele unei broaşte țestoase,
arțarii cu frunzele pictate în culorile mirifice ale toamnei sau verdele pluşat
al mușchiului. Aranjamentele din pietre completau cu mãiestrie opera de arta a
naturii, ca si obiectele de artizanat Sanuki expuse în Sanuki Mingeikan (Muzeul
de Artã Popularã). În casa de ceremonie a ceaiului, am fãcut un scurt popas
dupã ce ne-am lãsat pantofii afarã, pe trepte, şi am fost invitaþi sã stãm jos,
în fața unei mãsuțe, pe o traversã împletitã din bambus, pusã deasupra
covorului. Am savurat în tihnã un ceai verde (matcha), continuând sã admirãm
peisajul cu ceașca în mânã.
M-am întrebat cum a fost posibil sã fie amenajate şase
iazuri atât de pline de viaþã şi culoare. Am aflat cã, în urmã cu 400 de ani,
grãdina Ritsurin a fost de fapt albia unui râu şi cã încã existã o bogatã sursã
subteranã de apã. În perioada Edo, cel mai mare iaz era folosit pentru vânatul
raþelor. Câteva din urmaşele rațelor care au scãpat cu viațã pluteau în iazuri
ca bãrcuțele, la fel şi câteva perechi de lebede grațioase. Mi-a venit în minte
un haiku pe care l-am scris inițial în englezã şi l-am tradus acum în românã:
„lebede
negre
alunecã-n
unde-
valsul
tãcerii”
Din grãdinã, nu puteau lipsi grãdinarii cu pãlãriile
lor mari, în formã de coif pe cap și, în mâini, cu fãrașe şi mãturi din nuiele,
adunând frunzele de pe alei şi de la rãdãcina copacilor. Zâmbind m-am gândit
cã, prin activitatea lor, harnicii grãdinari, persoane în vârstã dupã cum am
observat, ochesc doi iepuri dintr-un foc: mențin grãdina imaculatã, dar și
condiția lor fizicã.
În timpul cãlãtoriei cu autobuzul, Ken ne-a atras de
mai multe ori atenția asupra copacilor gingko, de altfel şi foarte atrãgãtori
prin forma şi culoarea frunzelor, plantați pe trotuare în fața clãdirilor, în
parcuri, la marginea pãdurilor. Ni s-a spus cã frunzele în formã de evantai ale
acestor copaci conțin un procent ridicat de apã şi protejeazã clãdirile de
incendii. Dacã, de exemplu, doreşti sã le dai foc intenționat, vei constata cã
frunzele nu se aprind, cum se întâmplã cu frunzele altor copaci. Frunza
copacului gingko este şi simbolul oraşului Tokyo, o recunoaştere a calitãții
exceptionale cu care a fost binecuvântatã de mama Naturã.
La sosirea în Kanazawa, capitala prefecturii (județului)
Ishikawa, situatã în insula Honshu (cea mai mare insulã a Japoniei), într-o
dupã-amiazã în care soarele strãlucea victorios dupã ploaia din timpul
dimineții, am vizitat Grãdina Kenrokuen, oficial plasatã în topul primelor trei
cele mai frumoase grãdini din Japonia.
Dupã câteva sute de ani de la înființare, grãdina
numãrã aproape 9000 de copaci și 200 de specii de plante. Kenrokuen, care
înseamnã „grãdina celor șase combinații”, este numitã astfel deoarece combinã
cele șase atribute ale unei grãdini ideale pe care deja le-am prezentat şi
care, conform unui text chinezesc antic, sunt de obicei greu de realizat în
aceeași grãdinã.
Frumusețile grãdinii Kenrokuen te copleșesc fiindcã,
la totul pasul, ești invadat de imagini fascinante, pline de forme și culori
pastelate, miresme, sunete ale apei, foşnetul copacilor, aranjamente din pietre
etc. Grãdinarii deja legaserã crengile pinilor cu frânghii de suporturi de
bambus numite yukizuri, pentru a le ajuta sã înfrunte zãpada abundentã
așteptatã în anotimpul urmãtor și sã-și menținã forma cultivatã cu grijã. Dar
copacii nu-și pierduserã cu nimic din mãreție, ba chiar pãreau și mai plini de
farmec. Covoarele de mușchi așternute în pãdurea de pe dealul Yamazaki erau
încã verzi, arțarii și zelkova japonezã din partea de sud-est a grãdinii
fremãtau în culori aurii, purpurii, ruginii.
Din aceastã grãdinã superbã nu puteau lipsi iazuri,
poduri, monumente, cum ar fi lantern Kotojitoro, case pentru ceremonia
ceaiului, o fântânã artezianã, chiar şi o livadã cu 200 de pruni care îşi
etalau frunzele roșiatice. De pe podul Hanami vederea cireșilor cu frunzele
galben - cãrãzimii, a irișilor de un violet suav și a altor plante era
magnificã. Ingenios mi s-a pãrut podul care are douã nume: Gankobashi, „raþe
sãlbatice zburând”, pentru cã este alcãtuit din unsprezece pietre roșii de
tomuro (andezit) care aratã ca rațele sãlbatice zburând în formație, și
Kikkobashi, „carapacea broaștelor țestoase”, pentru forma fiecãrei pietre pe
care pãșești.
Vederea a peste 40 de rãdãcini mari și mici care se
ridicã pânã la 2 m deasupra solului este de-a dreptul impresionantã și a
devenit unul dintre reperele celebre ale grãdinii. Se spune cã cel de-al 13-lea
lord Nariyasu a plantat pini tineri în grãmezi înalte de pãmânt, acoperind
rãdãcinile, apoi a îndepãrtat solul pentru a expune rãdãcinile dupã ce au
crescut. Un adevãrat spectacol al unei suprafețe considerabile a rãdãcinilor
scoase la luminã sub privirile tuturor de ideea ingenioasã a unui lord preocupat
de inedit.
Strãjuitã de o parte și de alta de pini roșii, statuia
în bronz cu o înãlțime de 5.5 m a prințului Yamato Takeru, construitã în
centrul grãdinii, în 1880, nu poate scãpa neobservatã și neadmiratã.
O altã atracție este fântâna artezianã, cea mai veche
fântânã japonezã, construitã în 1861. Apa sa provine din iazul Kasumigaike și
funcționeazã prin presiunea naturalã cauzatã de diferența de cotã a celor douã
iazuri. Apa din fântânã are aproximativ 3,5 m înãlțime, cotã care se schimbã în
funcție de nivelul apei din iazul Kasumigaike. Se spune cã aceastã fântânã a
fost construitã ca un prototip pentru o altã fântânã, din castel.
Dar nu numai grãdinile atât de minuțios elaborate și
întreținute mi-au lãsat amintiri de neuitat, ci și alte locuri și experiențe
fascinante, cum ar fi plimbarea prin crângul de bambuși din Arashiyama (aproape
de Kyoto). Am cutreierat în viața mea prin nenumãrate pãduri și dumbrãvi, dar
era prima datã când vedeam și mã plimbam printr-un crâng de bambuși în care nu
crește nimic altceva decât bambuși. Ken, ghidul nostru, ne-a spus cã bambusul
este considerat o iarbã, deoarece crește extrem de repede, câțiva metri pe zi.
Ne-am plimbat pe poteci asfaltate, șerpuind prin mijlocul plantatiei, pe o
distanțã de vreo 2 km, într-o duminicã rece, când ploaia și soarele se jucau
de-a v-ați ascunselea. Norocul nostru a fost cã ploaia se ascundea bine și
soarele ne mai încãlzea în timp ce o cãuta. Așa cã am putut sã ascultãm muzica
foșnetului de bambus și sã admirãm legãnarea magicã, înainte și înapoi, ca o
visare, a ramurilor verzi și aparent nesfârșite. Am mers fãrã grabã, lãsând
liniștea și calmul acestui crâmpei de frumusețe sã-mi pãtrundã adânc în suflet.
Ca sã ajungem la locul unde era parcat autobuzul, de
la ieșirea din crâng, am mers pe o stradã asfaltatã, de-a lungul unui râu.
Dintr-un minibuz au coborât cinci japonezi, îmbrãcãți în robe de culoare
neagrã, cu o scurtã capã (arãtând mai mult ca un şorț) portocalie în jurul
umerilor și cu centuri negre cu dungi albe, în picioare cu papuci și șosete
albe. Aparatele de fotografiat, de fapt telefoanele mobile, s-au îndreptat
cãtre ei ca la comandã. Capurile și gâturile le erau acoperite cu niște obiecte
(ca nişte banițe uşoare) împletite probabil din bambus. Cu identitatea ascunsã
perfect, cei cinci mergeau în șir indian, pe un covor roșu, cãtre o ambarcațiune
care simboliza un dragon. Spun asta pentru cã prova era ornamentatã cu bustul
din lemn viu colorat al unui dragon, cu capul ridicat semeț. Barca avea un
acoperiș pe care stãteau aliniate bucãți de pânzã colorate, care în
interpretarea mea reprezentau corpul dragonului. În apropierea bãrcii am
observat câteva persoane în uniforme, în fața unui cort. Desigur, cei cinci,
erau oameni importanți, mi-am spus. Înainte de-a urca în ambarcațiune, și-au
scos obiectele care le acopereau capetele și…pãreau destul de în vârstã. Sã fi
fost demnitari? Probabil cã nu, fiindcã aveau veşminte cãlugãreşti. Sã fi fost
oficianți Shinto care urmau sã participe la o sãrbãtoare (matsuri)? Cum ghidul
nostru nu era prin preajmã, n-am avut cui sã pun întrebãri, şi uite-aşa
prezența lor a rãmas pentru mine un mister.
Vom continua
Decembrie 2023
Valentina Teclici
Noua Zeelandã, Napier
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu